NICOLAE IORGA ŞI PRAHOVA

FLORIN N. ŞINCA

(studiu publicat în NICOLAE IORGA, 1871-1940, Studii şi documente, II, coordonatori Constantin Buşe şi Constantin Găucan, Ed.Universităţii din Bucureşti, 2006, pp.384-413)

acă la Mărginenii Prahovei exista la jumătatea veacului al XVII-lea admirabila bibliotecă a lui Constantin Cantacuzino, conacul şi mânăstirea ctitorite împreună cu logofătul Pană Filipescu, în 1646[1], iar tot pe aici s-a născut cel mai însemnat dramaturg al nostru, I.L.Caragiale, dacă la Filipeşti se stabiliră boierii ce-au dat numele aşezării, iar la Floreşti ,,Nababul’’ George Gr. Cantacuzino, la Brebu, în perioada 1896-1904, îşi duse traiul pictorul Sava Henţia (1848-1904). Oriunde ţi-ai îndrepta paşii pe meleaguri prahovene, întâlneşti locuri istorice, unde au trăit şi au creat mari personalităţi ale românilor.

Bucovul îl dădu pe Constantin Stere, Mizilul pe Grigore Tocilescu (1850-1909), la Buşteni îşi găsi liniştea Cezar Petrescu, iar la Câmpina Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Grigorescu şi Constantin Istrati, dacă la Ploieşti, începând cu 1897 se stabileşte profesorul şi academicianul I.A.Bassarabescu (1870-1952), Vălenii de Munte[2] l-au avut pe Nicolae Iorga.

Marele nostru istoric alese să-şi facă sălaş cărturăresc, adevărată cetate de scaun, sub curbura Carpaţilor, pe vechiul drum comercial ce lega Transilvania de Ţara Românească, unde pe plaiuri bătute, ori pe poteci ştiute doar de ciobani, purcese Mihai Viteazul de la Ploieşti, la 4 octombrie 1599[3], pentru a înfăptui întâia unire a ţărilor surori, în apropiere de cetatea Ramidava, ipotetic situată la Drajna, unde fierul plugului dădea la iveală cărămizi cu inscripţii de legiuni romane, a castrului roman de la Mălăeşti, a cetăţii medievale de la Tabla Buţii, a coifului de aur de la Coţofeneşti (Vărbilău), sau a tezaurului dacic de la Coada Malului (Măgurele).

Acest patriarh al istoriei îşi duse o bună parte din neostenita-i viaţă pe meleaguri prahovene, iar dacă i-am pune chipul pe însemnul heraldic al Prahovei, ori măcar al oraşului Vălenii de Munte, n-am greşi cu nimic. Atât a fost de mare pentru această aşezare! Opera lui în cetatea de la Văleni, în întreg judeţul Prahova şi pe întinsul ţării este atât de vastă şi atât de prestigioasă, încât socotesc peste putinţă să o expun într-un singur articol. Tomuri întregi n-ar acoperi-o. Să purcedem totuşi!

icolae Iorga ajunge la Vălenii de Munte - ,,orăşel vechiu, de peste şase sute de ani, aşternut peste islazuri şi livezi de pruni, pe râuşorul Văleanca’’[4] - într-o zi ploioasă din vara anului 1907, la invitaţia cumnatului său, Ştefan Bogdan, zdruncinaţi într-una ,,din vechile trăsuri ce sunau de-a lungul Văii Teleajenului din clopote pentru a speria pe lupi şi a înştiinţa pe hoţi’’. Pentru el, până atunci, Văleniul era ,,o localitate al cărui nume abia-l prinsesem din pagini de cronică’’[5].

Neîndoielnic, locurile Prahovei îi erau familiare din numeroasele documente studiate, pentru secolul al XIII-lea Nicolae Iorga numind Valea Teleajenului ,,veche cale romană’’, iar mai spre vremurile noastre, tânărul istoric găsea că, pe cursul Prahovei, existau vechi căi de comerţ, un document regal unguresc acordat braşovenilor la 1358 amintind de drumul de comerţ ,,între Buzău şi Prahova’’[6]. Purtat prin multe zări, celui ce credea că nu va prinde rădăcini ,,pe un pământ aşa de îngust, unde totuşi zările erau mai libere decât aiurea’’, îi va fi dat să se ataşeze tocmai pe aceste plaiuri prahovene. Descoperă o aşezare ce mai păstra câte ceva din particularităţile transilvănene – unii localnici fiind băjenari ardeleni ori urmaşi ai acestora – ,,o pace, o bună înţelegere românească, o armonie întârziată, fără nici un amestec de populaţie străină, care cucerea îndată’’, un ,,loc prielnic gândului şi lucrului’’[7].

Va cumpăra casa veche, boierească, din sec. al XVIII-lea[8] şi pentru că ,,era ceva de creat în acest colţ de lume pustie’’. Îi dădea brânci lipsa banilor pentru chirie, astfel încât ajunsese să nu mai poată tipări ,,Neamul Românesc’’[9] şi de Paştele anului 1908, va da gata amenajarea tipografiei, ea fiind inaugurată oficial la 21 mai 1908[10]. Era, să recunoaştem, curată ,,Înviere’’ pentru aşezarea de pe Valea Teleajenului. Sărbătoreşte punerea bazelor tipografiei ,,Neamul Românesc’’, ulterior schimbat după primul război mondial în ,,Datina Românească’’ – de sub teascurile căreia vor ieşi peste 700 de cărţi, din care aproape jumătate au fost scrise de însuşi Iorga - unde va edita ziarul ,,Neamul Românesc’’, iar evenimentul îi aduce la Văleni pe toţi prietenii. De acum, în duduitul unei maşini ce avea însemnată pe ea anul războiului neatârnării noastre şi în lătrăturile credinciosului dulău ,,Haiducu’’, pe meleaguri prahovene se încropea un centru cultural, ce va iradia în întreg judeţul şi în toate teritoriile unde se auzea graiul românesc.

Din fericire, nu va fi singura realizare. Plecat la Văleni, la 10 iunie 1926, Iorga se adresa prim-preşedintelui Tribunalului Prahova, anunţându-l de fondarea în iulie 1923, la Vălenii de Munte, a ,,instituţiunii culturale – Şcoala de Misionare Naţionale şi Morale Regina Maria’’[11], cu scopul de a da învăţătoarelor absolvente de şcoli normale şi oricăror absolvente de curs secundar, o orientare în spirit românesc, patriotic, cultural. Iniţiată şi organizată de Nicolae Iorga, această ,,şcoală’’ a reprezentat un aşezământ cultural, o şcoală populară, frecventată după terminarea cursurilor obligatorii, dar, înainte de toate a fost o modalitate de aplicare în practică a ideilor sale de mare dascăl. A întemeiat şcoala în nişte vechi case boiereşti primite la schimb cu Banca Almăşanu. Profesori universitari ţineau lecţii de istorie, matematici, fizică şi chimie (într-o formă umană, fără catedră, fără concurenţa notei)[12], ,,fără stimulentul retribuţiunilor’’ şi ascultau şcolari ,,fără ademenirea diplomelor’’.

Se făceau excursii în satele şi mânăstirile din împrejurimi: Cheia, Drajna, Slănic, Suzana, Teişani, Izvoarele. A intitulat-o aşa ,,cu gândul la lipsa de educaţie sufletească a fetelor noastre, ieşite din şcoli cu capul năuc de o învăţătură zădarnică şi împovărătoare […] fără demnitate umană şi fără unitate de caracter’’, pentru ca ,,să trezească din nou forţele comprimate, strivite sub catedră şi manuale’’[13]. Una dintre elevele Şcolii de Misionare a fost tânăra Ana Gratie-Drăgănescu din Brebu. S-a născut în 1904, a urmat şcoala normală, îmbrăţişând apoi cariera de dăscăliţă la Şcoala de Fete din Brebu, una din primele instituţii prahovene de acest fel. Ajunge la Văleni (în anul 1925 se afla aici), iar după absolvire pleacă în Maramureş, ca misionară[14]. Ei bine, Ana Gratie se va dovedi una dintre cele mai alese învăţătoare de la şcoala brebeană.

Între zidurile casei sale de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga va petrece mai bine de trei decenii în tovărăşia cuvântului scris. Cărţile tipărite aici vorbesc de Sinaia, de Nicolae Bălcescu, de Viaţa românească a Ardealului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab (1910), Scrisori de boieri (1912), Istoria armatei româneşti (1910 şi 1919), Istoria Comerţului românesc (1925 şi 1928)[15]. Întrucât Vălenii erau situaţi în apropierea graniţei, multe dintre publicaţii vor ajunge în mii de exemplare la fraţii din Transilvania, cu copertă falsă, pentru a înşela cenzura autorităţilor. Nu de puţine ori va avea de pătimit din acest motiv. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 martie 1914, Iorga interpela pe ministrul de Interne, Vasile Morţun, întrucât un pachet de cărţi expediat de la Vălenii de Munte la românii ardeleni, îi fusese restituit de autorităţile ungare doar în parte, restul fiind ,,sechestrat’’[16]. Ministrul a luat act şi a promis cercetări la poştă.

La Vălenii de Munte va inaugura ,,Cursurile de vară’’[17], ce vor căpăta în perioada interbelică denumirea generică ,,Universitatea Populară’’. Încă din 11 iunie 1908, ziarul ,,Neamul Românesc’’ anunţa organizarea ,,Cursurilor de vacanţă’’. Deschiderea s-a făcut miercuri, 2 iulie, în faţa unui numeros public, localnici şi profesori din diverse ,,ţinuturi ale românimii’’, între care cei din teritorii sub autoritate străină, tema abordată de gazdă fiind – cum era şi firesc – una de istoria românilor, ,,Romanitatea noastră’’[18]. Până în 1912, la cursurile unde participau doar ,,vreo trei familii’’ din Vălenii de Munte, se ţineau într-o sală a Şcolii Primare, apoi, în acel an se ridică ,,o sală anume’’, clădire solidă, făcută de inginerul ploieştean Dimitriu[19].

Sunt edificate clădirea Şcolii de Misionare ,,Regina Maria’’, aşezămintele ,,Regele Ferdinand’’[20] şi ,,Principesa Elena’’, muzeul din curtea bisericii Nica Filip, prăvălii în centru, realizate din fondul ,,Cuvântul’’ (1928), depozitul de cărţi ,,Datina Românescă’’, biblioteca secţiei locale a ,,Ligii Culturale’’. La 17 mai 1928 era recunoscută ca persoană juridică ,,Fundaţiunea Culturală Cuvântul’’ (fondată la 7 octombrie 1927), cu sediul în Vălenii de Munte Cunoscutul filozof Nae Ionescu făcea parte din conducerea fundaţiei. Scopul era tipărirea şi ,,răspândirea în popor de icoane, tablouri naţionale, cărţi[21].

Cu toată strădania sa pe tărâmul culturii, cât priveşte localnicii, nu toate au fost de laudă, întrucât, aşa cum avea să spună, a întâlnit la o parte a locuitorilor din Văleni ,,o aversiune, o duşmănie neînţeleasă’’. Apoi, acţiunile sale de sprijinire a românilor transilvăneni au fost combătute de către autorităţile austro-ungare. Tocmai de aceea, ploieştenii au considerat de datoria lor să se arate solidari cu profesorul, atunci când, la 19 mai 1909, este expulzat din Ardeal, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor[22] – Secţia Ploieşti, formulând, la 26 mai în acelaşi an un protest către primarul Vienei, Carol Lueger[23].

istorie a muzeelor româneşti nu se poate scrie fără a menţiona ,,Muzeul de Artă Religioasă’’, înfiinţat de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, în 1923, într-o clădire aflată în curtea bisericii Nica Filip. Istoricul semnalase încă din 1906 absenţa muzeelor din oraşele de provincie şi propunea o lege în acest sens, care să prevadă şi un inspector al muzeelor. Totodată, în perioada interbelică, el are iniţiativa înfiinţării unui Muzeu istoric al oraşului Vălenii de Munte. ,,Potrivit dorinţei domnului profesor Nicolae Iorga, consilier regal – se arăta într-o ,,Publicaţiune’’ a primăriei locale – s-au luat măsuri pentru înfiinţarea unui muzeu istoric al oraşului Vălenii de Munte, unde prin obiectele şi documentele ce se vor expune, să vorbească generaţiilor viitoare de tot ce se leagă de tradiţionalul trecut al acestui oraş’’[24]. Bune intenţii şi atât. Ce nu a reuşit comunitatea locală, a înfăptuit profesorul în 1923, multe dintre exponate (icoane, sculpturi, cărţi, documente, diverse obiecte de artă populară) fiind oferite cu dragă inimă de prahoveni. Aici se vor aduce icoane şi alte piese din biserici de pe Văile Teleajenului şi Slănicului, din satele Coţofeneşti, Bătrâni ş.a. Printre acestea, ,,trei splendide icoane din vremea lui Matei Basarab’’ şi o alta din satul Podeni, al cărui meşter, pe numele său Andronescu, îşi lăsase semnătura într-un colţ. Dovadă a iubirii sale de frumos şi a preocupării pentru a lăsa ceva care să dăinuie, este gestul din 1937, când expoziţia de icoane a Şcolii de Misionare, ţinută la sediul din Bucureşti al Ligii Culturale, va fi adusă şi la Ploieşti. Prahovenii nu se vor lăsa mai prejos şi în semn de preţuire, la iniţiativa unui grup de intelectuali, Aşezământul Cultural din Ploieşti (fondat în 1920) îi va purta numele[25]. Dovadă a marii aprecieri de care se bucura încă înainte de a se stabili pe meleaguri prahovene, la 30 martie 1906 primea felicitări de la un grup de dascăli ploieşteni, între care Eugen Lovinescu şi Ion A. Bassarabescu, iar în 1932 era ales de mireni, dintre deputaţi, pentru a reprezenta Protopopiatul III Văleni, alături de Dem. I. Nicolaescu[26]. Un alt muzeu, înfiinţat pe lângă Şcoala de Ţesătorie din Drajna, de către directoarea Steliana I. Vlad, avea onoarea de a avea în capul semnăturilor din cartea de onoare pe aceea a lui Iorga[27].

În organizarea sa, în 1911, cu sprijinul Ligii Culturale, este iniţiat un concurs de costume populare, la care au participat îndeosebi prahoveni[28]. În puţinul răgaz pe care şi-l permitea, are timp să se aşeze alături de discipolii săi şi un grup de săteni, aşa cum îl vedem într-o veche şi îngălbenită de vreme fotografie, datată la Vălenii de Munte, la 15 august 1926.

Pe când ai noştri se acopereau de ruşine la Turtucaia, Iorga făcea o călătorie până la Cheia şi ar fi trecut nedreapta graniţă, ajungând până la Săcele, ,,dacă n-ar fi fost teama de ungurii dosiţi prin păduri’’.

Cum era şi firesc, cercetările sale istorice nu au ocolit judeţul Prahova. În 1912 găsea că zeciuiala sării de la ocnele Ghitioara (azi satul Gura Vitioarei, la sud de Vălenii de Munte) şi Sărariul, de unde anual se scoteau 6-700 de bolovani, era dobândită în anul 1696 de către Mânăstirea Hurezi[29], totodată lăcaşul fiind despăgubit ,,prin asigurarea unui număr de bolovani, doi la sută din ocnele Slănicului şi Telegei’’[30].

