BISERICA  ,,SFÂNTA  TREIME''  DIN  PIETRICEAUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BISERICILE  SATULUI  PIETRICEAUA  PÂNĂ  LA  CEA  DE  ACUM

  

 

,,Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici !’’

                                      Petre ŢUŢEA

                      

            

BISERICA  DE  LA  PIUC  (PÂNĂ  ÎN ANUL  1852)

 

De la începuturile sale, care, aşa cum am amintit anterior, urcă în Evul Mediu până în vremea întemeierii Ţării Româneşti, satul Pietriceaua a avut biserici de lemn.

De proporţii cu siguranţă modeste, judecând după calapodul de acum, dar având semnificaţia lor istorică foarte importantă, despre fostele biserici din satul Pietriceaua nu ni s-au mai păstrat documente. De altfel, puţine sunt satele care se pot mândri cu asemenea hrisoave. Nici nu ar fi  fost nevoie. Tradiţia ţine loc de istorie şi noi ştim că bisericile mici au ţinut ,,Biserica mare a Neamului Românesc’’. Avem destul de puţine date şi mărturii scrise, deşi biserică a existat de când e şi cătunul. Când s-a bătut primul ţăruş de bordei şi primul câine şi-a luat în primire ograda, lângă el s-a înfipt negreşit şi o cruce. Va fi fost poate construită oarecum ascuns, într-un luminiş de pădure ori într-o poiană, pe locul altei zidiri. După cum se cunoaşte, în unele regiuni, datorită pustiirilor naţiilor migratoare, uneori nu se înjgheba o biserică, ci o simplă cruce înlocuia o biserică de lemn. Erau vremuri potrivnice.

Semnificativ este că, aşa cum o arată vechile documente, de la începuturi, satul Pietriceaua a fost sat de moşneni, adică sat de oameni liberi, trăind răsfiraţi pe aceste dealuri şi văi, acolo unde s-a făcut o curătură. În 1820, satul ,,Pietriceaoa’’ era tot ,,moşiie megieşască’’[1], dicţionarul din 1872 al lui Dimitrie Frunzescu menţionează satul cu 619 locuitori[2], iar statistica preotului Ioan Pietriceanu din 1894 evidenţia un număr de 642 de ,,suflete’’, din care 324 bărbaţi şi 318 femei, totalul familiilor fiind de 133[3]. După primul război mondial, potrivit statisticii istoricului Petru Poni (1921), satul Pietriceaua din comuna Brebu, situat în ,,zonă de munte’’, avea o populaţie de 992 săteni, 192 dintre aceştia fiind ,,răzeşi’’, adică moşneni[4].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe teritoriul satului Pietriceaua, din vremuri de demult până spre anul 1852, tradiţia locală, transmisă din tată-n fiu, aminteşte că, în zona platoului (zăpodiei) unde se află pământul moştenit de bunica mea paternă, Maria Şinca, din partea ,,Maicii Gulioaia’’ (Gulie Băicoianu), pe malul drept al Lupei, la aproximativ 200 de metri de firul apei, în apropiere de Stanca şi Gheorghe Buzăţoiu (,,La Moş Gheorghe Piuc’’) se găsea vechea biserică a satului. Înainte de aceasta, poate tot aici, a existat altă biserică de la întemeierea satului, căci sat fără biserică cine a mai văzut?

La vremea aceea malurile de acum erau cu mult mai pline, înţelenite de stejari şi de carpeni, iar firul Lupei abia se strecura spre miazăzi, spre Brebu, unde ajungea în Doftana, pentru a sfârşi în râul Prahova, la Băneşti. Locul unde-a fost biserica are ca vecini la nord moşia lui Gheorghe N. Buzăţoiu, la sud moştenitorii lui Tudor Puiu, la est pârâul Lupa, iar la vest Gheorghe Goagă (zis ,,Janclete’’). Prin urmare, cum satul e vechi şi el s-a tras dinspre munte, adică s-a format dinspre Vârf, conform tradiţiei păstrate în rândul vârstnicilor satului, anterior acesteia o altă biserică a existat poate tot pe acest loc ori în partea cea mai înaltă a satului, dar urma ei s-a pierdut poate pentru totdeauna.

 

              Ajutaţi de moşnegii satului, care, a rândul lor au auzit de la moşii lor, să vedem cum era lăcaşul de închinare al pietricenilor de până la 1852. Biserica era construită în arhaica formă de navă, cu pridvor (,,tinda bisericii’’), pronaos, naos şi altar, materialul predominant fiind lemnul de stejar, cu vârghii cioplite pe patru părţi, îmbinate în coadă de rândunică (în frînghiu), având tălpi masive de aceeaşi esenţă, sprijinite pe trainică  temelie de piatră nefăţuită. Era ,,mică de te loveai cu capul de tocul uşii de la intrare’’,  ca să te smereşti şi apleci în faţa Domnului când intri în casa Lui. Şi apoi, nici enoriaşii nu dădeau pe-afară, satul nefiind prea populat. Cu o singură turlă pe naos, în tradiţia vechilor biserici româneşti, cu motive strămoşeşti sculptate şi cioplite (rozeta solară, arborele vieţii, pasărea, şarpele, dinţi de lup ş.a.) şi stâlpii de susţinere frumos ciopliţi, construcţia avea toate atributele unei biserici tradiţionale. O sobă simplă, de cărămidă, asigura căldura în zilele cu viscol. Că avea podoaba picturii n-avem a şti, bănuim doar. Băşici de bou lăsau să pătrundă lumina zilei şi întocmai cum un ţăran este încins cu un brâu, biserica era înconjurată cu o frânghie cioplită în lemn, iar la vremea construirii acesteia, se afla chiar în centrul satului, cam în mijlocul suflării omeneşti, încă o dovadă că pietricenii au locuit mai întâi în zona înaltă, de apus şi miazănoapte a satului şi treptat, prin creşterea numărului de familii şi aşezarea unora veniţi din alte sate, prin scăderea pericolului năvălirilor de tot soiul, vatra satului s-a extins spre răsărit şi miazăzi. Iată cum, în chip fericit, tot bisericuţa satului ne ajută să aflăm mai multe despre istoria acestor locuri, ceea ce nu-i puţin lucru. Negreşit, preotul era şi el din rândul sătenilor săi pietriceni şi purta căciulă neagră, mocănească, iar în aceeaşi tradiţie, hramul credem că a fost tot ,,Sfânta Troiţă’’. De la locul ei până în Plai, la Mărăcine, nu faci mai mult de un sfert de ceas, şi aceasta cu mers de moşneag beteag. Nu ştim când a fost dărâmată. Cu siguranţă a fost şi atunci o mare tulburare, ca şi cea din 1948, aşa cum vom vedea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În privinţa lăcaşurilor monahale, pietricenii s-au aflat cel mai aproape de Mânăstirea Brebu, ctitorie din 1650 a domnitorului Matei Basarab. A sosit vremea să amintim despre un eveniment cu deosebite semnificaţii pentru aceste locuri, care se produce în 1719, când Daniil, după ce fusese episcop al Buzăului (1716-1719) este ales mitropolit al Ţării Româneşti (Mitropolia Ungro-Vlahiei). Având obârşia în Aninoasa, călugărul Daniil fusese o vreme egumen al Mânăstirii Brebu şi exemplul simplului monah, ajuns în scaun arhieresc, nu avea cum să nu aibă ecou şi să fie cunoscut şi la Pietriceaua[5]. După cum este cunoscut, Mânăstirea Brebu – la fel ca şi celelalte ctitorii ale lui Matei Basarab – în afară de punct fortificat pentru apărare (o atestă zidul cu pod de strajă şi cu metereze) şi lăcaş de rugăciune, a constituit un centru de luminare prin carte, de cultură, care a întreţinut şi dezvoltat tradiţiile cărturăreşti  românilor. Mult mai târziu avem la Brebu ,,Coloniile şcolare’’, cu sediul chiar în casele mânăstirii, chilii care vor fi dărâmate abia către anul 1910 şi din cărămida lor s-a făcut şcoala căreia abia ce i-am sărbătorit centenarul, la 5 iunie 2010, manifestare la care au participat Prea Sfinţitul Episcop Varlaam Ploieşteanul şi Preacuviosul Arhimandrit Timotei Aioanei. La biserica satului Pietriceaua şi la casa parohială s-a învăţat şi carte şi tot de biserică se leagă şi primele informaţii referitoare la ştiinţa de carte în satul nostru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În vremea domniei lui Alexandru Ghica (1834-1842), anul 1838 rămâne ca piatră de hotar, întrucât, la 24 ianuarie, vornicul Dimitrie M. Ghica se adresează Eforiei Şcoalelor (Ministerul Educaţiei de atunci), cerându-i să pună în aplicare ,,prescripţia proiectului al doilea pentru seminariu, protopopi şi preoţi’’, pentru ca ,,în fieşcare sat să se ţie, pe lângă preot, şi un cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului carte şi cântări’’[6]. Dând curs solicitării, Eforia Şcoalelor trimitea o adresă către otcârmuitorii judeţelor, în care spunea: ,,Cântăreţul de la biserica satului să fie dator a ţinea şi şcolă, având drept plată câte duoe chile de bucate din magazia de reservă şi câte duoi lei de fieşcare casă pe an’’[7]. Aşadar, pe atunci, învăţământul era o sarcină care revenea slujbaşilor bisericii, pentru citit fiind folosite ceasloave, abecedare şi alte cărţi, în funcţie de înzestrarea existentă. Cântăreţul-dascăl era întreţinut cu ,,doao chile de bucate’’ pe ,,fieşcare om şi câte lei doi de fieşcare enoriaş sătean, plătindu-i unul la Sf. Gheorghe şi celălalt la Sf. Dumitru’’. Printre primele 14 şcoli înfiinţate în Plaiul Prahova, în 1838, s-a numărat şi cea din cătunul Pietriceaua[8]. Pentru şcoala satului nostru – sat care avea la acea vreme 51 de gospodării – este trimis pentru instruire la Ploieşti ,,Matei fiul Paraschivei’’, în vârstă de 15 ani. Mai târziu, pe Matei Paraschivescu îl întâlnim nominalizat ca învăţător la Cornu de Sus, în 1841, însă, în cele din urmă, el va rămâne preot şi învăţător la Pietriceaua, ,,Popa Matheiu’’ (va fi preot în 1855-1883). După el avem ca învăţător pe dascălul de atunci al satului, Ion Pavel Puiu zis Pavelescu, din care îşi trage obârşia acest neam, care era dascăl şi pe la 1859, când pe tronul celor două ţări româneşti suie colonelul Alexandru Ioan Cuza.