Istoricul aminteşte în treacăt de Mihai Vodă Viteazul, aflat ,,în curtea sa din Ploieşti’’, în iunie-iulie 1598 şi de ,,drama de operetă care s-a jucat aici la 1870’’[31]. La 9 mai 1927 Iorga susţinea o conferinţă în reşedinţa judeţului Prahova, cu titlul Târguri şi oraşe din România, oglindită în ziarul ploieştean ,,Propăşirea’’. Cu acest prilej, se pronunţa pentru dezvoltarea oraşelor, nu însă ,,americanizarea lor, adică mecanizarea şi banalizarea’’[32].

Referiri la Mânăstirea Brebu găsim în Istoria bisericii române şi a vieţii religioase a românilor: ,,În muntele principatului său, Matei zidi mănăstire mare şi frumoasă, cu un puternic turn de clopote şi de strajă, la Brebul Prahovei, la 1650; biserica fu încredinţată celui dintâiu egumen, Vasile – poate acel ce se află la Plătăreşti în 1646 – de către ispravnicul de căpetenie al zidirii, căpitanul Mogoş’’[33]. Dar improvizaţia românească, acel nefericit ,,merge şi-aşa’’ îşi dăduse şi la Brebu în petec. Într-un deceniu de domnie a regelui Carol al II-lea, s-a mers pe bâjbâite, restaurările de la fosta mânăstire durând mai bine de un deceniu, fapt ce a necesitat chiar intervenţia lui Nicolae Iorga, care întreba parohul la 25 iulie 1938: ,,Când se încep reparaţiile la Biserica veche?’’[34] La Brebu, Nicolae Iorga va cunoaşte o personalitate prahoveană – preotul Vasile Nicolau - cel care zidise, cu sprijinul fruntaşilor satului, biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1911-1924), înălţase un local de şcoală, măcinat azi de carii, dar, mai cu deosebire, de o mare nepăsare, care înfiinţase Grădină de copii, Şcoală de Fete şi amenajase Muzeu Religios (în 1911), primind vizita unor personalităţi, între care academicianul Ion Simionescu şi regina Maria[35]. De altfel, istoricul menţiona satul Petriceaua pe harta publicată în 1910 - alături de Brebul, Cornurile, Telega, Teşila, Buştenari, Secăria - iar la miazănoapte de Trăisteni, Brebu şi Pietriceaua, însemnează ,,limita marilor munţi’’[36].

A vizitat şi apreciat Muzeul Mânăstirii Sinaia[37], inaugurat în 1895 şi despre ale cărui icoane nota: ,,Sunt câteva cu deosebire remarcabile’’[38]. Acest muzeu a fost înfiinţat după cel de Ştiinţe Naturale (organizat după 1870 la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti) şi Muzeul de Arte Frumoase (care exista în 1887). Tot de îndemnul lui se leagă înfiinţarea Muzeului de istorie Prahova (1919), având ca prim iniţiator pe arhitectul Alexandru Zagoriţ şi ca înfăptuitor pe cunoscutul arhitect Toma T. Socolescu şi care iniţial a fost amenajat în Casa Hagi Prodan, construită în 1785.

Cum era şi firesc, în calitatea sa de preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, Nicolae Iorga a vizitat multe din monumentele arhitecturale prahovene, a inspectat şantiere de restaurare, a inaugurat şi recepţionat anumite lucrări, a aprobat fonduri necesare reparaţiilor unor lăcaşuri de cult, aşa cum descoperim alocând suma de 2000 de lei schitului Crasna, la cererea din 13 iunie 1935 a stareţului, ieromonahul Ioan Covrig[39]. Ctitoriei boiereşti de la Filipeştii de Târg îi consacră în 1915 studiul Palatul de la Filipeştii de Târg[40]. Iorga a făcut cercetări cu privire la biserica din Stari-Chiojd (Starchiojd), mânăstirea Ghighiu, satele şi drumul de comerţ de pe Valea Teleajenului, Valea Prahovei şi îndeosebi reşedinţa regală de la Sinaia.

Situat pe un platou de la confluenţa pârâului Drajna cu râul Teleajen, în satul Drajna de Jos, castelul Filipescu – Kreţulescu avea în preajmă biserica ctitorită în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, de vel vornicul Nicolae Filipescu. Ea va fi refăcută în 1879 şi 1938, ultima oară prin purtarea de grijă a lui Nicolae Iorga, oaspete de marcă al castelului.

În 1939 se îngrijeşte de prefaţă şi publică un număr de 96 de Documente de pe Valea Teleajenului, acoperind perioada 1608-1841, adunate de o fostă studentă de-a sa, Eleonora Alexiu, din arhiva lui Gh.I.Cereşanu[41]. Cât de importante sunt aceste vechi înscrisuri, crâmpeie din istoria unor aşezări precum: Bucovul, Bughea, Ceptura, Ceraşul, Drajna, Ghitioara, Lipăneşti, Măgureni, Ogretin, Slănic, Vălenii de Munte!

,,Ploieştiul avea o importanţă mondială’’, arăta Iorga în ,,Istoria românilor’’, la 1877 aici fiind stabilit un mare centru militar românesc, dar şi unul rusesc. Astfel, locul principal îl ocupa Regimentul 7 Dorobanţi, înfiinţat în 1877, ca unitate militară independentă, şi care, la 20 august 1877 a trecut Dunărea, companiile sale distingându-se în luptele de la celebra redută Griviţa, de la Plevna şi Vidin. În Genealogia Cantacuzinilor, el spune despre Telega că este ,,… ocna cea mai însemnată de unde iese sarea cea mai curată’’[42]. Sarea se scotea ,,cu burdufuri de piele de bivol’’ legate cu sfori groase de cânepă, ce se trăgeau pe scripete cu cai şi se aşeza în magle[43].

Deşi localnicii spun că satul prahovean Bertea îşi are originea pe la începutul mileniului II, luându-şi numele de la primul locuitor stabilit aici – un voinic, Berteluş – Nicolae Iorga găsea că moşnenii locului vorbesc de căpitanul Bărtăluş, de pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ca întemeietor al satului[44], iar în tradiţia locală, cătunul Lutu Roşu, situat spre munte, este cunoscut cu o vechime mai mare decât Bertea[45].

Lui Nicolae Iorga prahovenii i se adresau ca unuia care dovedise aplecare pentru problemele lor. Astfel, la 23 martie 1915, doi inimoşi săteni din satul Brebu - C.Niţulescu, student teolog şi R.Ionescu, învăţător – se adresau profesorului Nicolae Iorga, aducându-i la cunoştinţă ruinarea bisericii monument istoric, terminată în 1650 de Matei Basarab[46]: ,,Dar din convorbirea cu arhitectul Eforiei am observat că nu e vorba de o restaurare, ci mai mult de o cârpeală înlocuind scările ce duc la clopote, îndreptând ferestrele şi spălând pictura bisericii pentru care lucrări după câte am aflat s-a prevăzut în buget suma de 75.000 lei’’. Pentru că ştiau ,,cât de mult ţineţi dvs la monumentele istorice care sunt o fală pentru ţara noastră’’, cei doi inimoşi îi trimiteau şi o fotografie a turnului, întrucât, ,,cu autoritatea de care dispuneţi în Comisia Monumentelor Istorice, să împiedicaţi a se cheltui o aşa de mare sumă pentru nişte lucrări care n-ar contribui defel la întărirea clădirii, ci ar face numai ca cei de sus ai Eforiei să nu se mai intereseze de ea încă câteva decenii care ar duce-o neapărat la ruinare. Dacă voiţi să veniţi în localitate spre a vă convinge ar fi nimerit să ne comunicaţi ziua şi trenul cu care sosiţi în Câmpina sau Doftana spre a vă pune la dispoziţie o trăsură, care cu greu s-ar găsi prin gări în asemenea timpuri’’[47].

Reuniţi într-un ,,Cerc Cultural’’, funcţionarii publici din judeţul Prahova se adresau lui Iorga la 8 februarie 1913, prin intermediul preşedintelui I.Morcovescu, cerându-i concursul în susţinerea unei conferinţe[48]. În numărul din 10 decembrie 1922, ziarul ,,Ploieştii’’ anunţa organizarea de cursuri, conferinţe pe teme istorice, şezători, spectacole, expoziţii, toate sub patronajul prof. Dumitru Munteanu - Râmnic, unde urma să participe şi Nicolae Iorga.

Localnicii comunei Râncezi şi vecinii lor îi telegrafiau la 28 noiembrie 1915, considerându-se onoraţi pentru că-şi dăduse acceptul în denumirea ,,Casei de Sfat şi Citire’’ din localitate cu numele său. Ei vor reveni la 14 iunie anul următor, cu o epistolă, mulţumindu-i pentru scrisoarea trimisă la 30 aprilie şi cerându-i o întrevedere la Văleni, unde urmau să-i prezinte o dare de seamă asupra activităţii instituţiei pe care o puseseră pe picioare.

La 21 iulie 1907 se stingea în casa sa de la Câmpina, unde venea cu drag din 1885 şi se stabilise definitiv în 1891[49], marele pictor Nicolae Grigorescu, cel ce a împodobit cu pictură bisericile prahovene Zamfira şi Băicoi şi ne-a lăsat tablourile cu ciobănaşi şi ţărăncuţe torcând, ilustrând atât de bine viaţa din trecut a românilor. Ca unul ce i-a apreciat foarte mult munca, Nicolae Iorga folosea prilejul pentru a scrie un emoţionant necrolog, din care cităm: ,,Nu e nevoie să-ţi dorim, bătrâne, ca ţărâna să-ţi fie uşoară. Cui altuia i-ar putea fi mai dulce decât ţie, care ai fost prietenul cel mai călduros al acestei ţărâne, cu toate florile ei, cu toată podoaba ei, cu toată viaţa ce s-a desfăşurat pe dânsa? […] Pe malul înflorit al Prahovei, în faţa zărilor largi, supt cerul curat al verii care a fost bucuria ta, în revărsarea de lumină a soarelui, care-ţi sărută veşnic pânzele, dormi, muncitor neodihnit, dar fără oboseală’’ (Vălenii de Munte, 29 iulie 1907)[50].

La 1893 Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de seamă a culturii române, enciclopedist, lingvist, ,,geniu de o înspăimântătoare vastitate’’, cum l-a numit Mircea Eliade, începe edificarea frumosului castel care poartă numele fiicei sale, prematur decedate la vârsta de 19 ani, Iulia. Va fi terminat în 1897 şi în el îşi va petrece savantul tristeţea ultimilor ani din viaţă. Din păcate, castelul avea să ajungă într-o stare jalnică, datorită neglijenţei legatarilor testamentari, în perioada ocupaţiei germane din primul război mondial, nemţii folosind castelul ca grajd. În 1928, reprezentantul moştenitorilor, avocatul craiovean C.M.Ciocăzan, donează construcţia în ruine Ateneului Popular B.P.Haşdeu Câmpina, care avea o filială şi la Brebu. ,,E frumos din partea câmpinenilor că s-au gândit să comemoreze pe Hasdeu’’ – spunea Iorga în discursul de la Ateneul câmpinean, la aniversarea de la 28 august 1927[51]. El venea la Câmpina adus de ,,calul de foc’’, cum denumea C.I.Istrati trenul Câmpina-Telega, cu care vor călători Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea…[52]

Într-o conferinţă din 1914, ţinută la Ploieşti şi consacrată comemorării zilei de 3 mai 1848, Iorga scoate în evidenţă prezenţa pe Câmpia Libertăţii cu deosebire a ţăranilor, întrucât ,,condeiul poate fi o jucărie dar niciodată plugul şi unealta’’[53]. ,,Ţeranii nu votează; reduşi la un rol de batjocură prin legea însăşi, ei se văd înlocuiţi prin sergenţii de stradă şi măturătorii cari, cu cărţi de alegător furate, aleg pe oamenii de casă ai prefecţilor şi şefilor de partide’’. Sunt cuvinte spuse cu obidă, incluse într-o broşură care-i arăta activitatea parlamentară avută ca deputat al Colegiului al II-lea din Prahova[54]. ,,Să ajungi răpede, să capeţi vază, să strângi bani – mai e ceva la fiecare? Să cucereşti puterea oricum, s-o păstrezi în orice împrejurări, s-o aperi împotriva oricui – este vreun partid care să se dea în spectacol. […] Geme lumea de naţional şi democraţi în momentul de faţă, până la advocatul proceselor evreieşti frauduloase, până la proprietarul milionar care, ţinând sub călcâiu mii de ţărani exploataţi şi lipsiţi de lumină, fără a se gândi că e chemat să li deie şcoală şi biserică, răsplată şi dreptate, plânge în Cameră pentru robia românilor de peste hotare şi visează prin somn Dobrogea cea mare a viitorului!’’[55] Ar fi fost mulţumitor ca la toate consideraţiile care evidenţiau răul să zâmbim cu detaşare, iar ele să ni se pară acum sinistre chestiuni de domeniul trecutului. Din păcate însă, aici nu e de zâmbit, iar dacă totuşi o facem, avem o mare amărăciune, pentru că nu putem să nu observăm cum, prea multe îşi menţin o dureroasă actualitate.

În aceeaşi perioadă, la Câmpina el ţine o conferinţă în care vorbeşte despre Aurel Vlaicu, cel căzut la 31 august 1913 cu aparatul său de zbor, la Băneşti[56]: ,,A vrut să zboare, a chibzuit să zboare, a învăţat să zboare, s-a încercat să zboare: a zburat. Aceasta e viaţa lui: a trăit pentru zbor, din zbor a murit. […] A vrut să-şi supuie munţii. Şi, beat de bucurie, la vederea celor d’intâiu înălţimi cucerite, a căzut. Poate să arate că azi e ceasul avântului, dar ceasul biruinţei va fi mâine’’. Foloseşte prilejul pentru a declara răspicat: ,,Acest popor e unul din cele mai bine înzestrate din lume’’.

De la şoseaua prăfuită ce despica în două aşezarea, Vălenii ajung să aibă o stradă pietruită, cu clădiri, cu garduri aliniate, cu grădiniţe de flori, cu personalităţi care-l vizitau pe savant aici[57]. În Atelierele de Arte Uitate de aici se efectuau restaurări de icoane, unele provenite de la Mânăstirea Starchiojd fiind admirate şi de patriarhul Miron Cristea. La 12 august 1934 în Vălenii de Munte avea loc o serbare, consacrată împlinirii a 26 de ani de la începerea cursurilor, însă Iorga era împotriva oricăror manifestări zgomotoase pe tărâm cultural, unde se cerea muncă, străduinţă, suflet, inimă. ,,Prea multe vorbe de laudă mă jenează, mă scot din obiceiul mieu de simplicitate […] tot ce e manifestaţie solemnă îmi cade greu’’. Printre cei care rosteau alocuţiuni se numărau: Alexandru Papagheorghe (din partea românilor macedoneni), prof.Constantin Nedelcu (în numele cercetaşilor), prof.Eduard Lang (Germania), Alex.Hatházy (din partea cursanţilor maghiari)[58], dr.Ioan Doniga din Brăila[59], E.Beisser (institutoare din Deva, minoritară, absolventă a ,,Şcolii de Misionare’’), C.Miulescu, primarul oraşului Vălenii de Munte, şi preotul Nicolae Popescu din Izvoarele, de care-l va lega o lungă prietenie. Iată cum gazda reuşea să implice şi pe reprezentanţii oraşului care-l adoptase, aducând în faţa distinsului auditoriu un ales al localnicilor şi un slujitor al lui Dumnezeu.

Nicolae Iorga va scrie o însemnată parte a operelor sale la Vălenii de Munte. Vedem asta în datarea prefeţelor, cum este cazul celei din 8 septembrie 1915, la Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, în care socotea mişcarea lui Horea ,,ca o urzeală, în care multe se mai pot prinde’’[60]. Mulţumită trudei sale, putem vorbi de o adevărată transformare a Vălenilor. De acum o bună parte a vieţii culturale prahovene va avea ,,centrul de comandă’’ la Vălenii de Munte. Ce au fost Vălenii pentru prahoveni şi pentru cultura română? A fost un creuzet, un loc de plămădire, un loc deschis, un izvor la care se ,,adăpau’’ toţi cei ce dovedeau aplecare. Să ne gândim doar că, odată tipărit, ziarul ,,Neamul Românesc’’ se răspândea în primul rând printre localnici, în Ploieşti şi în toată Prahova. Relatând experienţa trăită aici în 1934, corespondentul revistei ,,Şcoala Prahovei’’, D.Constantinidi-Zamfira, încheia cu un îndemn: ,,Cetitorule, du-te o lună pe an la Vălenii de Munte ca să guşti din viaţa marelui nostru cărturar şi să fii sigur că te vei întoarce de acolo mai bun şi mai stăpân pe forţele tale sufleteşti’’[61].

e-a lungul vremii au conferenţiat la Vălenii de Munte nume sonore, precum: V.Pârvan, A.C.Cuza, G.G.Longinescu, I.Agârbiceanu, G.Murgoci, dr.I.Cantacuzino, V.Arion, R.Vulpe, B.Ştefănescu Delavrancea, Al.Lapedatu, A.D.Xenopol, C.Zagoriţ, C.Moisil, N.Cartojan, H.Stahl, V.Madgearu, D.Gusti, C.Argetoianu, O.Onicescu, Şt.Meteş, P.P.Panaitescu, D.R.Ioaniţescu, Ramiro Ortiz, I.Simionescu, S.Dragomir, A.Oţetea, V.Mihăilescu ş.a. Oarecum agasat de înfăţişarea pe care istoricul i-o făcuse, în acelaşi capitol cu cel detronat (Alexandru Ioan Cuza), regele Carol I îl trimite la Văleni în 1912 pe viitorul suveran Carol al II-lea[62]. Acesta vine întovărăşit de guvernatorul său, generalul Perticari şi petrece două zile ,,în casa cea nouă […] cu înaltul coperiş, cu stâlpii delicat lucraţi ai cerdacului, cu odaia ei de taină sub scânduri’’.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu amintea în întâiul articol din ,,Revista Istorică’’, publicaţie nouă, deschisă celor tineri şi iniţiată despre Iorga de vizita sa ,,pe la sfârşitul lui iulie 1916 la Vălenii de Munte, unde casa primitoare a profesorului fusese de curând isprăvită’’[63]. Tot aici, într-o casă cu cerdac, situată pe str.Berevoieşti nr.39, se va stabili între 1921-1924 pictorul Nicolae N. Tonitza.

În 1924 Iorga va fi gazdă pentru însuşi regele Ferdinand, regina Maria, însoţiţi de membrii familiei regale şi de o întreagă suită, iar cinci ani mai târziu primeşte aici vizita principesei Elena. La împlinirea a 25 de ani de la inaugurarea cursurilor, la 9 august 1934, regele Carol al II-lea îl vizita la reşedinţa de la Văleni. Prezent aici, ministrul Instrucţiunii Publice, Constantin Angelescu, reliefa la rândul său, într-o cuvântare rostită la 16 iulie 1934: ,,Cultura unui popor nu se măsoară numai după numărul instituţiilor pe care le creează şi le susţine statul’’, ci şi pe cele realizate din iniţiative particulare. În acest ,,colţ bătrânesc de ţară, cu viaţă tihnită şi patriarhală […] aţi aprins acum un sfert de veac o făclie, o lumină’’[64]. Răspunzând demnitarului, Iorga încheia spunând: ,,Aici cultura nu e pentru noi un mijloc, ci un scop, nu un rit păgân, ci o religie!’’ Totodată, el mulţumea celui de care-l deosebeau multe păreri şi folosea prilejul pentru a-i reaminti neîncrederea sa în eficacitatea ordinelor de la minister. Credea însă în crearea conştiinţei colective. ,,Pe dânsa se sprijină existenţa însăşi a statului şi nu pe Poliţie şi Armată, ori pe administraţie[65].

Pentru Nicolae Iorga, imboldul drumeţiei nu a fost expresia unei simple nevoi de desfătare vizuală, ci, mai degrabă, un mijloc de documentare istorică. În prefaţa la ediţia I din Drumuri şi oraşe, Iorga scria în octombrie 1903: ,,Suntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi cunoaşte ţara’’[66]. Şi puţine spirite autohtone şi-au cunoscut ţara aşa de profund cum a făcut-o el. I-a arătat metehnele, i-a străbătut drumurile de oraşe şi uliţele de sate, a luat contact cu vetrele de cultură şi civilizaţie, i-a cunoscut vestigiile şi tot ceea ce era mai reprezentativ ca viaţă spirituală, naţională, istorică. Pentru unele sate, ceea ce a lăsat Iorga reprezintă singurele rânduri. Nimeni nu s-a mai ostenit să scrie o pagină.

Mărturie a însemnătăţii de care se bucura în ochii săi, judeţului Prahova i-a consacrat 19 subcapitole, mai mult decât Bucureştilor şi Ilfovului la un loc[67]. Însemnările încep cu reşedinţa judeţului, unde calcă pentru prima oară la un congres studenţesc, prilej de a admira ,,case drăguţe, curţi pietruite’’, dar, peste alţi ani, abătut pe aici, va vedea ,,satul urmaşilor lui Ploie’’ cu alţi ochi: căpătase un ,,caracter de colonizare’’, dat de ,,iubirea pentru zgomot, îndărătnicia faţă de guvernele de orice culoare, oarecare brutalitate în apucături’’, pe care le manifestau locuitorii săi. Liceul Sfinţii Petru şi Pavel este ,,măreţ’’, ţigănia ,,flămândă şi tâlhărească’’ şi ,,totul părea vulgar’’ în ,,nobila capitală moartă’’. Omul de cultură Iorga izbucneşte. Străinii care s-au stabilit aici, negustorii şi samsarii ce culegeau beneficiile unei industrii abia încropite, nu s-au preocupat de aspectul edilitar, ,,de viaţa socială a românilor, pe care o dispreţuiesc, se ţin departe’’[68], de ridicarea culturală, iar clasa politică ,,îşi făcea palatele pe bulevard, înzestrate cu toate rafinamentele civilizaţiei pariziene’’.

Iorga vizitează apoi schitul Ghighiu, cu frumoasa-i biserică, Târgşorul (dintr-un târg ,,care a avut cinstea de-a găzdui pe domnii ţării’’, ajuns o ruină, închisoare militară), Nedelea, Filipeştii (cu casele boiereşti zăvorâte de sechestru), Călineştii (cu frumoasă biserică, având faţade cu ,,discuri de smalţ verde’’, dar pe care o găseşte închisă, popa fiind plecat… la Ploieşti), Plopeni, Predealul Sărari, Băicoi…

Suntem în perioada în care exploatarea zăcămintelor de ţiţei luase un avânt fără precedent pe meleaguri prahovene şi în România. În căutare de îmbogăţire marile concerne internaţionale se întreceau în a găuri pământul şi a se folosi de ieftinele braţe de muncă ale localnicilor, însă de ridicarea culturală a sătenilor nu ţinea nimeni seama. La Ţintea, în faţa ochilor i se dezvăluie un peisaj pervertit, unde răsar vârfuri de schele, ,,pădure seacă şi puturoasă a industriei moderne, lacomă de câştig iute, chiar şi cu distrugerea naturii’’, unde ,,omul se îmbogăţeşte prin lefi mari şi se cultivă cu îmbrăcăminte de târg. […] Dar n-am văzut nici biserică frumoasă, nici şcoală mare, îngrijită, nici casă de sfătuire şi petrecere pentru oamenii prin cari strâng atâţia bani exploatatorii cu firme româneşti şi franceze, cari […] calcă, intrând în exploatări, cu pasul sigur al plantatorului american de odinioară, domn peste negrii lui’’[69]. Era Sfântă Măria Mare şi nimic sărbătoresc nu se arăta în localitate, doar fetişcane pe faţa cărora ,,s-a aşternut gros sulimanul’’.

Nu a fost nici pe departe singura luare de poziţie de acest fel, pentru că una dintre temele distincte abordate de Nicolae Iorga va fi cea a sprijinului acordat culturii de oamenii bogaţi. La 18 februarie 1907 el conferenţia la Ploieşti, în sala Teatrului ,,Cooperativa’’, pe tema ,,Datoria burgheziei bogate’’, aşa cum anunţa ziarul local ,,Lumina’’. Încasările au fost donate Societăţii Studenţilor Prahoveni în vederea întocmirii unei biblioteci. În cuvântul său, rostit în faţa unei săli arhipline, ,,apostolul purtător al unor idei mari pentru redeşteptarea noastră naţională’’ se pronunţa pentru implicarea burgheziei în ridicarea culturală a oraşelor. Va fi îndelung aplaudat, înconjurat cu toată căldura de cei prezenţi şi condus cu alai până la gară[70]. Nu ştim însă câţi dintre cei ce l-au ascultat erau din clasa burghezilor.

Lume a celui mai mare pictor pe care l-a dat acest popor, Nicolae Grigorescu, a chimistului Constantin I. Istrati şi a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, aşezare pe care el însuşi o găsea ,,foarte veche’’, la Câmpina Nicolae Iorga dă peste un ,,public burghez, internaţional şi interlop care, cu şăpci, ochelari, voaluri, mutre şi boturi, vâjâie cu automobilele turbate pe şosea, mergând să facă la cazinoul din Sinaia, reşedinţă regală, un pontaj la jocurile pe care ni le-a trimis apusul…’’ Mai mult, în acest oraş ,,alcătuit din contraste’’, ,,cutare rege al rafinăriilor zvârle cu sute de lei în mâna ţiganilor lăutari înnebuniţi de bucurie’’, pe strada centrală e berăria ,,Bragadiru’’ şi s-au deschis prăvălii evreieşti cu haine de-a gata, şi de parcă aici ar fi fost ,,orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ţine seama de ţara găzduitoare’’, pe frontonul unei clădiri luxoase trona o pancartă scrisă doar în nemţeşte ,,Şcoală germană’’[71]. Despre şcoală românească, nimic!

Busuiocul e oarecum dres de Sinaia; de la ferestrele mânăstirii durate de spătarul Mihail Cantacuzino, ,,se vede cea mai frumoasă privelişte din România şi una din cele mai frumoase ale lumii’’[72]. Dar în munţii de la Sinaia bogătaşii vin cu ,,munţii lor de cufere’’, iar localitatea a ajuns ,,staţie de aer pentru lumea cea mai bogată, aşezare industrială şi sat’’ şi ,,se văd şi aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăieşte pentru sine şi pentru clipa care trece. Atâtea vile n-au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Nici un loc de întâlnire culturală, nici un teatru, nici o bibliotecă. […] Ei, eleganţii Sinaii, sunt spuma cari nu foloseşte şi se împrăştie’’. Scrise acum o sută de ani, rândurile lui Iorga îşi păstrează o dureroasă actualitate.

Spre răsărit ajunge la Doftana, ,,loc al dohotului, al păcurii’’ şi ,,vestită ocnă, unde osândiţii se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare’’. Satul are ,,numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuţe cu ţărani[73] săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă – unul, neputînd face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite – în preajma gării. Undeva, de vale, departe, e o biserică din vremuri’’. Vecin cu satul Doftana este satul Buştenari, ,,odinioară tăietorii buştenilor din munte’’, acum ajuns şi el tărâm al ţiţeiului, unde, ,,peste căsuţe şi colibe, peste holde şi livezi, peste nevinovăţia curată şi mulţămită s-a năpustit acelaşi avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina’’.

Încet-încet, la o jumătate de ceas de mers iute ajunge la ,,marele sat de munte al Brebului’’ cu mănăstire la care, în 1843 ,,s-au dres şi casele domneşti, clădirile cele mari prinse între chilii, acele încăperi de umbră în margenea grădinii largi, unde se odihnea, în mersul său prin ţară, după cercetări, judecăţi şi vânători, căruntul vodă Matei’’[74].

Livezile sunt întinse şi bogate, drumul este bine întreţinut, fosta grădină a Mânăstirii Brebu este de o frumuseţe aparte, pivniţele încăpătoare, chiliile spaţioase, turnul ,,mânăstirii, făcută de însuşi Matei Basarab, în 1650’’ se poate asemăna cu al Câmpulungului, zidurile sunt în parte prăbuşite, zestrea de odăjdii şi odoare s-a pierdut dar şi multe aspecte mai puţin plăcute, totul culminând cu intenţia Eforiei Spitalelor Civile de a dărâma o parte din edificiu, deşi sătenii ar fi voit să aducă aici copiii pentru şcoală. Această demonică dorinţă de distrugere îl determină să izbucnească: ,,Dar cum poate ajunge până la cel mândru şi puternic dorinţa celui umil şi supus? Un ultim proiect al Eforiei prevede dărâmarea unei părţi din vechile chilii, deşi prin nimic nu cheamă această măsură, fiind mai mari decât o zidire nouă de astăzi. Dar veacul care nu mai poate întemeia simte bucuria dracului să dea de pământ!’’[75]

Marelui ctitor Matei Basarab i-au fost închinate numeroase manifestări şi în comuna Brebu. Astfel, la 21 septembrie 1932, preotul Dimitrie I. Dimitrescu se adresează preşedintelui Comisiunii Monumentelor Istorice, Nicolae Iorga, invitându-l să participe duminică 25 septembrie 1932, la ,,un parastas de pomenire’’ a lui Matei Basarab, care va avea loc la biserica Brebu[76].

De la Văleni spre Slănic, călătorul străbate culmi şi povârnişuri, descoperind gospodării bine întemeiate, în marginea livezilor de pruni, în apropierea trufaşelor castele fără gust, părăsite în tot cursul iernii. Băile de sare îşi ,,desfăşoară în noroaie, în bălţi roşiatece, în coşmege de lemn mizeria şi neîngrijirea. Într-un colţ bisericuţa frumoasă, osândită la dărâmare, îşi aşteaptă ceasul. Alta mai mare, şi desigur mai urâtă o va înlocui’’[77]. În altă ocnă, apa a pătruns în galerie şi odată cu ea, animale moarte şi gunoaie. ,,Ocna veche, pustie, e una din minunile neştiute ale acestei ţări, ce nu se cunoaşte pe sine şi caută aiurea cu mărunţiş ce are acasă din belşug’’[78].

Va parcurge apoi ,,marele sat al Lipăneştilor’’, Bucovul (odinioară reşedinţa ispravnicului, a sameşului şi a logofeţilor care cârmuiau Săcuienii, pe care-l caracterizează sintetic drept ,,un vechi târg stins’’), Urlaţii, Ploieştiorii, mânăstirile Suzana, Cheia, Verbila şi Zamfira (ctitorie ,,vrednică de luare aminte’’, dar unde tânărul diacon lasă cărţile în părăsire, fiind roase de şoareci), comuna urbană Vălenii de Munte (,,marele sat de vechi boieri ai Teleajenului’’), Drajnele, Mehedinţa, Ogretinul, Poseşti, Cărbuneşti, Starichiojd, Homorâciu şi Izvoarele. La schitul Crasna găseşte un tânăr călugăr somnoros, ,,care vede bine şi mănâncă bine, şi nu petrece rău – trimes de la mănăstirea Sinaia pentru pocăinţă’’. În biserică nu arde nicio candelă, iar monahul dă vina pe vântul care le-ar fi stins. ,,Iar, când ajungem la poarta de spre drum, auzim clopotul care sună la schit. Sânt cinci ceasuri trecute, dar cine vrea, poate crede că acum se fac rugăciunile de vecernie. Şi părintele doreşte ca domnii din Bucureşti să creadă aceasta. Călugărie, călugărie!’’