          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    În jurul bisericii de atunci se afla şi micuţul cimitir pietricean. O dovedesc lespezile şi micile movile păstrate până spre zilele noastre. Nu de puţine ori, la surparea pământului, au fost scoase la iveală oseminte omeneşti. În prezent, în acel loc este fâneaţă, iar de o parte şi de alta a tăpşanului apa Lupei şi a afluentului ei, pârâul dinspre apus (spre casa Marilenei şi a lui Ion Buiac) a săpat mereu din mal, fapt care va contribui hotărâtor şi la schimbarea locului bisericii. Acum cu greu ţi-ai mai putea închipui că aici a fost un platou şi o asemenea zidire. Mai anii trecuţi, se mai puteau încă observa mai mari ori mai mici lespezi de piatră, ce abia puteau fi urnite de doi-trei voinici, dovadă a trudei înaintaşilor noştri. O asemenea lespede, scoasă dinspre malul rupturit al pârţului Lupa, a fost adusă de părinţii mei prin anii ’80 cu mari sforţări. Unele asemenea pietre au dăinuit până  spre anii trecuţi. Pe când eram copil, la cositul ierbii, tatăl meu, Nicolae D. Şinca (1938-2003) – Dumnezeu să-i ierte păcatele! –  lovea adeseori coasa, iar eu mă minunam de ce mai sunt ţinute în această poieniţă mărginită de două ape. Mi-am dat seama mai târziu: sub ele odihnesc strămoşii! Vizitând locul zilele trecute am găsit o grămăjoară de lespezi, stivuite lângă un prun. Neîndoielnic, locul are un specific şi o încărcătură aparte şi oricine a călcat aici a simţit aceasta.

  Când a fost dărâmată această biserică nu putem însemna cu siguranţă. Credem că biserica a mai dăinuit câţiva ani buni după ridicarea celei noi din Plai. Va fi fost vorba de rupturirea locului, ori de o năruire treptată ? Cine poate şti ? Şi cine ar fi îndrăznit să o dărâme ?

Pe acest loc, ceea ce trebuia să fie împlinit demult, prin osârdia preotului Petre Lungu, în anul 2007 s-a ridicat o cruce simplă, de beton făţuit în mozaic, având inscripţia : ,,Aici a fost biserica satului până în anul 1852’’. Voi pietricenilor, când o să vă abateţi pe aici, nu uitaţi să păstraţi un moment de reculegere şi să călcaţi cu pioşenie pe micul tăpşan, întrucât negreşit în pământul acesta sunt şi oasele unui strămoş de-al vostru!

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BISERICA  ,,SF. TREIME’’ (1852 –1948)

 

 

Documentele îngălbenite de vreme amintesc în 1899 de biserica din cătunul Pietriceaua, ca fiind fondată la 1855 de către obştea locuitorilor, în sat aflându-se atunci un preot, iar în 1902, printre cele 18 parohii ale Plaiului Prahova, se număra şi cea din Pietriceaua, cu biserica parohială având hramul ,,Sfânta Treime’’[9].

              Acest izvor istoric este însă infirmat de un altul, pe care-l socotim mai demn de crezare. Este vorba de un chestionar tipizat, completat şi trimis Comisiunii Monumentelor Istorice în anul 1921, de preotul Ioan Pietriceanu, care menţiona că biserica în care slujeşte este fondată în 1852[10]. Aşadar, biserica existentă lângă casa babei Stanca Buzăţoiu (Piuc) a fiinţat până în acel an. Aceasta reiese şi dintr-o însemnare a regretatului preot Gheorghe Popescu (1939-1955), care afirmă că, în 1852, s-a construit biserica pe care pietricenii o numesc în zilele de acum ,,Biserica veche’’, având tot hramul ,,Sfânta Treime’’.