În vremea ocupaţiei, Nicolae Iorga este nevoit să-şi părăsească ctitoria; nemţii îi devastează reşedinţa şi din bucătărie fac grajd. Într-un colţ de cămară zăcea o pânză de Nicolae Grigorescu, biblioteca dispăruse; ce nu s-a furat, a fost dat pradă focului, ce n-au reuşit nemţii, au desăvârşit ţiganii. În toată această vreme, autorităţile găseau de cuviinţă să-i scoată casa la mezat (în 1917, pentru că… ,,nu plătise impozitele’’, fiind salvată de câţiva localnici inimoşi), iar femei de moravuri îndoielnice ,,se puneau la dispoziţia ofiţerilor germani, cărora li se dedeau petreceri’’, prilejuindu-i lui Iorga amara observaţie: ,,Educaţia patriotică nu fusese dată acestui popor nici prin netrebnica şcoală, nici printr-o bună cetire literară’’[79].

După încheierea războiului, Iorga se pronunţa pentru strângerea de noi exponate pentru muzeul păstorit de el. Erau atâtea care mucegăiau în colecţii particulare, ori uitate de lume… Călătorind prin satele prahovene, reuşea să adune câteva icoane ,,în stil popular’’, pe care le expune la Vălenii de Munte[80]. O conferinţă din 1935 şi-o va intitula memorabil ,,Noi, risipitorii de cele sfinte’’ şi în cadrul ei va combate nepăsarea manifestată faţă de monumentele istorice, de vechile hrisoave, de obiectele de artă, de meşteşugurile populare, de tot ceea ce era autentic şi ne diferenţia de alte popoare. ,,Mândria şi puterea morală a unei naţii – spunea Iorga – nu stă atât în elementele materiale […] cât în legătura sufletească dintre membrii actuali, dintre aceştia şi înaintaşii cari lasă o moştenire din care partea cea bună trebuie păstrată cu cea mai mare îngrijire, vii şi morţi fiind laolaltă în adăpostirea aceluiaşi tezaur’’[81].

În 1921 se redeschid cursurile de la Vălenii de Munte, clădirile sunt reparate, din păcate însă, în 1929 izbucneşte un incendiu care produce însemnate pagube.

Petrecând mult timp la Văleni, Iorga avea să cunoască bine realităţile judeţului Prahova. Găsea puţin timp pentru a se întâlni cu locotenentul de artilerie Tutunaru, ofiţer în cadrul unui regiment ce-şi avea garnizoana aici, căzut pe câmpurile de bătaie ale primului război mondial, la 2 iulie 1927 călătorea spre miazănoapte, la Homorâciu, iar mai apoi la Balta Doamnei, unde găsea ,,o interesantă biserică de lemn’’[82], din iniţiativa sa, la 9 mai 1927, baritonul Mihai Vulpescu - a cărui faimă ajunsese şi la Paris – susţinea un recital la Ploieşti, iar într-un discurs rostit cu prilejul Zilei Eroilor, din 11 iunie 1932, se arăta nemulţumit de capitala ţării, care n-avea un monument al eroilor şi dădea exemplul demn de urmat al Monumentului vânătorilor prahoveni, morţi în războiul neatârnării, inaugurat în 1897 în partea de sud a Ploieştilor, operă a sculptorului George Vasilescu.

Încet-încet, lucrurile intrau pe făgaşul normalităţii. La 16 noiembrie 1930, la invitaţia Societăţii Corpului Didactic Primar din Ploieşti, Nicolae Iorga conferenţia în sala Teatrului Caragiale despre ,,Tradiţia învăţătorească la noi şi legile actuale’’. La 31 iunie 1931 participa în capitala judeţului la reprezentaţia piesei ,,Sarmală amicul poporului’’, al cărui autor era, pusă în scenă la Teatrul Modern, iar la 18 iunie 1931 era aniversat în amfiteatrul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel cu prilejul împlinirii a 60 de ani. În numărul său din aprilie 1932, ziarul ,,Dreptatea’’ din Ploieşti anunţa inaugurarea Bibliotecii Comunale din Câmpina, care avusese loc la 27 martie, alături de notabilităţile locale şi ministrul Instrucţiunii Ştefan Meteş, participând şi primul ministru Nicolae Iorga[83]. La 3 iunie 1934 conferenţia la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, iar la 3 iunie 1934 era declarat ,,Cetăţean de Onoare’’ al Vălenilor[84]. Întrucât urmau să se joace piese la Teatrul în aer liber din Văleni, primarul se adresa la 1 septembrie 1938 prefecturii Prahova, pentru ca la manifestare să vină tineri în costume naţionale[85].

La 30 octombrie 1938, susţinea o nouă conferinţă la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, cu tema Lipsuri şi îndreptări ploieştene. Iorga acuza imobilismul autorităţilor, lipsa de iniţiativă culturală a localnicilor, anomaliile arhitecturale din oraş, muzeul prost întocmit, existenţa unor magherniţe chiar pe şoseaua naţională spre Câmpina, mizeria din satele ţigăneşti Bărcăneşti şi Româneşti[86].

Veniseră vremuri tulburi pentru ţară. Datorită ameninţării legionare, centrul de la Văleni era dat în consemnul Comisariatului de Poliţie local. La 15 iulie 1938, şeful acestuia, comisarul Nicolae Vlădescu, raporta ierarhic Chesturii Poliţiei Ploieşti deschiderea cursurilor Universităţii Populare ,,Nicolae Iorga’’, în aceeaşi zi, la manifestări participând şi premierul Armand Călinescu[87].

*****

a 14 iulie 1940 ora 11.30 Nicolae Iorga deschidea o nouă ediţie a cursurilor. Avea să fie ultima. Citându-l pe acesta, în nota expediată de Poliţia Vălenii de Munte comisarul Nicolae Vlădescu scria: ,,Un popor numai atunci e învins, când sufletul său e învins’’[88].

În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1940, după ce zguduirea pământului năruise şcolile şi bisericile orăşelului, casa profesorului se prăbuşise. Odată cu ea se prăbuşea un om, un fenomen cultural, o lume. Potrivit spuselor preotului Petre Dumitrescu din Văleni, ,,marele învăţat şi patriot, marele istoric, şi-a luat bastonul să cerceteze dezastrul şi instituţiile sale – tipografia, căminele şi muzeul religios’’[89]. Cu ajutorul câtorva eleve de la Şcoala Primară scoate dintre dărâmături câteva icoane şi obiecte mai de preţ, pentru a le pune la oarecare adăpost, sub scena de la Universitatea Populară, apoi îşi îndreaptă paşii fatidici spre Sinaia, unde, în 1928 îşi ridicase, după planurile arhitectului Vladimir Bortnowski, o casă în stil românesc, cu faţadă de piatră, cerdac şi stâlpi de lemn sculptat, aflată pe str.Gheorghe Doja nr.4, colţ cu Calea Codrului.

Cu legionarii în casă, se desparte de tovarăşa lui de viaţă, Ecaterina, căreia-i lasă spre grijă manuscrisul de istorie universală, la care lucrase până în ultima clipă. Când ceasul abia bătuse ora cinci a după-amiezii de 27 noiembrie 1940, pleca din Sinaia, pe drumul fără de întoarcere, într-o maşină în care era escortat de teroriştii legionari. Peste câteva ceasuri, era descoperit corpul ciuruit de gloanţe şi acoperit de brumă. Un modest monument ridicat în Strejnic, aminteşte puţinilor ce ştiu a lua seamă că aici a fost curmat destinul unui apostol – Nicolae Iorga. Ignorând ameninţarea, în numărul din 15 mai 1941, ziarul ,,Prahova noastră’’ publica un admirabil şi curajos articol sub semnătura lui Ştefan Alexiu, intitulat ,,Cărturarul Nicolae Iorga’’, în care i se asemăna destinul cu al cronicarului Miron Costin[90].

I-a fost dat să moară tot pe meleaguri prahovene, în cumplita noapte de 27/28 noiembrie 1940, înainte ca cerneala ultimelor sale rânduri la Istoria Universală să se usuce. Cu puţin timp înainte de tragicu-i sfârşit, aşternuse câteva versuri care începeau prevestitor: ,,Au fost ucis un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră’’.

Se înţelege că, dacă ediţiile din 1942-1943[91] ale cursurilor de vară de la Vălenii de Munte s-au desfăşurat în condiţii defavorabile, de cea din 1944 nici nu mai putea fi vorba. Terorizaţi de bombardamentele anglo-americane, numeroşi prahoveni şi bucureşteni îşi găsesc adăpost în patriarhala aşezare. Nu erau dintre cei care-i citeau cărţile.

Un raport al Chesturii Poliţiei Vălenii de Munte, din 21 martie 1945, releva opoziţia unor membri ai organizaţiei comuniste ,,Uniunea Patrioţilor’’, însă, la ordinul ministrului de Interne, Teohari Georgescu, bustul marelui cărturar va fi totuşi dezvelit. În deschiderea manifestării, din partea Academiei Române a vorbit I.A.Bassarabescu, cel care primise încurajări de la Iorga încă de la debut. ,,La Văleni, Nicolae Iorga şi-a făcut din tinereţe întâia aşezare temeinică a activităţii intelectuale fără seamăn’’ – va spune puţinului auditoriu[92].

Ultima ediţie a Cursurilor de vară ale Universităţii Populare ,,Nicolae Iorga’’ se desfăşoară sub auspiciile Ligii Culturale şi sub supravegherea Poliţiei de Siguranţă, în perioada 14 iulie - 1 august 1946[93]. O notă a Direcţiunii Generale a Poliţiei din 11 iulie 1946 semnala transformarea Secţiei Ligii Culturale Vălenii de Munte în ,,club politic’’, iar nota confidenţială a Chesturii Poliţiei Ploieşti din 30 iulie acelaşi an releva atenta monitorizare a celor care conferenţiau la Văleni, care ,,au ocolit a aminti ceva despre democraţie şi regimul actual’’[94].

Spre lauda prahovenilor, fostul său discipol, profesorul Nicolae Simache[95], de felul său din satul prahovean Cosminele – cel care-l numea pe Iorga ,,stejarul neamului românesc’’[96] – şi care crescuse în umbra şi în cultul lui, se va ocupa cu mare râvnă de refacerea casei de boiernaşi prahoveni şi a colecţiei Iorga (unele exponate vor fi recuperate după al doilea război mondial de la localnici). Expoziţia va fi deschisă la 28 noiembrie 1965, prilejuită fiind de împlinirea unui sfert de veac de la uciderea savantului[97]. La festivităţi au participat istoricul Andrei Oţetea, arheologul Nicolaescu Plopşor şi acad. D.P.Perpessicius, oameni de cultură, oficialităţile judeţene, localnici[98]. Astăzi şi mâine, oricâte manifestări am organiza pentru a-i cinsti memoria, nu putem să trecem peste faptul că ne-am asasinat un părinte!

*****

a poale de munţi, eruditul profesor a clădit un altar al culturii române. ,,Vălenii au fost în acelaşi timp o insulă de românitate’’ – scria poetul Tudor Arghezi (unul pe care Iorga l-a combătut!), în numărul din 27 iulie 1946 al ziarului ,,Adevărul’’. Cei ce petreceau aici se întorceau în colţuri de Românie cu o luminiţă în suflet. Ziarul ,,Prahova noastră’’ din 18 iulie 1943 titra: ,,O înfăptuire nu trebuie să moară’’. Şi n-a murit, căci peste ani, amintirea de luceafăr a marelui savant renaşte tot mai vie.

Mulţumită lui, şi astăzi Vălenii atrag numeroşi vizitatori, personalităţi culturale, oameni de seamă, ori simpli turişti. Trecând pe lângă casa situată în locul unde drumul apucă spre Teişani, o altă localitate cu rezonanţă istorică pentru noi, şi aruncându-şi privirea spre dreapta, ei pot să rostească cu pietate şi adânc respect: ,,Vreme de peste trei decenii, aici a trudit Nicolae Iorga’’.

Aş vrea să vină o vreme în care, o aşezare uitată de autorităţi, de Dumnezeu şi existentă poate doar în hrisoave, va fi scoasă la lumină de un truditor de talia sa. Observând starea de acum din ţară, mi-e greu să cred că vremea aceea va veni.

Acest român de soi, căutător de diamante istorice, a fost şi cel mai mare istoric al nostru. Şi va rămâne astfel, întrucât, aşa cum ni se înfăţişează obedienţii tineri istorici ai vremurilor de acum, nu-i chip să-l egaleze cineva, darămite să-l depăşească. Deşi toată lumea se întrece în a-l revendica pe marele savant, daţi-mi voie şi mie, ca prahovean, să-l socotesc de-al locului şi să mă simt mândru că un om de acest calibru a petrecut atâta amar de ani pe aici.

A plecat savantul nostru şi ne-a lăsat un tezaur; să-l preţuim şi să-l cinstim cum se cuvine, iar în măsura în care ne vom dovedi vrednici, să-l îmbogăţim. Şi dacă în drumurile noastre grăbite şi anevoioase, vom găsi străini aruncând laude pentru personalităţile lor, le-o vom întoarce şi noi, românii, cu fală: ,,Şi noi am avut pe Iorga!’’

[1] Aici poposea în 1654 diaconul Paul de Alep, cel care ne-a lăsat importante relatări despre ţara noastră. R.Şt.Ciobanu, Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, Ed.Sport-Turism, 1982, p.150

[2] Aşezarea s-a numit din vremuri vechi Berivoieşti (de la antroponimul Berivoi), fiind atestată într-un hrisov de la Mircea cel Bătrân, din 1400-1403. Dan al II-lea îl aminteşte târg în 1427, iar la 1 octombrie 1474 e semnalată prezenţa lui Ştefan cel Mare la ,,Cetatea Teleajenului’’, potrivit cercetărilor lui N.Iorga, situată chiar în preajma Vălenilor. În 1645, judeţul Saac (ulterior Săcuieni) avea capitala aici, mutată abia în 1781 la Bucov, iar Miron Costin menţionează Vălenii printre oraşele Ţării Româneşti la 1677. În oraşul Vălenii de Munte se află biserica ,,Mânăstirea’’, cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului’’, ctitorită la 1680 de clucerul Hagi Stoian şi biserica Filip, cu hramul ,,Intrarea în biserică’’, ridicată în 1808 de tretilogofătul Filip şi localnicul Soare Piţoiu. M.Apostol, Monumente prahovene, Muzeul de istorie şi arheologie Prahova şi Ed.Prahova, Ploieşti, 1997, p.247

[3] La Palanca Gherghiţei se stabilea cu tabăra Mihai Viteazul, iar primul act emis de aici e cel din 7 ianuarie 1596. P.D.Popescu, Prahova şi Ploieştii în vremea epopeii lui Mihai Viteazul, Ploieşti, Ed.Prahova, 1997, p.64

[4] Al.Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, Ed.Cartea Românească, 1939, p.143

[5] N.Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol.II, Bucureşti, Ed.Lupta – N.Stroilă, 1934, p.72; capitolul XVIII din această lucrare poartă denumirea ,,Adăpostul de la Vălenii de Munte’’

[6] N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită de R.Constantinescu, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p.152

[7] N.Iorga, O viaţă aşa cum a fost, II, p.73; Îi va fi dat să-l îndemne un simplu birjar, de obârşie transilvăneană, pe numele său Tohăneanu, cel ce i-a spus fără ocolişuri ,,ce bine ar fi pentru localitate dacă cineva ar avea la îndemână pe cineva ca mine’’. Tot el îi va indica şi o livadă ,,plină de buruieni, în care copacii, de multă părăsire, stârpiseră şi o căsuţă simpatică în dărăpănarea ei’’. Iorga plăteşte unui fotograf ploieştean suma de 4000 de lei, hotărăşte de refacerea clădirii, aduce cărţi şi pe fiica sa, ce avea nevoie de aer. Cortegiul irozilor, ,,ca în Botoşanii miei’’ îl încânta. Se bucura în această căsuţă prahoveană ,,de atâta alb pe părete, de atâta miros de proaspăt, de absoluta tăcere căzând de sus din stele limpezi’’

[8] În această casă a polcovnicului Panca, durată în sec.XVIII, cumpărată de Iorga de la urmaşi, azi Muzeul Memorial ,,Nicolae Iorga’’, are loc în 1833 întâlnirea consulului englez E.I.Blutte cu boierul Constantin Gh. Filipescu şi profesorul I.Gherasim-Gorjanul din Văleni. Construcţia are două nivele (pivniţă şi casă de locuit), scări ce duc la un cerdac mare, iar din tindă se ajunge în cele patru camere, azi muzeu. În curtea liceului ce-i poartă numele se află bustul istoricului, realizat de Maria Grigorescu Vasilovici. Cu prilejul reluării – pentru un timp – a cursurilor Universităţii Populare, un alt bust a fost aşezat la intersecţia străzii Berevoieşti cu George Enescu. Este realizat din piatră, de către Emil Ruşi, fiind dezvelit în 1968

[9] Fondase ziarul la 13 martie 1906

[10] Istoricul constata lipsurile învăţământului românesc de atunci, scăpările manualelor şi, în plus, scriind foarte mult, se lovea de rapacitatea tipografilor vremii. El reuşea să aducă la Văleni doi dintre bunii tipografi ai vremii, Nicolae Stroilă şi Constantin Onciu; Primul număr din ,,Neamul Românesc Literar’’ este tipărit la Vălenii de Munte la 25 decembrie 1908 şi va apare lunar până în 1912, apoi între 1925-1926. C.C.Giurescu (coord.), Istoria României în date, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1972, p.287

[11] Înregistrarea ca persoană juridică se va face la 2 iunie 1926

[12] ,,Dacă învăţământul oficial e aproape cu totul sterp şi nu dă adeseori, ca lucruri care rămân, nici măcar, nici măcar baza solidă pe care să se poată clădi mai departe, vreun edificiu desăvârşit şi armonios – constata Iorga – în schimb orice expunere limpede, caldă […] îşi atinge scopul’’.

[13] C.Ungureanu, V.Costăchel, Nicolae Iorga, în ,,Magazin istoric’’, nr. 7 (137)/1975, pp. 33-35

[14] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Instrucţiunii, Dosar 713/1925, f.334

[15] Iorga se loveşte de imobilismul autorităţilor, conservatorism, ignoranţă, de lipsa de bani şi de interes (,,Poporul românesc nu şi-a bătut capul cu dânsa’’ – avea să scrie după publicarea Istoriei românilor pentru poporul românesc). Fraza sa era considerată încâlcită şi constata cum ,,aşa mergea tipografia noastră, cu spor numai pentru depozit’’. Va tipări la Văleni Neamul Românesc, Neamul Românesc pentru Popor, Drum drept, Cuget clar, Revista istorică, Bulletin de la Séction Historique de l’Académie Roumaine, Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe Sud-Orientale, Revue Historique du Sud-Est européen

[16] Activitatea parlamentară a domnului Nicolae Iorga ca deputat al Colegiului al II-lea de Cameră din Prahova, extrase din discursuri, Vălenii de Munte, 1914, p.78; în continuare se va cita Activitatea parlamentară

[17] Scopul acestora ni-l dezvăluie chiar iniţiatorul : ,,A pune constatările zilei, toate descoperirile cercetării, toate inovaţiile ştiinţei, în funcţie de suflet naţional şi pentru desăvârşirea şi întărirea acestui suflet naţional’’. P.Ţurlea, Nicolae Iorga. O viaţă pentru neamul românesc, Bucureşti, Ed.Pro Historia, 2001, p.59

[18] Vor urma prelegerile de istoria Bisericii (N.Dobrescu), istoria literaturii (V.Bogrea). C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală a municipiului Ploieşti şi a judeţului Prahova (1900-1948), Documente, Ploieşti, Ed.Silex, 1997, p.54; în continuare se va cita Viaţa culturală

[19] N.Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, p.173

[20] La împlinirea a 65 de ani ai regelui Ferdinand, Iorga înfiinţa Aşezământul Regele Ferdinand, permiţând învăţătorilor şi profesorilor unguri şi saşi să vină la Văleni pentru a învăţa limba română de la profesorii locali

[21] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.130

[22] Liga Culturală pentru Unitatea Tuturor Românilor, cu sediul central în Bucureşti, str.Schitu Măgureanu nr.1

[23] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.65

[24] I.Jercan, Contribuţii la istoria muzeelor şi expoziţiilor prahovene (până la 1948), Ploieşti, Ed.Mectis, 1997, p.90

[25] Ibidem, p.91

[26] Gh.Calcan, C.Moşoiu, Profesorul şi senatorul Aurelian Moşoiu o personalitate a lumii prahovene, Ploieşti, Tipografia Printeuro, 2000, p.48

[27] I.Jercan, Contribuţii la istoria muzeelor şi expoziţiilor prahovene, p.11

[28] P.Ţurlea, op.cit., p.62

[29] Ctitorie din 1690 a lui Constantin Brâncoveanu, având hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pisania din iunie 1692

[30] N.Iorga, Mânăstirea Hurezului, dezvoltarea şi viaţa ei, Vălenii de Munte, Tipografia ,,Neamul Românesc’’, 1912, pp.5-16

[31] Este vorba desigur de ceea ce s-a numit ,,Republica de la Ploieşti’’. În noaptea de 7/8 august 1870, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, deputatul şi ziaristul Constantin T. Grigorescu, primarul oraşului Matache Nicoleanu (fost deputat) şi alţi aderenţi pătrund înarmaţi în clădirea prefecturii judeţene şi preiau controlul telegrafului

[32] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.121

[33] N. Iorga, Istoria bisericii române şi a vieţii religioase a românilor, vol.I, Vălenii de Munte, Aşezământul tipografic Datina Românească, 1928, p.287

[34] Arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, Fond Comisiunea Monumentelor Istorice, Dosar Biserica ,,Sf. Voievozi’’ Brebu şi Biserica ,,Sf. Treime’’ Pietriceaua (1921-1949), semnatari N.Iorga, D.Onciul, N.Ghika, H.Teodoru, Şt.Balş, E.Costescu, V.Brătulescu; telegrama Comisiunii Monumentelor Istorice nr. 1904; vezi şi I. Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1994, p. 120

[35] Preotul Vasile Nicolau s-a născut la 21 august 1855, a studiat la seminarul Central din Bucureşti şi până la stingerea din viaţă (1941) a slujit în comuna Brebu. O veche inscripţie abia se mai poate desluşi deasupra intrării în mândrul edificiu de odinioară, ce azi stă să se prăbuşească: ,,Această clădire s’a construit pentru MUZĂU, şcoală de fete şi grădină de copii de preotul Vasile Nicolau – 1925’’

[36] N.Iorga, Ţara Românilor, Tipografia ,,Neamul Românesc’’ Vălenii de Munte, 1910, pp. 63-66, 114-116

[37] Mânăstirea Sinaia, având hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în 1690-1695 de spătarul Mihail Cantacuzino, pe locul unei sihăstrii

[38] N.Iorga, Icoanele de la Muzeul Sinăii, în ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice’’, XXIV, aprilie-iunie 1931, p.61

[39] Arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, Fond Comisiunea Monumentelor Istorice, Dosar 2093 – Schitul Izvoarele, judeţul Prahova, f.24

[40] N.Iorga, Palatul de la Filipeştii de Târg, în ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice’’, VIII, ianuarie-martie 1915, pp.1-5

[41] Documente de pe Valea Teleajenului din arhiva domnului Gh.I.Cereşanu, publicate de Eleonora Alexiu, Bucureşti, Tipografia Bucovina I.E.Torouţiu, 1939, pp.169

[42] N. Iorga, Despre Cantacuzini, Bucureşti, Ed.Minerva, 1902, p.472

[43] S.Teodorescu, Monografia comunei Telega, Câmpina, 1926, p.35

[44] Documente de pe Valea Teleajenului, p.5

[45] Afirmaţia este confirmată şi de un hrisov dat la 3 decembrie 1483, la Târgovişte, prin care domnitorul Vlad Călugărul (1481; 1482-1495) întăreşte unor boieri mai multe moşii. Printre ei se afla Jupan Bârta Pătru, care, în cuprinsul aceluiaşi document, mai apare şi sub forma Berta şi Bertea, iar una dintre acestea era ,,Luturoasa cinci părţi’’; F.Şinca, Crâmpeie de istorie. O istorie a satelor Pietriceaua, Brebu Mânăstirii, Brebu Megieşesc, Podul Cheii, Bucureşti, Tipografia RCR Print, 2006, p.55

[46] Mânăstirea Brebu, având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în care se mai păstrează fragmente din pictura originală şi cea a lui Sava Henţia, este ctitorie din 1640-1650 a lui Matei Barasab. F.Şinca, Cartea satului meu, Pietriceaua, judeţul Prahova, monografie, Bucureşti, 2004, p.14

[47] Ion Şt. Baicu, C. Dobrescu, Nicolae Iorga şi Prahova, Ploieşti, Ed.Silex, 1998, doc. 61; documentul original se află în Biblioteca Academiei Române, Fond Corespondenţă Iorga, vol. 254/1915, f.3

[48] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.71

[49] Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838 în satul dâmboviţean Pitaru şi a răposat la 21 iulie 1907, în casa sa de la Câmpina (azi Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu, situat pe bdul Carol I), fiind înmormântat în cimitirul de pe str.Bobâlna, aproape de dealul Muscel

[50] N.Iorga, Oameni cari au fost, antologie, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed.Militară, 1975, pp.83-84

[51] N. Iorga, B.P.Hasdeu – cu prilejul comemorării lui la Câmpina, Aşezământul tipografic ,,Datina Română’’, Vălenii de Munte, 1927, p.3

[52] D.S.Cratochvil, Monografia municipiului Câmpina, Câmpina, Ed.Premier, 2002, p.126

[53] La comemorarea zilei de 3 maiu 1848, conferinţe ţinute de Nicolae Iorga, Bucureşti, Ed.Ligii Culturale - Secţia Bucureşti, 1914, p.4; acest exemplar de la Biblioteca Centrală Universitară ,,Regele Carol I’’ are un ex libris Onisifor Ghibu

[54] N.Iorga, Activitatea parlamentară, p.1

[55] Ibidem, pp.37, 40

[56] N.Iorga, Ce ne învaţă cariera lui Aurel Vlaicu. Idei dintr-o conferinţă ţinută la Câmpina, Tipografia ,,Neamul Românesc’’, Vălenii de Munte, 1914, p.3

[57] Important este că, din 1908, se finalizează calea ferată Ploieşti-Văleni, înlesnind astfel accesul dinspre capitala ţării spre această capitală a culturii, fondată de Iorga la poale de munte

[58] În cuvântul său acesta a spus: ,,Cultivarea fraternităţii şi a înţelegerii depline între minoritari şi români este un ideal pentru care această instituţie lucrează fără încetare’’

[59] Parafrazându-l pe Iorga, acesta spunea: ,,Astăzi, când în această ţară domneşte un haos moral nemaipomenit este nevoie de un armament moral, fără de care ne-am prăbuşi în prăpastie’’

[60] N.Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de G.Penelea, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p.13

[61] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, pp.209-210

[62] N.Iorga, Aşezămintele mele, în ,,Boabe de grâu’’, Anul I, 1930, p.265

[63] Gh.I.Brătianu, Nicolae Iorga istoric al românilor, discurs rostit la 26 mai 1943 în şedinţa publică solemnă a Academiei Române de Gheorghe I. Brătianu, cu răspunsul domnului Alexandru Lapedatu, Bucureşti, ,,Monitorul Oficial’’ şi Imprimeria Statului, 1943, p.15 ; Alături, Gh.I. Brătianu găsea tipografia, de unde, el şi însoţitorul său, au primit în braţe grămezi de cărţi şi reviste, ,,unele proaspăt ieşite de sub teasc, împărţite cu aceeaşi dărnicie cu care dădea ascultătorilor săi sfaturi şi îndemnuri de lucru. Gh.I.Brătianu îi asemăna activitatea cu ,,munca acelui care prin truda braţelor sale desfundă un loc de pădure,a coperit de trunchiuri răsturnate, de cioturi de copaci şi de tufiş, pentru a pregăti ogorul ce va fi îngrijit şi cules de alţii’’; Gh.I.Brătianu, op.cit., p.19

[64] Un sfert de veac de la întemeierea Universităţii Populare ,,Nicolae Iorga’’ din Vălenii de Munte, Ed.Ligii Culturale - Secţia Vălenii de Munte, 1934, Tipografia ,,Datina Românească’’, Vălenii de Munte, p.6

[65] Idem, p.11

[66] N.Iorga, România cum era până la 1918, vol.I, România ,,Munteană’’, Aşezământul Tipografic ,,Datina Românească’’, Vălenii de Munte, 1939, p.III; publicat pentru prima dată în revista ,,Floarea Darurilor’’, care apărea sub îngrijirea marelui savant, vol. II, nr. 11, iunie 1907. Pentru întocmirea acestei cărţi, scrisă nu pentru oameni ,,de neam mare’’, ci pentru ,,acel public care preţuieşte şi foloseşte scrierile mele’’, autorul a călătorit trei luni

[67] N.Iorga, România cum era până la 1918, ediţie îngrijită de Lucian Cursaru, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, vol. I, pp. 242-306

[68] N.Iorga, România cum era până la 1918, I, p.245

[69] Idem, p.259

[70] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, pp.45-46

[71] N.Iorga, România cum era până la 1918, I, p.264

[72] Ibidem, p.269

[73] Cu prilejul răscoalei din 1907, Nicolae Iorga va apăra cauza ţărănimii, scriind articole precum ,,Ascundeţi ţăranii !’’, iar după reprimarea mişcării, ,,Dumnezeu să-i ierte’’

[74] N.Iorga, România cum era până la 1918, I, p.272

[75] Ibidem, pp. 358-359

[76] Arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, Fond Comisiunea Monumentelor Istorice, Dosar 483 - Mânăstirea Brebu, f.34

[77] N.Iorga, România cum era până la 1918, I, p.274

[78] Ibidem, pp.274-275

[79] N.Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, pp.240-241

[80] Ibidem, Sfaturi pe întunerec, conferinţe la radio, anthologie de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed.Militară, 1977, p.50