Înmulţirea numărului parohienilor şi deplasarea centrului satului către sud, precum şi o probabilă alunecare de teren, au constituit factorii care au determinat schimbarea amplasamentului bisericii. Ctitorii au fost tot sătenii pietriceni mai înstăriţi, iar amplasamentul a fost chiar unde-i cea nouă de acum.  Tradiţia a păstrat şi informaţia că acest teren a fost donat de un bătrân al unei mari şi vechi familii pietricene, moşnenul Ioan Puiu (Burtea). Într-un registru de inventar întocmit pentru anul 1945, preotul Gheorghe Popescu consemna că ,,cei 2912 m² ai curţii bisericii au fost donaţi la 1852 de Ioan Burtea (Puiu)’’. Ei, cât n-am da noi acum să ştim mai multe despre ceea ce era pe aici înainte, să avem o fotografie a acestui mare şi evlavios înaintaş!? Dar aceasta nu mai este deloc cu putinţă, căci negura timpului, cea care le macină pe toate cele de care nu avem grijă, s-a aşternut demult-demult…

Prin urmare, pe locul unde în anul 1951 s-a târnosit actualul locaş de rugăciune, a existat o biserică de lemn – construită din ,,bârne tencuite pe soclu de piatră, învelită cu şindrilă, destul de spaţioasă, dacă ţinem seama că avea o suprafaţă de 230 m²’’ (cum însemnează preotul Gh.Popescu). Alte documente nu vin decât să confirme faptul că biserica a fost construită din vârghii şi tencuită, atât la interior, cât şi la exterior. Ea a rezistat vreme de un veac. Demolarea ei a început la 24 mai 1948. Ridicarea noii biserici s-a impus din cauza deteriorării treptate a celei vechi, precum şi a faptului că devenise neîncăpătoare pentru credincioşi[11], iar aici trebuie să avem în vedere semnificativa creştere a populaţiei satului după primul război mondial[12]. De la biserica veche, cea de acum a moştenit hramul şi câteva elemente de arhitectură.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Construită în tradiţia vechilor biserici româneşti, de către meşteri locali, cu preponderenţă din lemn de esenţă moale (tei, anin, salcie ş.a.), biserica avea tindă – deasupra căreia se găsea mica turlă în care se afla clopotul mic, cel existent în biserica actuală, având o greutate de 25 kg. Turla necesita serioase consolidări în 1934, în vederea instalării clopotului mare, acesta urmând a avea o greutate estimată la 225 kg. Biserica avea o a doua turlă, mai mare, pe naos. Această datare, precum şi informaţiile care vor urma rezultă din tradiţia orală, păstrată de bătrânii pietriceni, precum şi din documentele de arhivă, între care şi acel ,,Chestionar privitor la monumentele istorice’’, completat şi iscălit în anul 1921 de către preotul paroh Ioan Pietriceanu şi trimis preşedintelui Comisiunii Monumentelor Istorice – Administraţia Casei Bisericii din Bucureşti[13].

              Astfel, amintitul preot răspunde că în satul ,,Petriciaua’’ biserica cu hramul ,,Sfânta Treime’’ este  fondată în anul 1852, fiind construită din lemn, cu ,,tâmpla de lemn’’, ,,cu sânuri’’ (abside, n.n.), iar ctitorii sunt sătenii pietriceni. În ceea ce ne priveşte optăm pentru datarea preotului Ioan Pietriceanu, fie şi pentru că era mai aproape de anul construirii, 1852. Apoi preotul a fost unul care a ţinut în bună rânduială registrele parohiei şi nu vedem raţiunea pentru care nu ar fi consemnat adevărul despre fondarea bisericii, având şi norocul că a aflat destule de la vârstnicii satului[14]. După cum se va vedea în cele ce urmează, biserica era destul de săracă, în următoarele puncte ale formularului specificându-se faptul că lăcaşul nu are nici măcar pisanie, nu avea pomelnice vechi, cărţi, ,,manuscripte’’ sau documente vechi, portrete ctitoreşti, inscripţii şi icoane vechi.

              În schimb sunt menţionate: zugrăveli ,,noi înnăuntru’’, ceea ce ilustrează râvna depusă, spiritul artistic al sătenilor care au executat picturile, ori au tocmit un zugrav, la exterior neexistând pictură, ci tencuială de pământ văruit în alb. De asemenea, existau sfeşnice de lemn nesculptate, ,,două străni pentru cărţi’’, câte un rând de candele, potire, chivoturi şi veşminte preoţeşti. Biserica avea ,,un singur clopot mic’’ şi era înconjurată de case ţărăneşti.

              Ceea ce se poate spune acum este că, iniţial, biserica a fost construită doar din vârghii, fără a fi tencuită. De fapt, noi credem că tocmai această lipire cu tencuială şi pământ – în tradiţia caselor bătrâneşti – îi va grăbi nemeritatul sfârşit, căci aşa a lucrat nestânjenit meşterul-cariu. De vârghiile simple nu se lipeşte decât fumul. Bătrânii satului pe care i-am întrebat spun că, fiind copii atunci şi mergând la biserică, în neastâmpărul vârstei puteau desprinde aşchii din unele vârghii dezgolite, într-atât erau de cariate. Lucrările de reparaţii se desfăşurau anevoios şi din cauza faptului că întotdeauna era nevoie să se organiza licitaţie şi se cereau avize şi aprobare din partea Administraţiei Casei Bisericii. De pildă, la 7 mai 1896 preotul Ioan Pietriceanu cerea acceptul Protoieriei Breaza, în vederea vopsirii turlei, tencuirii boltei şi  pereţilor. Reparaţiile se vor executa în august 1897, dar încuviinţarea protoieriei vine abia la 19 martie 1898.

              În vara anului 1901 biserica nu avea pictura refăcută, aşa cum plănuia Consiliul parohial. Chiar în cursul aceluiaşi an, lăcaşul va fi închis. Se vor face unele reparaţii la pereţii exteriori, acoperişul de şindrilă şi tâmpla bisericii, pictura rămânând – cel puţin deocamdată – aşa cum era. La 14 septembrie, cele începute erau finalizate, iar la 3 octombrie 1901 biserica a fost redeschisă credincioşilor. Minore reparaţii se vor executa şi în anul răscoalei ţărăneşti din 1907 (în valoare totală de 99 de lei şi 38 de bani).

              La interior, biserica avea duşumea, care, după atâta amar de ani, se deteriorase. Întrucât primăria brebeană nu oferea bani, biserica nemaifiind inclusă în bugetul comunal, în 1903 sătenii au strâns suma necesară pardosirii cu scândură, iar mai târziu, aşa cum îmi relata fostul ministru al pădurilor Jean Tăbăraş, bun cunoscător al satului natal, avea pardoseala din lespezi de piatră de râu. Tot în acelaşi an, Casa Bisericii aprobă ,,tăvăneala cu teanctură înăuntru bisericii’’[15]. Se va merge oarecum pe bâjbâite, din moment ce, în septembrie 1907 se cerea aprobarea protoieriei, în vederea executării unor cuvenite reparaţii la tencuiala exterioară a zidului şi la acoperişul de şindrilă, care nu era reparat nici după trei ani. Îndeosebi rafalele ploilor repezi de munte afectau permanent exteriorul pereţilor. Reparaţia capitală va fi finalizată abia la 22 septembrie 1911 (în afară de vopsitul clopotniţei), iar un an mai târziu se va reface gardul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                În vara anului 1919, parohia avea de primit suma de 240 de lei, reprezentând subvenţia restantă oferită de Administraţia Casei Bisericii pe anii 1915, 1916 şi 1919, iar în 1928 statul încetează să mai subvenţioneze Biserica. Pictura bisericii necesita la rândul său urgente reparaţii, la începutul lui 1923. La 22 martie cea veche va fi spălată în totalitate de pictorul Ştefan Stătescu, tot el realizând-o cel mai probabil şi pe cea nouă. Starea de degradare s-a accentuat, întrucât, într-un proces-verbal al Consiliului parohial din 8 septembrie 1935, se menţiona că ,,biserica necesită o urgentă reparaţie exterioară, pentru a nu pierde cu desăvârşire şi interiorul’’. Tot atunci se hotărăşte construirea alături de biserică a unei clopotniţe, constatându-se că cea din turlă este şubrezită şi abia mai poate susţine clopotul cel mic de 25 de kg, cel mare (turnat la Bucureşti, în 1933) fiind încă în curtea bisericii, nepus pe postament. Lemnul de stejar fusese adus de săteni, cheltuielile pentru acoperişul de tablă – întrucât o parte din şindrila cioplită de consilierul parohial Vasile D. Şinca (1894-1975), putrezise între timp – pentru scândura de brad fălţuită şi bătută de meseriaşii satului pe cele patru laturi, pentru cuie şi mâna de lucru, fiind estimate de consilierii parohiali la suma de 6.500 lei. Despre Moş Vasile Şinca ştim că a fost un mare ostenitor pentru biserică. Semnătura lui o găsim şi într-un proces-verbal din 29 iulie 1928, întocmit cu privire la arendarea fâneţei bisericii, în suprafaţă de un hectar, întocmit de Ieromonahul Averchie Adămescu, preotul care slujea atunci la Pietriceaua[16]. Face parte din acelaşi consiliu până la 1938 şi îl aflăm şi printre membrii comitetelor de construcţie ale casei parohiale şi bisericii[17].

Constatând că biserica are un clopot de doar 25 de kg şi ,,în neputiinţă de a mulţumi pe toţi enoriaşii acestei parohii, ale cărei margini sunt extrem de îndepărtate pe văi şi dealuri’’, în 1933, Consiliul parohial hotărăşte completarea sumei necesare pentru cumpărarea unuia mai mare. Cum se cunoaşte cu certitudine, la 20 septembrie 1918, biserica pietriceană rămăsese fără clopotul mare, acesta fiind luat de ocupanţii germani, aşa cum s-a mai întâmplat în mai toate satele şi mânăstirile. Între timp se adunaseră 19.200 lei de la săteni, la care se adăugau 5.000 de lei, donaţia lui Gogu C. Oprescu din Câmpina, om cu stare, fiu al satului. Materialul urma a fi de cea mai bună calitate – ,,acioaie’’[18]. Clopotul a fost comandat şi turnat în anul 1933, în vremea păstoririi preotului Ştefan Trifu, iar noi zicem că pietricenii noştri de demult au avut parcă o premoniţie: la o aşa viitoare biserică falnică, ei au comandat clopotul într-unul dintre cele mai renumite turnătorii din Capitală, ,,Atelierele Le Maître – Fabrica română de clopote, policandre şi sfeşnice bisericeşti Nicolae Ionescu – Furnisorul Curţii Regale’’. Aşadar, un fabricant de primă mână.

              Printr-o notă trimisă la 30 noiembrie 1930, patronul firmei confirmă că a primit de la preot şi de la Gheorghe C. Oprescu contravaloarea clopotului, adică 21.280 lei. Având un sunet deosebit, clopotul are o greutate de 209 kg, fiind frumos inscripţionat, cu caractere latine, cursive. ,,Cumpărat de locuitorii satului Petriceaua şi cu ajutorul următorilor: Gogu G. Oprescu 5000 lei şi Anghel Verbancu 1000 lei din Câmpina, paroh fiind Pr.Ştefan Trifu – 1933’’. Este actualul clopot, ce se aude din Vârf şi până în Băltac, de la Ferigă şi până la Gâlme, de la Buzăţoi şi până la Brânzari. La vremea aceea, întrucât turla bisericii vechi nu-l putea susţine, a fost instalat în clopotniţa aşezată în curtea bisericii (în suprafaţă de 12 m², clădită în anul 1936, cam unde este acum troiţa eroilor, care a fost mutată, după anul 1951, chiar peste drum, la sud-vest, în curtea lui Ştefan Tăbăraş şi demolată în 1979). Clopotul mic nu prezintă nicio inscripţie, însă modelul decoraţiei din partea superioară este similar celui mare, fiind probabil făurit la aceeaşi fabrică.

              Luna lui cuptor a anului 1937 aducea o mult dorită finalizare a reparaţiei exterioare a bisericii, precum şi terminarea noii clopotniţe. Aşa cum se exprima preotul Ştefan Trifu în faţa credincioşilor strânşi în biserică, s-au făcut ,,lucrări frumoase cu bani foarte puţini’’, apreciindu-se ,,spiritul de înţelegere şi de jertfă al credincioşilor pentru cele ale Casei Domnului’’[19]. Valoarea lucrărilor la biserică era de 7.739 lei, iar clopotniţa era apreciată la 8.500 lei[20]. În mai 1939 însă, turla mare avea ,,mare nevoie’’ de acoperire cu tablă, întrucât şindrila putrezise.

              Cât priveşte înzestrarea, în 1905 biserica nu avea obiecte foarte vechi, pentru a fi trimise la Marea Expoziţie din Capitală (1906). Odăjdiile bisericii erau destul de puţine, însă, din fericire, de-a lungul vremii ele vor spori prin daniile credincioşilor şi osteneala preoţilor. Astfel, la 1900 biserica primea o importantă donaţie de la T.Constantinescu din Cosminele, plaiul Teleajen şi anume un iconostas. În 1895, brebeanul Ion Iliescu oferea o candelă în valoare de 6 lei, iar în 1902 o Sfântă Evanghelie. În 1896 şi 1897 făceau donaţii Ioan Morărescu şi Gheorghe Gh. Niţulescu, cunoscuţi ca oameni chiaburi din Brebu. Sigur, nu sunt daruri mari, dar noi trebuie să ţinem seama de situaţia generală a oamenilor. În 1901 biserica nu avea Penticostar şi adresa o cerere Protoieriei, precum şi Eforiei Spitalelor Civile, pentru a primi sfeşnicele vechi de la biserica schitului Brebu, care fuseseră înnoite. Alte donaţii au fost făcute de  următorii: Gh.Gh. Secăreanu din Pietriceaua (trei icoane, în 1904), T.Zidaru (două sfeşnice), N.Dumitrescu, învăţător şi cântăreţ bisericesc din Teşila (o icoană pictată pe lemn şi 600 lei, în 1935), Maria I. Petcu, Ioana I. Ploscaru şi Maria Gh. Ioniţă din Pietriceaua (un rând de perdele la icoanele împărăteşti, în valoare de 1500 lei), Ion St. Piuc, Gheorghe C. Lungu, Sevastiţa S. Petcu şi Stanca P. Onea (trei cărţi de cult, legate în piele şi pânză, un Triptic, o Panachidă şi o carte de Te-Deum, în 1935).

Cum în primii ani ai secolului abia apus s-a lărgit drumul de căruţe Brebu-Pietriceaua, ceea ce atrăgea opoziţia arendaşului grec al moşiei Eforiei, I.Dimopol, în anul marii răscoale ţărăneşti se va lărgi şi porţiunea de la apus de biserică, ceea ce a condus la micşorarea platoului aferent. Aceasta va avea o influenţă şi asupra planului bisericii noi, la care turnul clopotniţei se va ridica deasupra încăperii dinspre miazăzi, aşa cum vom vedea o soluţie arhitecturală adoptată chiar din această necesitate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Prezentăm în cele ce urmează Inventarul bisericii ,,Sfânta Treime’’ Pietriceaua în 1932, întocmit de preotul Ioan Popescu.

1.Una biserică din lemn de tei (veche) zidită în 1852-1856, aşezată pe acelaşi loc cu cimitirul, pe 14 prăjini de loc – valoarea 60.000 lei;

2.Una casă parohială din bârne, acoperită cu tablă, situată în vatra satului, aşezată pe şase prăjini de loc, donate – 89.000 lei (valoarea până în prezent a lucrărilor efectuate);

3. Terenuri. a) Din noua împroprietărire (total 3 pogoane şi 5 prăjini), din care 2 pogoane livezi de fân şi cinci prăjini în vatra casei parohiale (ambele în folosinţa personalului) şi un pogon cimitirul; b) Din donaţiuni sau legate (un pogon – livadă de fân în folosinţa personalului, donată de Gheorghe Mocanu prin testament).

4.Averea în numerar: 15.517 lei proveniţi de la pangar şi taxele de cult pentru săteni, depuşi la ,,Casa de Economie, Ajutor şi Credit a Clerului Ortodox Român’’; 500 lei fond parohial inalienabil, sumă depusă la Casa Naţională de Economii – Filiala Câmpina; 162 lei fondul milei creştine; 143 lei fondul pentru deschiderea de credite.