[81] Ibidem, p.56

[82] Ibidem, p.190

[83] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.184

[84] Ibidem, p.207

[85] Ibidem, p.278

[86] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.282

[87] Ibidem, p.276

[88] Ibidem, p.317

[89] B.Chiriac, Nicolae Simache - Trecător grăbit prin timpul nostru, Ploieşti, Ed.Mectis, 1998, p.212

[90] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.324

[91] Cele din 1943, se deschideau la 15 iulie 1943 ora 11.00, la biserica Mânăstirii oficiindu-se de către protoiereul Gheorghe Iliescu din Izvoarele un parastas de pomenire. Chestorul Poliţiei Ploieşti, lt.col. C.Cichindel ordona ca manifestaţiile să se mărginească doar la cele culturale, ,,fără a trece la acţiuni cu caracter politic’’. C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.353

[92] C.Dobrescu, M.Rachieru, Viaţa culturală, p.361

[93] V.Râpeanu, Nicolae Iorga (1940-1947), sinteze, documente, eseuri, Bucureşti, Ed.100+1 Gramar, 2002, p.213

[94] În perioada următoare se trecea la atenta supraveghere a membrilor Ligii, care domiciliau ori erau în trecere prin Văleni. Ediţia din 1947 nu va mai avea loc. V.Râpeanu, Nicolae Iorga (1940-1947), p.217. Cu alte cuvinte, după legionari, Iorga fu ucis a doua oară, de astă dată de către comunişti, cu zelosul sprijin al Poliţiei de Siguranţă

[95] O mare personalitate prahoveană, profesorul emerit Nicolae Simache (1905-1972) a fost publicist, dascăl de istorie în capitala judeţului, în perioada 1941-1952 printre elevii săi numărându-se şi poetul Nichita Stănescu. A realizat şi inaugurat (la 12 septembrie 1971), Muzeul ,,Epoca lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu’’ de la Brebu. A organizat nu mai puţin de 17 muzee, în judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Buzău, printre care amintim: Muzeul memorial ,,Nicolae Grigorescu’’ din Câmpina, muzeele judeţene de istorie din Buzău şi Târgovişte, Muzeul din Urlaţi (Conacul Bellu), Muzeul de etnografie şi artă populară din Ploieşti, Muzeul memorial ,,Ion Luca Caragiale’’, Muzeul memorial ,,Nicolae Iorga’’ din Vălenii de Munte, Muzeul ,,Bogdan Petriceicu Hasdeu’’ (Castelul Iulia Hasdeu) din Câmpina, Muzeul memorial ,,Cezar Petrescu’’ din Buşteni, Muzeul ceasului – Ploieşti, care astăzi îi poartă numele, muzee săteşti la Gherghiţa, Sângeru, Tătărani, Smeeni (Buzău) ş.a. . Printre colaboratorii săi s-a numărat Frasin Munteanu-Râmnic, fiul cunoscutului Dumitru Munteanu-Râmnic, apropiat al lui Nicolae Iorga, care îi fusese naş. Prahovei îl lipseşte un Nicolae Simache!

[96] B.Chiriac, Nicolae Simache - Trecător grăbit prin timpul nostru, p.109

[97] P.Popescu, Nicolae Simache, Ctitorul, Ploieşti, f.ed., 1995, p.24

[98] Gh.Marinică, Muzeul judeţean de istorie şi arheologie Prahova, pagini de monografie. Omagiu ctitorului prof. emerit N.I.Simache, Ploieşti, Ed.Ploieşti Mileniul III, 2004, p.88

P R E F A Ţ Ă

la ediţia a doua a albumului ,,Privelişti româneşti’’ (1932), de Alexandru Bădăuţă

(Acest text nu s-a mai publicat, întrucât Toader Chivu, editorul şi tipograful, ,,făcătorul de carte'' cu suflet ales, cel care dorea reeditarea, a trecut la cele veşnice)

O cută de deal cu pădure de brad şi o turmă de mioare ce se ţin la o margine de drumeag străjuit de un gard de uluci, având drept fundal amfiteatrul munţilor ce mai păstrează încă pe coame dantela zăpezii. E tabloul însemnat în acest album cu numele ,,Primăvară timpurie pe Valea Prahovei’’. Oare ce poate fi mai specific României?

Arhicunoscutele ,,Babe gârbovite’’ ale Bucegilor, frumoasa vale a Branului, Oltul ce se unduieşte aidoma unui şarpe pe valea căreia i-a împrumutat numele, Eforia, unde lângă una dintre vilele abia terminate se mai sprijină încă o uitată scară de meşter zidar, sat în Ţara Oaşului, flăcău de ţăran făgărăşean scoţând apă cu ciutura din fântâna cu ghizduri făcute dintr-un trunchi de stejar secular, chimirul împodobit asemenea unui sceptru regesc al tânărului de la Izvoarele Mureşului, şezătoarea gorjencelor de la Tismana, pleşuvul moş transilvănean, porţile caselor şi bisericile Maramureşului, troiţele – odoare mult prea iubite din împărăţia lemnului... De la faţada răsăriteană a Voroneţului nu-ţi mai poţi dezlipi ochii. Arbore, Suceviţa, Rădăuţii, Moldoviţa, Putna, Dragomirna – pinteni de strajă ai viteazului voievod Ştefan cel Mare, bijuterii medievale ale Moldovei, loc de rugă pentru sărmani. Toate acestea şi multe altele constituie tot atâtea ipostaze imortalizate în cele 190 de fotografii ale albumului de faţă. Prin strădania lor, autorii acestor veritabili martori tăcuţi dar fideli – P.Teodorescu, St.Milcu, N.Popescu, I.Berman, St.Ignat, Gh.Vesa, A.Petit, A.Maidlinger, P.Juster, W.Weiss, P.Fischer - ne-au reamintit că avem atâtea colţişoare de rai.

Există în lumea largă munţi şi dealuri, şesuri şi vâlcele, văi şi pâraie, dar armonizarea tuturor acestora în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea românilor. Ce peisaje încântătoare! Pare că ,,un alchimist nevăzut ar fi combinat fericit toţi cei trei factori tereştri de seamă: apele, şesul şi muntele’’ – avea să scrie în 1932 Alexandru Bădăuţă, autorul acestui album. Ce podoabe de case! Ce port curat ţărănesc! Admirăm până şi o veselă turcoaică, ce-şi poartă cofele de tinichea spânzurate-n cobiliţă. Curat grăim că cei ce-au vorbit adesea de toleranţa românilor, au gândit drept.

România interbelică era tărâm presărat cu biserici însemnate de pisanii vechi, cu troiţe la răscruci, cu căsuţe văruite, cu oameni buni şi bătrâni, cu dinastii moşneneşti care au ţinut o ţară şi care nu ar fi părăsit meleagurile natale ,,pentru nimic în lume’’.

Să zăbovim îndelung pe plaiurile României. Să păstrăm ctitoriile ce ne-au mai rămas – creaţii de o viguroasă autenticitate. Să rătăcim prin ţară! Nu cu pliante aşa-zis turistice, zămislite de funcţionari străini de ceea ce fac, nu îndrumaţi de ghizi, ci singuri, neştiuţi. O să avem a descoperi câte ceva din trăsăturile identitare ale acestui neam. Şi când vom mângâia lespezile Putnei, gândul neoprit o să ne zboare la un strămoş de-al nostru, ce va fi scos, acum sute de ani, scântei din dalta de iscusit meşter pietrar. Să nu uităm să mulţumim şi acelor iluştri anonimi, creatori de artă populară. Lor nu le vom găsi semnătura încastrată în ancadramente de piatră, însă geniul lor ne este hrană şi azi, după atâta amar de ani.

Priviţi clopotele bătrânelor zidiri moldovene! Dangătul lor, egal pentru noi, cei de acum, suna în vechime şi a chemare la slujbă şi a strigăt disperat de primejdie otomană ori tătară.

Să păstrăm măcar petice de natură virgină. Să mulţumim cerului ca avem o ţară – ,,Grădină a Maicii Domnului’’ – că mai avem o Deltă a Dunării, că beneficiem de o armonie a formelor de relief, de o tradiţie populară originală. Ce ne-am fi făcut noi fără această amprentă inconfundabilă a etnicului?

Câte regrete nu ne încearcă privind aceste imagini de acum trei sferturi de veac şi observând ce a mai rămas acum! Săraca ţară bogată! Era o vreme a caselor cu pridvor şi fronton traforat, cu temelia lipită cu humă, cu răzoare primăvăratice îngălbenite de păpădie, cu garduri de ţambre cioplite la bardă, cu peretare şi macaturi băbeşti, mirosind a lână, cu ferestre de lemn, iar nu de plastic, cu muşcatele înşirate la ferestre, cu răzoare de busuioc… Erau case cu dichis şi fiecare era în felul său: dobrogene, gorjene, prahovene, maramureşene, bucovinene, săliştene. Aveau ziduri din piatra râului, şi nu vedeai la tot pasul monstruozităţile arhitecturale care ne întunecă zarea în zilele de acum. Erau vremuri în care băbuţele cernite purtau ii, opinci şi broboade înnodate sub bărbie, iar bărbaţii îşi ţineau cu mare mândrie cuşmele ţurcăneşti şi ilicele de oaie.

Admirăm contrariaţi această operă a lui Bădăuţă şi un suspin ne scapă parcurgând paginile sale: trup din trupul patriei-mume, Basarabia ţine acum, chipurile, de altă ,,ţară’’, Văcăreştiul (clădit între 1716-1722), a rezistat vitregiei vremurilor mai bine de două veacuri, dar nu a supravieţuit tiraniei lui Ceauşescu şi camarilei sale, fostul lăcaş pierind lovit cu bila de trei tone (în decembrie 1984); Snagovul şi-a pierdut liniştea şi specificul de odinioară. Pe luciul său murdărit de dejecţiile aruncate de la vile, bâzâie acum şalupele îmbogăţiţilor tranziţiei. Ciocoi de vremuri noi, pentru care România e desigur o nebuloasă, ei laudă la tot pasul concediul abia petrecut între trei smocuri de iarbă, dar pe un tărâm neapărat exotic şi critică făţarnic mizeria din ţară.

România anului 2005. Trăim vremuri de mari rătăciri, de răsturnare a scării valorilor, de terfelire a eroilor naţionali. Parcurgem ani în care ni se inoculează obiceiuri străine nouă. Regresăm. Ridicăm biserici în chip faraonic, în care se îngroapă vagoane de cărămidă, care vor rămâne mai mult goale de credincioşi, însă nu avem fonduri pentru a restaura pictura bisericească a unui Nicolae Grigorescu ori Gheorghe Tattarescu.

România de azi e o rană deschisă. Zărim la tot pasul munţi dezgoliţi de pururea veşnicul verde al bradului, afaceri veroase ale unor parlamentari cu totul duşmani viitorului acestei naţii, coaste de deal pe care mai stau înfipte doar câteva cioate, semnele necredinţei noastre… Ne mirăm apoi că s-au abătut din senin inundaţii şi molime. În miez de codru falnic, unul care în viaţa lui n-a plantat măcar un pom, a ras un pogon şi şi-a zidit o aşa-zisă casă de vacanţă, prezentată de reporteri semidocţi ca o mare creaţie. Oare la vremea când va veni aspra judecată, ne vor ierta urmaşii de groaznica ,,moştenire’’? De-ar putea pământul românesc să se jeluiască, ar vui munţii şi văile de tânguirea lui.

Urme, semne şi mostre de pângărire la tot pasul. De vom continua să fim nepăsători cu natura, vom ajunge să tânjim după ghioceii abia răsăriţi din troienele iernii, după umbra unui gorun, după o zare cu verdele pădurii, după salturile pe stânci al unei capre negre.

Această carte-document ne asigură păstrarea în memorie a unor colţişoare de rai din România interbelică. Din nefericire, este o Românie în parte apusă. Şi nu este numai spiritul civilizator – pe care-l salutăm – dar e semnul pervertitor al omului ce strică la tot pasul. Ce ne mai oferă azi meleagurile româneşti? Mult prea adesea imagini dezolante: sate din care au plecat cei tineri, albii de râu în care plutesc deopotrivă gunoaiele turiştilor şi localnicilor, oameni umiliţi în propria ţară, abuzuri de tot felul, oraşe devenite veritabile bâlciuri orientale din pricina unor aşa-zişi edili, folclor poluat de pecinginea manelelor, gospodării urâţite, vile fără nici o noimă, ţărani care nu mai sunt ţărani… Cel mai adesea uitat de toate guvernele postdecembriste, românul de rând s-a urâţit, a sărăcit, s-a îndârjit.

Aşadar, să trudim pentru ca aceste colţişoare de rai să nu devină doar biete imagini de album. În aste vremuri anapoda, indiferent de ţările pe unde viaţa ne va purta paşii, tot de meleagurile natale ne vom simţi atraşi. Ne vor ademeni pe tărâmuri străine şi ne vor îmbia cu bani, pentru a ne dedulci la multitudinea de culturi ale lumii. Noi să ne împărtăşim din toate, că aşa-i stă bine românului civilizat şi învăţat, să luptăm necontenit contra răului din ţara noastră, dar oricâte neamuri vom cunoaşte, să iubim unul singur – Neamul Românesc nepieritor!

România nădăjduieşte la integrare, aducând Europei o zestre originală, de natură să-i confere identitate naţională şi să o facă să aspire. Ţara noastră îşi are locul bine-definit în concertul naţiunilor europene. Acest mare popor şi această minunată ţară, atâta amar de ani cordon de apărare a Creştinătăţii, are încă resurse nebănuite şi merită o soartă mai bună.

Ediţia I-a a acestui minunat album, o indiscutabilă realizare, cuprinzând fotografii de o calitate fără reproş, a văzut lumina tiparului în anul 1932, autorul său, scriitorul şi publicistul Alexandru Bădăuţă, dovedindu-se încă din cuvântul de început un mare iubitor al meleagurilor româneşti.

De atunci, multe s-au petrecut, aproape toate s-au dus şi nu se vor mai întoarce în vecii-vecilor…

În vreme ce alţii scot pe bani publici prezentări şchioape şi sărace ale României, n-ar fi fost cu putinţă ca acest album să renască fără contribuţia directorilor tipografiei RCR Print Bucureşti, domnii Toader Chivu şi Gheorghe Radu. O minunată iniţiativă, mult prea rar întâlnită la colegii de breaslă.

Prin lăudabilul lor efort ei au întârziat un pic în ochii noştri imagini pe care altfel le-am fi dat uitării.

Florin N. Şinca

Bucureşti, 10 iulie 2005

UN TEMPLU

(cercetătorului de vocaţie NICOLAE COSTEA-TELEAJEN din satul Malul Vânăt)

MOTO:

,,Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte:

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte’

Mihai EMINESCU, Criticilor mei

,,Este cu neputinţă să se înţeleagă mersul unui neam de-a lungul vremurilor – şi acesta este scopul cel mai adevărat al istoriei – dacă nu se cunoaşte, nu în amănunte, fireşte, ci în linii generale, care este înfăţişarea pământului său şi care sunt mijloacele pe care le pune la îndemâna locuitorilor’’ – consemna la 1908, în a sa Istorie a românilor pentru poporul românesc, Nicolae Iorga, unul dintre cei mai însemnaţi istorici ai umanităţii. Cât de importante sunt monografiile, istoriile locale, cărţile ce ne înfăţişează lumea trecută şi actuală a satului românesc! Ce n-am da să avem cât mai multe dintre cele vechi, căci negura vremii lesne se aşterne peste fapte măreţe sau mai mărunte… Sunt sate mari din care nu s-a învrednicit nimeni să lase două rânduri. De ce n-avem primari, consilieri şi fruntaşi locali cu preocupări în editarea cât mai multor monografii? Cine le mai înţelege rostul? Cine le mai finanţează? Atunci când fiece sătuc, când şi cel mai neînsemnat cătun va avea o cărţulie şi o poveste, vom spune că avem o istorie întregită a satului românesc.