5.Obiecte sacre şi averea lăcaşului sfânt: a) În Sfântul Altar (28 de elemente de inventar): sfeşnice pentru Sfânta Masă (1 de lemn, 2 de alamă), 2 candele (1 de argint, 1 de sticlă), 3 cruci (2 lemn, 1 argint), 2. Sfinte Epitafe (1 vechi, 1 nou), 2 cădelniţe, 1 rând complet de Sfinte Vase donate de Tudor Zidaru, 1 Antimis vechiu, 1 rând proscoveţe pentru Sfânta Treime, 2 Evanghelii (1 cu litere chirilice, 1 latine), 2 Liturghiere, 1 chivot de metal alb argintat; b) În naos şi în pronaos (24): 4 icoane împărăteşti de lemn (vechi), 1 icoană mare – Sf. Filofteia (veche), 1 iconostas de lemn (vechiu), 10 icoane pentru iconostas (6 cu două feţe), 1 policandru cu 12 lumini, 10 sfeşnice de lemn (2 împărăteşti), 20 candele, 2 prapori (steaguri), 6 şervete cusute, 4 icoane mari de lemn, 1 clopot mic în turlă ş.a.; c) Veşminte bisericeşti: 2 rânduri bune, 6 rânduri uzate, 3 brâie; d) Cărţi de cult (19): 24 Minee (12 în chirilică), 2 Trioade (1 în chirilică), 1 Octoih (în chirilică), 2 Penticostare (chirilică), 1 Triptic (latină), 2 Cazanii (1 în chirilică), 2 Evhologhii (1 în chirilică), 2 Apostole (1 în chirilică), 2 Catavasiere ş.a.  

              Într-un document din 1934, preotul Ştefan Trifu însemna că ,,biserica este zidită în anul 1856 din bârne de teiu, iar în anul 1875 s’a adăogat amvonul din faţă, lucrat solid cu zidul din piatră gros de 0,65 m’’. Aşadar, pridvorul bisericii nu a existat iniţial, ci a fost construit în 1875, deasupra lui construindu-se o a doua turlă drept clopotniţă, care, cu vremea, abia mai putea susţine clopotul mic, ,,neam cel mare’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Cu toate că era atât de veche, fiind construită din lemn de tei, cutremurul din noaptea de 9/10 noiembrie 1940 a avariat destul de puţin biserica: crăpături la interiorul şi exteriorul pereţilor altarului, la cei ai naosului, tencuiala căzută la tavanul pronaosului, deplasarea tindei de corpul bisericii cu aproximativ 4 cm ş.a. Cu timpul, chinorozul şi huma întinse pe pereţi se deterioraseră din pricina fumului de lumânări, a umidităţii şi a prafului. Analizând ofertele pentru reparaţie depuse de Nicolae Goage (pictor şi sculptor câmpinean, fost ucenic al celui mai mare pictor al nostru, Nicolae Grigorescu, care trăise ultima parte a vieţii în casa de la Câmpina, unde e şi înmormântat) şi de pictorul Ştefan Stătescu, la 17 august 1941, Consiliul parohial, prezidat de preotul Gheorghe Popescu, chibzuieşte asupra alegerii ultimului, care se oferea să spele vechea pictură şi să facă toate reparaţiile contra sumei de 42.500 lei. Din nou sătenii pun mână de la mână şi adună peste sumă, mai exect 53.275 lei. Lucrarea a fost recepţionată la 22 martie 1942, constatându-se realizarea acesteia în bune condiţiuni, pentru suma de 43.775 lei. 

         În ciuda atâtor intervenţii, Consiliul parohial, constata, la 4 martie 1943, că ,,biserica e veche, şubrezită, mică, din bârne putrede în cea mai mare parte’’, aşa încât, după ieşirea din război se impunea construirea alteia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Cum spuneam anterior, biserica nu a fost una cu scumpe odăjdii. La un an după dărâmarea ei, deci în 1949, scoaterea din inventar a unor bunuri din înzestrarea ei nu ne oferă nimic foarte preţios: un sfeşnic, două mese de lemn, un policandru de tablă, o cruce de lemn, preşuri ţărăneşti de lână, perdele din pânză de casă, feţe de masă, ştergare ţărăneşti ş.a. Respectându-se legislaţia în vigoare, în primăvara anului 1934, biserica era asigurată la Casa Asigurărilor Ministerului de Interne, pentru valoarea de 60.000 lei (fără obiectele de cult), iar casa parohială la o sumă mai mare, 100.000 lei. Este şi aceasta o oglindă a deprecierii la care ajunsese biserica. Încheiem cu bugetul Parohiei Pietriceaua pentru intervalul 1929-1954, care oglindea următoarea situaţie[21]:           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREGĂTIRI  PENTRU  O  NOUĂ  CTITORIE

 

Dintru început, trebuie să spunem că biserica ,,Sfânta Treime’’ din Pietriceaua nu a fost construită în împrejurări prielnice, după cum, deopotrivă, nu a fost nici ctitoria unor boieri, ori localnici înstăriţi. Ctitorul ei? Satul. Biserica s-a zămislit de o obşte locală care a dovedit o credinţă mare şi un devotament rar întâlnit, din strădania sătenilor-ctitori, a unor oameni simpli, dar pe care eu i-aş numi fără teama de a greşi ,,aristocraţi ai munţilor’’. Ei au reuşit să transforme vremurile de restrişte şi de lipsuri în timpuri de zidire. S-a scris istorie în acei ani la Pietriceaua.

              Gândul construirii ei a încolţit cu două decenii înaintea punerii temeliei şi el avea să fie urmărit în permanenţă de un grup de fruntaşi ai obştii, săteni credincioşi satului şi Bisericii Ortodoxe, adevăraţi ,,oameni buni şi bătrâni’’. Şi după unele poticneli, convingând şi pe cei ce s-au îndoit de reuşită, pe puţinii îndărătnici şi codaşi ai satului, visul se va vedea înfăptuit chiar în vremuri în care destinul României s-a aflat la răscruce, în timpuri de mari lipsuri materiale pentru săteni. Că-i mare lucru când oamenii se mobilizează în momente grele, când le este încercată vrerea.

              Toate aceste bune intenţii şi trude nu ar fi fost îndeajuns, fără o altoire a falnicei zidiri pietricene pe un plai de o frumuseţe aparte şi fără geniul arhitectului ploieştean Mihail  M.  Rădulescu. Nu împlinise 40 de ani când a proiectat biserica Pietricelei. Acest om a gândit o construcţie absolut unică în privinţa stilului arhitectonic, potrivită pentru topografia acestui plai şi pentru acest sat. Cred că anumite elemente ale bisericii se aseamănă cu cele ale bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Gurasada (sec.XIII), judeţul Hunedoara, pe care am avut ocazia să o admir. Iniţial, preotul Gheorghe Popescu a încercat o colaborare cu renumitul arhitect ploieştean Toma T. Socolescu (1883-1960), care a propus un proiect de o mare amploare şi cu un stil oarecum străin de specificul satului, care, în plus, depăşea posibilităţile materiale ale obştei.

Pregătirile pentru noua construcţie, ce nu exista decât în închipuirea şi nădejdea lor, au început în vremuri grele, de năruire şi de dezbinare, când Dumnezeu ne încearcă voinţa. O adevărată epopee au parcurs sătenii, admirabil conduşi de membrii Consiliului parohial, în frunte cu preotul Gheorghe Popescu, în vârstă de doar 36 de ani. Comunismul dicta în toate, satul nu avea curent electric, drumul nu era asfaltat ca acum, mijloacele de transport erau precare.

              Dar, pentru a rememora această adevărată epopee, să ne întoarcem puţin în timp. La 1 noiembrie 1929, în vremea păstoriei preotului Ioan Popescu, credincioşii pietriceni adunaţi în biserică hotărăsc începerea strângerii de fonduri pentru construirea unei noi biserici. La această dată avem un proces-verbal al Adunării Parohiale, însă prima sumă – 5.136 lei – s-a depus mai înainte, la 1 ianuarie 1929, la Banca Populară ,,Matei Basarab’’ Brebu, instituţie care avea printre membrii fondatori din 1907 şi pe preoţii Gheorghe Brebeanu (preşedinte al Consiliului de Administraţie), Ioan Davidescu şi Vasile Nicolau. Sumele următoare vor veni să completeze fondul ,,Comitetul pentru construcţia Bisericei din satul Petriceaua’’: 67.500 lei la 31 ianuarie 1929, 5.000 lei în februarie, 5.000 lei în aprilie, 5.000 lei în octombrie şi 2.000 în decembrie 1929, plus dobânda pe tot anul de 5.270 lei. În ianuarie 1930 soldul era de 94.906 lei, la care s-au mai adăugat 2.000 lei depuşi în mai. La 1 ianuarie 1933 fondul strâns pentru construirea ,,nouei biserici’’ ajunsese la 106.795 lei, iar din cauza crizei economice (1929-1933), resimţită desigur şi de banca brebeană, la 6 martie 1934 acest fond a fost diminuat cu 4,5 %. Banca urma să plătească întreaga sumă eşalonat, în 13 ani, fondul fiind depus la Casa de Economii şi Consemnaţiuni – Filiala Câmpina. Suma era oricum insuficientă, în 1938 luându-se hotărârea ca fiecare dintre consilierii parohiei să aibă repartizat o anumită parte a satului, de unde să se îngrijească de colectarea altor bani.

              La 8 ianuarie 1938 – aşadar cu un deceniu înainte de începerea efectivă a lucrărilor –  se înaintează Protoieriei Câmpina documentaţia în vederea aprobării planului şi devizului noii biserici. Terenul de construcţie cel mai potrivit era considerat ,,cel din spatele altarului fostei biserici’’, aparţinând moştenitorilor Anei Constantin Popa din Brebu, negăsindu-se în tot satul ,,alt loc mai aşezat şi mai ferit de ruptură’’. Sigur, acum noi zicem, ca ,,vitejii’’ în urma războiului, că locuri mai bune se găseau: la Poiana Cerbului şi, desigur, în Vârf, dar o biserică trebuie ridicată pe cât posibil în centrul satului şi într-un loc cât mai accesibil, condiţie pe care o îndeplinea doar actualul loc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

          

 

              Analizând situaţia la 30 decembrie 1945, membri Consiliului parohial au ajuns la concluzia că, datorită terenului accidentat, argilos, în pericol de alunecare din tot satul, nu se poate construi biserică de cărămidă, ci numai din piatră şi bârne, având solidă temelie de beton-armat. De asemenea, pentru mărirea capacităţii lăcaşului, au chibzuit ca planul să prevadă o formă de cruce. ,,Tot terenul este pricina pentru care, neputându-i-se face tindă – căci ar ieşi în drum – i s-a ataşat o turlă în partea de miază-zi, pe sub care se face intrarea în pronaos şi care poate servi şi de clopotniţă’’. Devizul iniţial întocmit de arhitectul I.Boceanu din Câmpina prevedea costuri de 12 mil. lei, iar lucrările urmau să înceapă în primăvara anului 1946, an în care parohia dispunea de suma de 3.341.413 lei, depuşi la C.E.C. Câmpina. Dar, datorită inflaţiei galopante, devizul recalculat ajunsese în luna februarie a anului 1947 la nu mai puţin de 250 mil. lei !

              Ţara tocmai ieşea dintr-un război care i-a secătuit vlaga şi păşea silit în era comunistă. Schimbarea regimului politic cu unul ce-şi declara ateismul, la care s-au adăugat seceta prelungită, vremurile de mari lipsuri şi indiferenţa autorităţilor, au condus la amânarea continuă a începerii lucrărilor. Aşa se face că, în cursul anilor 1947-1948, multe dintre cererile de materiale au rămas fără un răspuns favorabil: către firma ,,Odesfer’’ Bucureşti, către Rafinăria ,,Steaua Română’’ Câmpina, către Ministerul Lucrărilor Publice, Eforia Spitalelor Civile (100 m³ lemn de brad şi 30 m³ stejar), Ministerul Economiei Naţionale (3 vagoane de ciment), Prefectura Prahova, Cooperativa ,,Unirea’’ Câmpina, către colonelul I.Răşcanu (fagi pentru şindrilă). Au existat cazuri în care preotul se adresa unei instituţii de câteva ori, pentru a primi un biet răspuns, care, de cele mai multe ori nu venea deloc, întârzia ori era negativ. După îndelungi tatonări, s-au făcut achiziţii de la ,,Oficiul Fierului şi Metalelor Neferoase Vechi’’ Bucureşti (2 t de fier vechi pentru beton), ,,Oficiul Industrial al Materialelor Ceramice de Construcţie’’ (20 t ciment), firma ,,Odesfer’’ Bucureşti (40 kg cuie) ş.a. În 1946 Eforia Spitalelor Civile îşi dăduse acceptul pentru 30 mc de lemn de stejar, care urma să fie tăiat din pădurile sale, situate în apropierea satului. La 28 mai 1939, în şedinţa Consiliului parohial, se menţiona că ,,piatra pentru temelia noii biserici se va strânge după cositul ierbii’’. Piatra era adusă din carierele satului, de la Gâlme şi de pe Valea Lupului, aproape în totalitate, încă din 1945.

 

S-a ales şi un ,,Comitet de construcţie’’, care prevedea lucrul gratuit al sătenilor, cu braţele câte 12 zile de familie într-un an şi câte 8 zile cu carul. Constatându-se lipsa aportului din partea autorităţilor – ,,nu putem conta pe nici un ajutor bănesc de nicăieri’’, cum menţiona, oarecum resemnat, tânărul şi energicul preot Gheorghe Popescu – şi insuficienţa fondurilor colectate, la sfârşitul anului 1946, se intenţiona chiar abandonarea ideii de a se construi o biserică mare, şi ridicarea în locul acesteia a unei capele. Aşadar, iată-i dragii mei pe bravii noştri înaintaşi copleşiţi şi neputincioşi. Dar nu înfrânţi, aşa după cum vom vedea mai la vale. De aceea doamna preoteasă Flora Crăcea avea să scrie în nuvela ,,Vraja pădurii’’: ,,Vreau să scriu despre eroismul acelora care lucrează la oraş în uzine şi care o viaţă întreagă au venit seara la căminul lor înfruntând noroiul, zăpada, furtuna şi deseori lupii. Vreau să scriu despre Biserica lor pe care au făcut-o ca să rămână monument istoric din bârne şi piatră, avântată spre cer ca un castel, în anii de secetă, lucrând cu mic cu mare, mâncând mere fierte în lipsă de mălai’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              

 