Mi-a fost dat să-l cunosc pe Nicolae Costea Teleajen mai întâi prin intermediul uneia dintre cărţile domniei sale – Monografia comunei Drajna – şi mai apoi, fireşte, n-am rezistat imboldului de-al cunoaşte personal. Dragomir, oşteanul Viteazului Mihai, cele două volume din Monografia comunei Izvoarele, Decebal şi Traian, precum şi admirabil intitulata La chiciura şoimului – Monografia comunei Măneciu, sunt doar câteva dintre creaţiile sale.

L-am revăzut apoi rar, dar de fiecare dată cu mare bucurie, atunci când umblam spre mânăstirile Crasna, Susana şi Cheia şi călcam pe tărâmuri istorice, la Vălenii de Munte, Teişani şi locurile pe unde, în toamna lui 1602, oştenii lui Vodă Şerban au lăsat vreo 5000 de leşuri de tătari într-o vale. M-a impresionat figura sa, de om aspru, de munte, căutătura pătrunzătoare şi, mai ales, mi-a rămas în minte ataşamentul faţă de valorile locale.

O cută de deal şi-o turmă de mioare ce se ţin la o margine de drumeag străjuit de un gard, o cărăruie spre locul strămoşilor daci de la Cetăţuia şi vechiul drum al romanilor, o pisanie, o inscripţie de la căpătâiul unui înaintaş, sunt tot atâtea locuri pe care Nicolae Costea-Teleajen le-a străbătut cu pasul şi le-a cercetat cu sufletul său de român verde.

A scris mult. L-au criticat puţini, l-au slăvit cei mai mulţi. Şi dacă tot savantul Iorga socotea că talentul istoric trebuie să fie dublat de cel literar, eu nu pot decât să observ cum Nicolae Costea Teleajen are talent de istoric şi are un deosebit har de scriitor. Fără a avea studii de specialitate, meritul său este cu atât mai mare şi noi trebuie să-i mulţumim, pentru că, prin osteneala sa, autorul ne mângâie sufletul şi ne bucură viaţa. Ca prahovean, sunt mândru de prahoveanul Nicolae Costea-Teleajen.

Nu-i carte de literatura română aceea care n-are între copertele sale măcar un fragment din balada ,,Stroe Buzescu’’, o operă care rivalizează cu cele mai însemnate ale genului. Ce român e acela care-l bagă pe gât elevilor, în manuale, tot felul de neica-nimeni în care ,,jupânii'' păpuşari au pompat imense fonduri? Bieţii clasici! Trăim vremuri de rătăciri, de răsturnare a scării valorilor, de crasă ignoranţă… Copiii satului sunt îndemnaţi să citească tot felul de pagini despre fapte lipsite de semnificaţie ale unora ce numai binele nu ni l-au dorit, iar de pe băncile şcolii sunt îndrumaţi pe făgaşuri greşite. Nu-i bună educaţia alternativă în care tot ceea ce e românesc e demitizat, terfelit, minimalizat.

Să luăm aminte la cărţile lui Nicolae Costea-Teleajen!

De treceţi prin satul Malul Vânăt din judeţul Prahova, la o margine de drum, o să descoperiţi un loc cu adevărat plin de viaţă unde trudeşte cel mai însemnat istoric al Văii Teleajenului. Cum avem biserici mari dar tot mai goale de credincioşi, oare câte palate nu se clădesc în România de azi, dar în care zac în nesimţire noii ciocoi de vremuri noi?! Şi câţi tineri stau în nesimţire, manelism, smintire şi ignoranţă, transformaţi fiind de o mizeră clasă politică în căpşunari şi salahori?

Nicolae Costea va trece în curând în rândul septuagenarilor, căci este născut la 27 noiembrie 1938 în satul prahovean Malu Vânăt. N-ai zice. Are minte ageră şi e sprinten ca un flăcău. Peste ani, când de criticii săi nu va mai şti nimeni nimic, Nicolae Costea-Teleajen va fi măcar o dungă într-o bibliotecă.

Acest om nu ştie ce-nseamnă a pregeta. Universul lui Nicolae Costea-Teleajen este unic, cuibul său e căptuşit cu vechi icoane, cu scoarţe, cu documente şi cărţi, cu picturile sale. Nu-i un palat, e un templu! În el cercetează bătrânul moşnean vechile hrisoave şi diate la o masă joasă-joasă.

În casa sa cu arcade brâncoveneşti de moşnean izvoran, la lumina palidă a unei lămpi, Moş Costea scrie. Uşor, nu-l tulburaţi, ascultaţi-l!

Căci în satul prahovean Malul Vânăt sălăşluieşte un suflet mare!

Pietriceaua, 3 septembrie 2008

ISTORIE ŞI UITARE

BISERICA VACILOR SFINTE DE LA CHIAJNA

(o constatare din iulie 2007)

Drum cu pulbere

Străbătând capătul Căii Giuleşti, un drum ce te face să crezi că eşti mai degrabă în evul mediu, dacă nu te-ar trezi manelele şi zgomotul maşinilor, vei ajunge după o hurducăială zdravănă la capătul liniei de autobuz 163, în sectorul 6 al Bucureştiului. E prilej de a te abate pe la micuţa bisericuţă din cartierul Giuleşti-Sârbi, cu hramul Sf.Nicolae, ridicată de Dancu, Ioan, Nicolae şi alţi localnici cu stare şi cu frică de Dumnezeu, ,,în zilele preaînaltului nostru prinţ Carol I’’, leatul 1866, aşa cum e dăltuit în pisanie.

Numerele de pe plăcuţele caselor trec binişor de 600. De aici, la două-trei case cu pereţii căniţi în roz, la porţile cărora stau femei urâte ce scuipă coji de seminţe de-a dreptul pe trotuar, e cimitirul la care s-au furat până şi plăcile de beton ale gardului.

Dovadă că sunt pe drumul cel bun, la o aruncătură de praştie spre miazănoapte se iţeşte deja, cerând îndurare de la Cel de Sus, ciotul de turlă al bisericii din Chiajna, obiectivul meu. De fapt, putem socoti biserica chiar la marginea Bucureştilor, căci nu va mai trece mult şi Chiajna va fi inclusă în capitală, cum s-a întâmplat cu alte sate de pe-aici: Crângaşi, Giuleşti, Militari, Sârbi…

În casa Domnului e iadul

Lăsăm cimitirul pe dreapta. Peste drum de locul odihnei de veci, adică spre apus, se cască iadul. Rar mi-a fost dat să văd, în vecinătatea unor case şi a unor lăcaşuri sfinte atâta mizerie. Acest loc face parte din capitala ,,europeană’’ a României? Camioane întregi cu plăci sparte de beton, cărămidă măcinată, sticle de plastic, cioburi, resturi de bca, saci cu moloz de la demolări, oase, cutii de conserve, var, folii de plastic... Un peisaj pângărit. Un coşmar. Dacă o ţin aşa, în vreo două decenii vor acoperi biserica de gunoaie. Această moşie, pe vremuri – cărora noi le-am zis greşit ,,de înapoiere’’ – era pământ mânăstiresc îngrijit, dar e acum ce poate fi mai rău. La munte, ţăranii ies primăvara la curăţitul islazurilor, dar aici e imperiul mărăcinilor, bălăriilor, ciulinilor şi lenei. Nu există drum spre ruină. Pe mici movile acoperite cu iarbă arsă, dai cu ochii de şopârle, şerpi şi şobolani, iar dintr-o tufă de gherghin sare chiar şi un iepure pipernicit. Asta m-a înveselit nespus! Înseamnă că nu toţi au fost mătrăşiţi de marii vânători ai ţării.

Explicaţia dezastrului e simplă: locul nu-i atractiv pentru samsarii de terenuri, pentru ca dacă arunci o privire spre apus de soare, la vreun kilometru, zăreşti groapa de gunoi a Chiajnei. La aceasta se adaugă zgomotul trenurilor ce trec la nici 50 de metri de zidurile bisericii cu pricina.

Vacile din altar

Biserica e aşezată pe un tăpşan, mărginit de terasamentul căii ferate de centură şi de o mică baltă, în parte secată, unde se adapă cele 10-15 vaci bălţate, ce poartă mândre nevoie-mare cerceii europeni. M-apropii de zidurile falnice şi dezastrul mi se dezvăluie în toată grozăvia sa. Dumnezeu şi-a întors faţa de la români. Pământul arde la peste 40°, e trecut de prânz şi acum ciurda de vaci, laolaltă cu câteva capre, rumegă abia apărându-se de muşte chiar în interiorul bisericii. Între zidurile unde-ar fi trebuit să fie miros de tămâie, e miros de balegă. Unde-ar fi fost enoriaşii sunt vitele şi în loc de cazanii e behăit de capre şi muget de vaci. Brusc, am o revelaţie: România, ţara vacilor sfinte! Abia stăpânindu-mi furia, fac iute ocol altarului şi la umbra zidului de nord, dau peste un moşneag burtos, tolănit în bălării, chipurile păzit de două potăi jigărite. Mai încolo, într-un alt colţ, doi vlăjgani cu apucături de alpinişti bat un soi de cuie şi agaţă frânghii, încercând să se caţere pe bătrânele ziduri.

De fapt, biserica nu mai e biserică. Ici-colo, aidoma unor găuri de ghionoaie, se vede muşcătura timpului. Faţadele au fost desigur tencuite, dar aceasta s-a măcinat aproape pe de-a-ntregul, de ploaie, de ger, de vânt, de nepăsare… A dezvelit astfel o cărămidă rezistentă, acoperită pe alocuri cu licheni. Zadarnic am încercat să disloc una. Mi-a fost imposibil. Materialul e roşu-cărămiziu, iar cele sparte dezvăluie mici pietricele rotunde, albe. Cât despre mortar, va mai rezista mult şi bine. E tare precum cremenea, în comparaţie cu bordurile primarului, ce se macină după abia un an.

Pereţi cu ,,aerisitori’’

În clasica formă de cruce, biserica dă impresia unei cetăţi. N-ar fi doborâtă nici cu tunul, dar a pus-o la pământ nesimţirea şi necredinţa. Are abside abia trasate şi după o scurtă gâtuire, naosul (nava) se lăţeşte, ajungând la deschiderea sânurilor, cum n-am prea văzut la alte ctitorii. Ca dimensiuni e impresionantă. Am măsurat în lungime 37 de metri, iar în lăţime 17. Cât despre înălţime, va fi fost musai de peste 30. Grosimea zidului la intrare e de 1,4 m şi de fapt, nu coboară decât pe alocuri la 1,2 m, în vreme ce în dreptul celor două rânduri de coloane andosate peretelui, trece lejer de 2 m. Se mai păstrează încă la faţade urmele unor stâlpi decorativi, din cărămidă, terminaţi într-un soi de capiteluri. E poate singura podoabă, alături de ancadramente şi brâul de cărămidă rotundă.

Se spune c-ar fi avut 3 turle, însă acum se mai păstrează doar ciotul celei de pe naos, rotund, probabil pe o bază pătrată, cu deschidere ca la 7-8 m. De la arcada ce asigură susţinerea acestui ciot, am numărat 40-45 de rânduri de cărămidă măruntă, de pe care tencuiala a căzut, lăsând puţine urme. La baza lui, molozul adunat şi seminţele duse de vânt şi păsările cerului, au făcut să încolţească un strat de iarbă săracă.

La exterior, cele două registre sunt separate de o cornişă, un brâu de cărămidă rotundă, ici-colea ştirbit, sub care se găsesc alte trei mai subţiri. Pe o latură sunt 6 ancadramente, la care se adaugă 5 la absidă şi 3 la altar. În registrul inferior are câte 6 ferestre, de 3,5 m înălţime cu o deschidere de 1,25 m, terminate în arcadă, iar la altar una singură, în centrul absidei. În registrul superior edificiul are în total 5 ferestre rotunde şi mici, ca nişte metereze.

Dacă în vechime o fi avut pridvor, azi intrarea se face pe cele trei uşi, cu înălţimea de 3,2 m şi deschidere de 2,1 m. De o parte şi de alta a celor din margine, cât e zidul de înalt, se cască oblic câte o crăpătură cât să intre o palmă de om. Deasupra uşilor, faţada ciuruită lasă totuşi să se vadă 3 arcade. Şi unde-ar fi trebuit să fie icoana hramului şi portrete de sfinţi, stau găinaţii unui stol de ciori, ce cârâie sinistru, întregind un peisaj de groază.

Era să uit! Specifice bisericii sunt ,,aerisitorile’’ din pereţi. Gen termopan. Sunt ceva de domeniul fantasticului, fiind destinate a prelua umiditatea, condensul, pentru a proteja pictura. Dacă unele străbat pereţii transversal, altele sunt longitudinale, situate cam la înălţimea unui strat de om de la sol, au în secţiune 25 pe 18 cm şi se întind pe 3-4 m.

La interior dezastrul ţi se înfăţişează şi mai mare decât afară: nu mai există acoperiş, arcada altarului e măcinată, pereţii sunt afumaţi, iar pe jos gunoaie şi balegi uscate de vaci! Un miros înţepător de urină străbate imensa navă, iar pereţii sunt scrijeliţi cu inscripţii de toaletă. Doar arcele s-au păstrat aproape intacte, amintind de o vreme când se construia temeinic.

Blestemul Doamnei Chiajna?

Informaţiile despre ctitor sunt puţine şi contradictorii. După unele surse, lăcaşul ar fi fost ridicat în vremea primei domnii a fanariotului Alexandru Ipsilanti (1774-1782). În orice caz, soarta i-a fost potrivnică. Se pare că însuşi Cosma Popescu, mitropolitul Ţării Româneşti, înscăunat în 1787, ar fi sfârşit aici, în 1792, de ciumă.

Lăcaş călugăresc ori biserică de mir, va fi avut chilii, moşii, clăcaşi, vite şi ţigani de corvoadă şi-o clopotniţă pe-aproape. În ,,Harta rusă’’ din 1835 ,,Cneajna’’ ne apare cu 115 ,,liude’’ (unităţi de impozitare), în vreme ce Giuleştii din deal au 52, cei din vale 24, iar Giuleştii Domneşti (Rudeni) 71, ceea ce înseamnă aşezări bine populate, desigur de clăcaşi. La 1897 era satul locuit de 2313 săteni, în majoritate bulgari, proprietarii pământului fiind Administraţia Seminarului Nifon Mitropolitul, B.M.Missir şi coana Elena Izvoranu.

Lovitura de graţie a primit-o la secularizarea averilor mânăstireşti (1863), când domeniul i s-au restrâns drastic. Ateii comunişti au lăsat-o de izbelişte şi la cutremurul din 1977 i s-a dărâmat turla cea mare.