           Din păcate – şi aici trebuie să o mărturisim cu sinceritate – impedimentele nu au venit numai din exterior. Prin hotărârea din 6 august 1947, Adunarea Parohială decide să revoce fostul Comitet de construcţie, ,,care n’a corespuns’’ şi să numească unul nou, ,,ales prin aclamaţii ale membrilor comitetului’’, format ,,numai din oameni care sunt însufleţiţi de dragostea pentru Biserică şi care au şi dovedit activitatea trecută, ştiută fiind urgenţa ce-o reclamă noua construcţie’’, sub preşedinţia preotului Gh.Popescu, secretar fiind Ioan I.Gr. Stroe, iar bărbaţi de încredere Constantin P. Toma şi Gheorghe M. Băicoianu. Îi prezentăm în cele ce urmează, pe cei 16 bărbaţi ai satului, adevăraţi seniori, pentru că şi datorită acestora au astăzi pietricenii o biserică pentru viitor, cu precizarea că, în mod categoric, nu au fost singurii care şi-au adus preţiosul obol la zidirea mândrului lăcaş: Gheorghe I. Paraschiv, Iancu Gh. Covrig, Constantin P. Toma, Gheorghe St. Pantazi-Piadac, Nicolae Gh.Gh. Goagă, Gheorghe Cosmineanu, Ion I.Gh. Băicoianu, Vasile D. Şinca, Nichifor Băicoianu, Chivu Băltăceanu, Nicolae I. Onea, Nicolae I. Paraschiv, Dumitru N. Buzăţoiu, Nicolae D. Tăbăraş, Ion I. I. Oprea Paraschiv şi Ion M. Tăbăraş. S-a procedat apoi la alegerea preşedintelui Comitetului de construcţie (Gheorghe Pantazi), a casierului (Ion M. Tăbăraş) şi a secretarului (Nicolae Gh. Gh. Goagă). În documente mai descoperim şi numele altor pietriceni de frunte: Nicolae D. Şinca, Nicu Stroe, Codin Lungu (tatăl preotului), Gheorghe Zidaru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              

 

 

 

 

 

               Biserica s-a ridicat prin osârdia pietricenilor, ,,toate materialele necesare construcţiei s-au procurat din contribuţia benevolă a locuitorilor’’, care au donat sume cât de mici de bani, unele ajutoare fiind primite şi de la vecini (Dumitru Stan din Aluniş a dat 1500 lei, Gheorghe I. Gratie din Brebu – 500, Gheorghe Stoica Frâncu din Bertea – 500, până şi Dumitru Nicula din Prejmer, jud.Braşov a donat 100 de lei. Singura sumă de bani primită de la Patriarhie (300.000 lei) a fost folosită pentru plata parţială a picturii bisericii. Toate familiile au donat sume de bani, după putere şi după cum i-a lăsat inima. De pildă, din neamul Şinculeştilor, pe bunicul meu, Dionisie, un adevărat exemplu pentru mine, care avea o situaţie oarecum mai bună, întrucât era sondor la Buştenari, îl găsim în cursul anului 1948 cu donaţii de 640 lei, 100, 400, 100, 500, 100 lei. La acestea se adăuga munca de transport cu calul ,,Cinoş’’. Vasile D. Şinca, pe lângă munca de dulgher, donează 1400 lei, Nicolae D. Şinca 1700 lei etc. La sfârşitul anului 1934 suma depusă în contul noii biserici la Banca Populară ,,Matei Basarab’’ Brebu ajunsese la 106.795 lei, iar în perioada mai-decembrie 1948 s-au mai strâns 397.905 lei. Au existat săteni care au donat şi de câte 4-5 ori, după cum au avut bani. Semnificativ este că preotul Gheorghe Popescu a strâns împreună cu soţia şi fiii săi, Maria, Alexandru, Rodica şi Mihai 5.500 lei. Alţii au dat între 20 şi 2-3000 de lei în total, după cum i-a ţinut punga şi i-a lăsat sufletul.

 În planul strângerii materialelor de construcţii, încă din 1946, în pădurea Păltinoasa, s-a început tăierea şi cioplirea lemnăriei de stejar, parte din ea adusă şi de la Brebu. Casa Pădurilor Statului aprobase încă din aprilie 1945 vânzarea de către Ocolul Silvic Vălenii de Munte a 100 mc de lemn. Piatra – care este cu totul deosebită – a fost adusă încă din 1945 din mai multe locuri ale satului, din Carabana, din Piscul Leurzii, de la Nemernicul, de pe Valea Lupului, iar cea mai mare parte dintr-o carieră a pietricenilor de la Gâlme, din zona ,,Goagă-Pisoi’’, uneori fiind chiar dezgropată, crăpată cu pene şi ciocane, tractată cu ajutorul boilor şi al cailor, apoi cu multă trudă a fost şi cioplită. Meşterii cioplitori îndrumători au fost din comuna Cornu, judeţul Prahova (Nicolae I. Diaconu – supraveghetor, Ion N. Diaconu, Ion Mihai şi Ion Ilie Stoica), vestiţi pentru măiestria lor, alături şi de pietriceni. Şindrila pentru acoperiş (17.000 bucăţi) şi o parte din lemnărie au fost făcute din pădurea Secara, de către meşteri pietriceni, în frunte cu Vasile D. Şinca, iar Consiliul parohial, la 6 august 1947 hotăra aducerea acesteia în bătătura bisericii. O parte a nisipului pentru construcţie s-a adus din zona Poiana Cerbului (pădurea Măluroasa). Consilierul parohial Nicolae Gh.Gh. Goagă, preşedinte al Cooperativei Brebu, viceprimar (în vremea primarului Ion Fota), truditor pentru 120 de zile la clădirea bisericii satului îşi amintea atunci când ne-am întâlnit,  de biserica veche – ,,cu cele două turle, cu bârnele tencuite, podită, cu ferestre mici şi clopot asemenea’’ – iar la biserica nouă spunea că şindrila de fag a fost cioplită din vreme de fraţii Vasile şi Nicolae Şinca, Constantin Goagă şi Nicu Băcioiu, în pădure, la Nemernicu, din lemn dat de Ocolul Silvic. Avea 45 de cm lungime, însă arhitectul a considerat-o nepotrivită, aşa încât au schimbat-o la Breaza cu alta mai scurtă, de brad, adecvată construcţiei şi pretenţiilor arhitectului. La 28 iulie 1948 munca voluntară a pietricenilor însuma nu mai puţin de 1.800 de zile cu braţele şi 425 de zile cu carul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SE  PUNE  PIATRA  DE  TEMELIE

 

 

La 23 mai 1948 Consiliul parohial se întrunea la şcoală, hotărând aprobarea planului noii biserici, dărâmarea celei vechi şi începerea lucrărilor la fundaţie, angajarea lucrătorilor pietrari şi dulgheri. Datorită unor neînţelegeri cu fostul arhitect, I.Boceanu, legate, în esenţă, de propunerea pietricenilor, aprobată de Arhiepiscopia Bucureştilor, de a nu se mai face exteriorul din zidărie de cărămidă, ci din bârne de lemn, s-a renunţat la proiectul acestui arhitect care era neînduplecat. Oricum, arhitectul Boceanu dădea amânări, care au condus ,,la mari pagube’’, datorită inflaţiei şi stabilizării monetare (12 august 1947), ajungându-se la devalorizarea sumei adunate cu sacrificii, aşa încât s-a renunţat la proiectul arhitectului I.Boceanu, acceptându-se cel al arhitectului Mihail Rădulescu, care deja fusese trimis. Cum se va vedea, tot răul spre bine. ,,Biserica veche (din 1850-1856) prezintă un neîncetat pericol, ameninţând să se dărâme’’ şi de aceea s-a cerut Arhiepiscopiei Bucureştilor aprobarea să se înceapă dărâmarea chiar a doua zi. Lucrători zilieri, cu învoială, au fost angajaţi numai meşterii pietrari, ,,specializaţi cu deosebire în cioplitul şi montarea pietrei, lucrători ce  nu sunt în localitate’’. Întrucât ,,cea mai mare parte a construcţiei este din lemn’’, s-a hotărât că lucrarea fi condusă de un meşter dulgher, Ion Mateescu din Breaza, care s-a oferit să supervizeze lucrarea în mod gratuit, urmând a fi plătit doar pentru zilele în care va lucra efectiv cu ceilalţi meşteri.