Se zice că pe acest loc era o moşie care a aparţinut Doamnei Chiajna şi de aici numele aşezării. Despre apriga soaţă a lui vodă Mircea a scris istoricul şi scriitorul Alexandru Odobescu, în nuvela Doamna Chiajna (1895). Constantin Gane, într-o carte ce se citeşte pe nerăsuflate – ,,Trecute vieţi de doamne şi domniţe’’ – socoteşte că a fost femeia vremii, ,,când curgea prin şanţurile străzilor sânge omenesc fără ca nimeni aproape să-l bage în seamă’’.

Pe numele de botez Ana, ,,Cneajna’’ a fost fiica domnului Moldovei, Petru Rareş şi soaţa lui vodă Mircea zis Ciobanul, primul domn ce-a luat scaunul de la turci printr-un ruşfet (mită) de 1 mil. de aspri, suta de mii de berbeci şi vreo 400 de cai. A trăit izbânda soţului său contra celor care-l duşmăneau, tăierile de boieri uneltitori şi – fapt inedit – a stat în fruntea oştirii la Româneşti, după moartea domnitorului (1559). Este femeia crudă şi ambiţioasă care, în timp ce se afla la masă cu boierii ţării, a cerut să i se aducă pe o tavă capul nefericitului domn Ioan Despot (Iacob Heraclid) ,,şi rostogolindu-l pe masă printre talgere şi cupe, îl scuipă în obraz’’. Apriga doamnă n-a avut linişte şi, zice-se, cu ajutorul a două cadâne imperiale – evreica Nurbani şi veneţiana Safigi – şi desigur a unui purcoi de galbeni, a pus pe tronul Ţării Româneşti pe necoptul său vlăstar Petru, zis de istorici cel Tânăr, care va domni mai mult cu numele până în 1568, căci stăpâna ţării era Chiajna.

Ca rezultat al răzbunării Cantacuzinilor, în acelaşi an, e dusă captivă în Siria, la Alep, unde, doi ani mai târziu vindea mărunţişuri pe străzi. Femeia în vinele căreia curgea sângele lui Petru Rareş şi al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, maică a lui Petru, Anca, Alexandra, Maria, Dobra, Stana, Mircea şi Radu, îndeamnă pe ultimii doi în legea turcilor şi îşi dă duhul în 1588, la Istanbul. Avea 63 de ani. Mormântul nu i se cunoaşte.

Chiajna – comună cu o biserică pe stemă

Este binecunoscut că multe din familiile din Giuleşti-Sârbi şi Chiajna provin cu deosebire din valurile de refugiaţi bulgari şi sârbi. Numai în 1598 Mihai Viteazul dezrobeşte ca la 16 mii de creştini de la sud de Dunăre, pe care-i aşează în Ţara Românească. Unii dintre ei au întemeiat satul Sârbi, azi încorporat în Bucureşti. Astăzi, Chiajna, comună ilfoveană cu ceva peste 7000 de suflete, are vile, parc logistic, investitori mari şi hypermarket-uri. Ceva fundamental îi lipseşte: respectul pentru istorie. Site-ul comunei găzduieşte un interviu cu Bebe Ivanovici, dar nu suflă o vorbă despre ruine. Marele paradox este că, tocmai aşezarea ce are o statuie în bronz a Chiajnei, iar pe stemă o biserică, dă pieirii o asemenea ctitorie!

Chiajna, cea cu biserică pe stemă, are un lăcaş sfânt eşuat printre gunoaie.

Din istoria nepăsării

E o vreme a păcatelor, când preoţii noştri fac mai mult zdravene pântece decât mătănii. Îşi cată dreptatea în săli de judecată, pentru a-şi lua codrii mari şi bat temenele puternicilor zilei, făcând sfinţi din nişte habotnici. Popii l-au scos pe Dumnezeu la tarabă. N-am auzit însă ca un slujitor întru Domnul Iisus să fi protestat energic faţă de acest sacrilegiu al unei biserici ortodoxe. Fireşte, toţi au planuri, strategii… Au doară n-am scăpat de ,,epoca Ceauşescu’’ şi regimul care-i împiedica? Mai au vreo oprelişte să se manifeste să-şi apere averea? Una-i ca lăcaşul să fie lăsat în plata Domnului, alta e să se balige vacile în el. Iar Biserica Ortodoxă Română are o navă eşuată între gunoaie.

După model european ori fanariot, nu există demnitar să n-aibă prin preajmă câţiva sfetnici de taină: la Cultură, la Culte, la Administraţie, la Mediu. Geme ţara de experţi cu simbrie bună şi cv-uri musai aranjate. Cum se face că niciunul nu ştie de acest asasinat? Ce ne mai miră: Sarmisegetuza e dată uitării, Cetatea Sucevei a rămas fără un chior, la Brebul Prahovei nu demult s-a ras un muzeu şi nimeni nu suspină, la Floreşti palatul Nababului Cantacuzino e scenă pentru clipuri, la Doftana vechea închisoare stă să se prăvălească peste beizadelele ce se împuşcă cu vopsea… Se plimbă jupânii pe la Sibiu, da’ ce-ar fi să declarăm Chiajna, pentru o zi, capitala europeană a culturii? Că noi ne amăgim că dispar ,,dinozaurii comunişti’’ şi e pe ducă vechea orânduire de tristă amintire, când, de fapt, sortim pieirii şi din edificiile care ne asigurau legătura cu istoria.

Timpul dărâmării

Ţară a formei fără fond, a hatârului, peşcheşului şi superficialităţii, a noilor intelectuali mai fundamentalişti decât cei năimiţi de sovietici, a moraliştilor de cârciumă, România n-a intrat în Europa. Dovadă e şi această biserică. E o rană sângerândă. Agonizează, singură între cer şi pământul ce abia o mai ţine. E pângărită. Arată acuzator spre noi. Ferestrele ei sunt ochi scoşi ai unei fiinţe mult prea dragi. Dacă nu suntem în stare s-o transformăm în obiectiv turistic, măcar s-o împrejmuim cu un gard, ori s-o ştergem de pe faţa pământului. Nu de altceva, dar într-o ţară ce şi-a pierdut parcă busola, se cheltuie bani cu eutanasierea javrelor, dar nu se poate face un gard unei biserici. M-aş apuca să fac curat pe-aici, să ridic un gard. N-am eu atâta bănet şi nici atâta curaj. Am luat totuşi, la plecare, o cărămidă s-o aşez într-un muzeu. Când o să mă întorc într-o zi , pe locul de unde am smuls-o va fi sigur o vilă.

Au spus-o şi alţii: Creştinismul românilor e ceva superficial. Jumătate din cei cărora le-am istorisit toate acestea nu au înţeles deloc gravitatea situaţiei. Ce credincioşi sunt aceia ce bagă vacile-n altar? Popor de barbari! Biserica din Chiajna nu există pe hărţi, dar se încăpăţânează să rămână în picioare. Dintr-o istorie a nepăsării la români, ea nu poate lipsi. A străbătut veacurile. N-au doborât-o temuţii otomani, ci meningita noastră morală. Nava lui Cristos a eşuat pe un tăpşan de baligă şi de moloz.

Trăim timpuri de dărâmare, nu de zidire!

STRĂMOŞII NOŞTRI AU FOST PODOABA ISTORIEI

,,În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia – Ţara imensă a Dacilor’’.

(Dionisie Perigetul, 138 d.Hr.)

TRECUTUL LUMINEAZĂ PREZENTUL!

Acum aproape două milenii (în anul 106 d.Hr.), sub un stejar bătrân din Carpaţi, un viteaz între viteji îngenunchează. E Decebal, şoimul munţilor, regele cu căciulă ciobănească al vitejilor strămoşi daci. Nu poate fi înlănţuit, nu poate muri în ţară străină. Doar ţărâna dacică trebuie să-i primească sângele de erou. Sărută pământul pe care, în fruntea voinicilor, a dacilor liberi şi nesupuşi, l-a ţinut slobod un sfert de veac şi cu un ultim efort, îşi curmă viaţa cu sica dacică.

Înfruntând cu toată bărbăţia o armată mai numeroasă decât cea a cărei conducător fusese şi plătind cu viaţa, neînfricatul rege şi căpeteniile sale ne-au făcut să fim podoaba istoriei, iar nu ruşinea ei. Cât de mare a fost această pildă! Nu a fost o faptă creştinească, dar a fost una demnă! Astăzi ,,eroul strămoşilor şi strămoşul eroilor’’ întruchipează un ideal de demnitate şi de dreptate care se vădeşte tot mai palid în inima unor bărbaţi de stat români, dacă nu e dispărut cu totul. Câtă deosebire între ,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci’’ şi obedienţii conducători români de azi!

A devenit o obişnuinţă să-ţi defăimezi neamul. Şi o fac tocmai conaţionali de-ai noştri. Citim aşa-zise pagini de istorie, ,,alternativă’’, în care marelui Mihai Viteazul, una dintre marile conştiinţe ale Europei de atunci, îi sunt rezervate două rânduri în manuale! Tot felul de neica-nimeni se grămădesc să înşire pagini scrise cu venin, în vreme ce o cercetătoare precum Marija Gimbutas situează teritoriul ţării noastre în centrul zonei de cuprindere a ceea ce a numit ,,civilizaţia vechii Europe’’, iar cea mai veche scriere pictografică din lume (datând din 5300-5200 î.Cr.), s-a descoperit pe pământ românesc, la Tărtăria, în judeţul Alba. În 335 î.Cr. Alexandru Macedon face o expediţie la nord de Dunăre, dar nu izbuteşte să pătrundă mai departe. Nici campania lui Lisimah împotriva regelui get Dromihete nu are sorţi de izbândă (293-292 î.Cr.).

Există date certe că, printre obiectele din tezaurul românesc dus de silă la ruşi, în timpul primului război mondial, se găsesc şi câteva zeci de plăcuţe de aur extrem de valoroase, aparţinând strămoşilor noştri, iar cercetarea acestora ar bulversa istoria Europei, dovedind rolul nostru de civilizatori. Cât de repede am uitat de bravii noştri înaintaşi, dacii şi geţii! De cei ce, conduşi de bărbaţi destoinici şi drepţi, au înţeles că unirea face puterea. Trăiau în colibe semiîngropate sau case de bârne şi pământ, organizaţi în obşti care formau cătune şi aveau o aristocraţie în frunte cu un rege, care trăia adăpostită în cetăţi. În anul 82 î.Cr., conducătorul lor devine Burebista, ,,cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia’’. El domneşte până în anul 44 î.Cr., când, în împrejurări rămase necunoscute, este asasinat.

Organizarea lor nu era departe de cea a unui sat moşnenesc de munte de acum. Unii dintre aceşti tarabostes vor ajunge chiar împăraţi romani! Ce urme grăitoare ale geniului lor se mai păstrează şi acum, la două mii de ani, în Munţii Orăştiei şi ce nepăsători suntem cu ele! În chiar acest an, o acţiune de amploare a poliţiei române conducea la arestarea unei mari reţele care a acţionat în Munţii Orăştiei. Numai o parte a monedelor şi a bijuteriilor sustrase cu ajutorul aparaturii de ultimă generaţie ar valora peste trei milioane de euro, însă pentru noi adevărata valoare patrimonială nu poate fi evaluată.

Cultivau pământul, creşteau mulţime de animale, erau pricepuţi apicultori, mari producători de vinuri, prelucrau metale, aveau ateliere meşteşugăreşti, făureau unelte, podoabe şi arme, băteau monedă, extrăgeau sarea, ţiţeiul şi erau capabili de expediţii militare la mari distanţe de aşezările lor.

Ţineau la credinţele şi ritualurile lor unice, unele dintre ele păstrate până în ziua de azi, când ne întrebăm nedumeriţi de unde le moştenim. Veleităţile spre filozofie nu le erau străine, cunoşteau scrisul, practicau medicina empirică, cunoşteau botanica, posedau semnificative cunoştinţe de astronomie, aveau şcoli, solide înclinaţii artistice şi o cultură care se impunea prin originalitate. Purtau părul în plete iar barba lor cunoştea arareori briciul. Primii voievozi carpatici au purtat căciulă ţurcănească şi opinci, nu cucă şi cizme. Straiele lor de atunci le poartă şi acum ţăranii de la munte: cămăşi lungi, iţari de dimie, căciuli de miel, sarici de oaie…

Muntele lor sfânt era Kogaionul. Zalmoxe (căruia-i mai spuneau şi Gebeleizis) era pentru ei înţeleptul, magul, medicul, reformatorul spiritual, legislatorul, regele devenit zeu, mare preot… Centrele lor spirituale – sihăstriile – se găseau în munţii Carpaţi. Credeau în vindecarea tradiţională, zalmoxiană, în care ,,vraciul’’ privea întregul, nu partea, aşadar deopotrivă trupul şi sufletul.

Aşa cum ne-a lăsat mărturie Herodot, părintele istoriografiei, strămoşii noştri nu cunoşteau frica de moarte. Aveau graiul şi stindardul lor, Draco – capul de lup – imn şi strigăt de luptă, precum şi arma de bază, sica, sabia scurtă cu lama curbată. La cetatea Sarmizegetusa există blocuri de piatră cioplită care abia pot fi urnite de câţiva bărbaţi în putere şi ei au ridicat atâtea fortăreţe în creierii munţilor!

Militar, cultural şi tehnic, la sfârşitul veacului al VI-lea î.Cr., geto-dacii deveniseră cunoscuţi şi temuţi în toată lumea antică.

Pentru cucerirea lor, romanii, cea mai mare forţă a Antichităţii, au ridicat măreţe poduri peste Dunăre, au edificat castre şi au adus cele mai organizate şi mai viteze legiuni ale vremii. După nici un alt război şi după cucerirea nici unei alte naţii romanii nu au ridicat un monument şi încă unul de măreţia Columnei Traiane din Roma sau a cunoscutului Tropaeum Traiani de la Adamclisi. M-a ajutat Bunul Dumnezeu şi în iulie 2010 am vizitat şi eu Cetatea Eternă, Roma. Aproape de Colosseum se profilează Arcul de Triumf al Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Pe el străjuiesc opt statul de daci ! Sunt străbunii noştri cu căciuli de lână. Lângă Colosseum am plâns, gândind câţi daci au sfârşit aici, ca gladiatori. Lângă Arcul de Triumf am râs şi am arătat mulţimii de turişti că eu sunt de acolo, de pe Columnă, de pe Arc. Aceia sunt moşii mei !

După pieirea demnă a regelui Decebal, capul viteazului este dus la Roma. Împăratul Traian – care primeşte titlul de ,,Dacicus’’ – porunceşte ca sărbătorile să se ţină lanţ 123 de zile. Este cea mai mare sărbătoare a Antichităţii. Cei cu căciuli ţuguiate nu vor accepta supunerea şi vor exista numeroase răscoale şi răzmeriţe. În fapt, doar aproximativ o treime din teritoriul Daciei va fi ocupat, în restul stăpânind dacii liberi. Despre teritoriul satelor noastre ştim că el va rămâne în aria necuprinsă în provincia romană Dacia. Totuşi, unii cercetători afirmă existenţa unei stăpâniri romane de un deceniu, începând cu perioada de după cel de-al doilea război daco-roman (105-106 d.Cr.). Acest teritoriul va fi ţinut sub un relativ control, prin castrele de la Filipeşti, Pietroasa, Mălăeşti, Drajna de Sus, Târgşor şi Rucăr.

Iată, aşadar, dragă cititorule, în linii mari, întrucât spaţiul nu ne permite, a cărei brave naţii îi suntem noi urmaşii! Fruntea sus !

FLORIN ŞINCA

THE ROMANIANS’ HYSTORY, 2007