              Prin adresa nr. 1360/ 9 octombrie 1948, Protoieria Câmpina a comunicat Parohiei Pietriceaua aprobarea pentru devizul total în valoare de 2,4 mil. lei pentru construirea bisericii, iar prin nota nr. 160/ 15 februarie 1949, aducea la cunoştinţă că Arhiepiscopia Bucureştilor, prin Ordonanţa nr. 895/ 1949, a aprobat construirea bisericii ,,prin munca gratuită a enoriaşilor, cu condiţiunea să se execute sub controlul Technic Judeţean’’, iar nu în regie, sub controlul unui meşter, aşa cum se ceruse iniţial de către parohie.

               La 24 mai 1948 s-a dărâmat biserica veche. A fost într-o zi de luni. Se va fi făcut slujbă în duminica ce a precedat această zi şi se va fi cerut iertare Celui de Sus. Dărâmarea unei biserici este indiscutabil un act de un dramatism şi o încărcătură emoţională aparte. Chiar şi după atâţia ani, în memoria sătenilor este vie frica de moarte a celor prezenţi de a dărâma vechiul lăcaş. Deşi scopul era nobil – urma să se construiască o biserică nouă – nimeni nu se încumeta să demoleze prima vârghie, să dea primul târnăcop, să scoată primul piron. Dar bătrânul lăcaş vechi de un secol era de domeniul trecutului. Soarta îi era pecetluită. Unul mai trainic şi mai mândru urma să-i ia locul.

Lucrurile evoluau în chip cât se poate de fericit. În cursul lunii mai 1948, din contribuţia pietricenilor, cea mai mare parte a materialelor era adunată: 30 mc. lemn de stejar, 300 kg cuie, 6, 5 t var, 100 mc piatră de cioplit, 300 kg de asfalt, 1,6 t fier-beton, 40.000 de bucăţi de şindrilă, 60 mc. lemn de brad, 200 kg praf de piatră, 20 t ciment etc.   

              ,,Lucrarea bisericii parohiale se va face prin munca voluntară a poporului, având a fi un monument al dragostei şi jertfelniciei lui’’ – spunea preotul Gheorghe Popescu, sintetizând parcă gândurile tuturor sătenilor. Ridicarea bisericii s-a făcut în trei ani şi trei luni, cum spune părintele Petre Lungu, aidoma neasemuitei Mânăstiri Voroneţ, ctitoria marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. În tot acest timp slujbele s-au oficiat într-o cameră a şcolii vechi, unde se amenajase o capelă.

Construcţia noului lăcaş a început la 4 iunie 1948, deci la două săptămâni de la începerea demolării celeilalte, timp necesar pentru amenajarea de şantier, iar la 8 iunie s-a pus piatra de temelie a noii ctitorii. Oricum, o lună mai târziu, la 8 iulie 1948, o inspecţie a protoiereului de Câmpina (Circumscripţia II Prahova), R.N.Georgescu, găsea fundaţia noii biserici deja turnată şi remarca faptul că ,,parohia este excepţional de bine gospodărită’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E  VREME  DE  ZIDIRE

 

 

Este binecunoscut din întreaga istorie a românilor, că vremurile grele mobilizează energii latente, mari, nebănuite pentru mulţi dintre oameni. Trebuiau cosite fâneţele satului. Era o vreme de secetă, de mari  lipsuri şi mai era un timp în care lumea nu îşi revenise după cel de-al doilea război mondial. În căutarea porumbului unii ajungeau până în Transilvania, unde nu li se permitea să cumpere mai mult de 40 de kg. În 1947 muriseră ,,din acest sat, în părţile Aradului, unde se duseseră după porumb, aici fiind foamete mare, Ion Gh. Secăreanu, Vasile I. Mocanu şi Pantelimon N.C. Lungu, care au fost tăiaţi cu cuţitele de tovarăşii de călătorie din Plaiul Câmpinii’’. Perioada anilor 1946-1948 a fost foarte grea pentru săteni. De exemplu, numai în 1947 au răposat în Pietriceaua nu mai puţin de 42 de oameni (aproape unul la fiecare săptămână!), dintre care 19 au fost sub 14 ani! Este un fapt fără precedent în istoria sătucului nostru, pe care eu nu l-am mai întâlnit în nicio altă perioadă istorică.

              De parcă nu ar fi fost îndeajuns cumplita secetă, ţăranii şi-au mai pierdut şi mica agoniseală, datorită stabilizării monetare din 1947. Pentru că era perioadă de post, sătenii-meşteri se hrăneau uneori numai cu urzici, mere fierte, prune lojnite şi mămăligă rece, prăjită pe jar şi unsă cu usturoi şi-o duşcă de ţuică, în condiţiile în care prestau o muncă foarte solicitantă din punct de vedere fizic. Săreau scântei din pene şi din ciocanele grele, din dornuri şi din dălţi. Se îndoiau răngi şi duduia pământul când desprindeau şi rostogoleau bolovanii de la Gâlme. Ţâşnea sângele din mâinile lovite de aşchii, dar pietricenii continuau să fasoneze piatra adunată de mai mulţi ani. După o pauză de-o ţuică, de-o gustare şi de tras sufletul, iar o luau de la capăt. Asta ar trebui să constituie o pildă pentru tinerii satului. Azi prea mulţi se vaită că nu se mai poate munci din greu cu lobodă şi mămăligă. Atunci se trudea la pădure, pentru fiecare metru cub debitat cei mai sărmani primind câte un kg de mălai, hrană pentru pruncii de acasă. Uneori părintele Gheorghe Popescu cădea pe gânduri şi nu o dată a fost zărit de săteni vărsând lacrimi amare, realizând că nu dispune de suficiente materiale şi fonduri pentru ducerea la bun sfârşit a zidirii. Dar Dumnezeu i-a ajutat, pentru ca ei să răzbată.

              Conform memoriului întocmit pentru protoierie, la 15 iunie 1949, în cursul anului 1948 se făcuse: fundaţia, soclul de piatră, pereţii de piatră cioplită, acoperişul, crucile, învelitoarea din şindrilă. Valoarea lucrărilor era de 504.790 lei (în bani) şi 1.318.771 lei (valoarea materialelor donate şi a muncii prestate de săteni). Pentru continuarea construcţiei, arhitectul Constantin I. Constantinescu de la Serviciul Tehnic al Judeţului Prahova, delegat de către arhitectul Mihail Rădulescu, prevedea lucrări în valoare de 745.000 lei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 13 octombrie 1949 biserica era construită ,,la roşu’’, cu acoperişul parţial gata, uşile şi ferestrele nefiind confecţionate. ,,Este o clădire frumoasă, mare, fapt care constituie o cinste pentru preot şi laudă pentru enoriaşi. Cucernicul preot Gheorghe Popescu este printre cei mai buni slujitori ai Bisericii, îndeplinindu-şi cu evlavie şi punctualitate obligaţiunile sacerdotale. Predică regulat şi se strădueşte prin adunări creştineşti pentru copii şi adulţi ca şi la diferite momente din viaţa enoriaşilor să le îmbogăţească cunoştinţele religioase. Are frumoasă pregătire teologică şi viaţă duhovnicească exemplară. Conduita familială şi socială sunt o cinste pentru cuvioşia sa ca slujitor al Sfântului Altar. Sectanţi nu sunt în parohie. Opera samarineană, prin autoritatea şi abnegaţia preotului paroh, este îndeplinită în toate împrejurările din viaţa enoriaşilor, cari se manifestă solidar în faţa greutăţilor şi nevoilor unora’’. Auziţi cât de frumos sună constatarea protopopului din Câmpina: ,,Sectanţi nu sunt în parohie [iar] enoriaşii se manifestă solidar în faţa greutăţilor şi nevoilor unora’’!

              La 25 ianuarie 1950, preotul Gheorghe Popescu, care era şi preşedinte al Comitetului parohial, consilierul Vasile D. Şinca şi epitropii Gheorghe Pantazi şi Nicolae I. Onea, recepţionează în mod oficial lucrările executate în cursul anului 1949: terminarea zidăriei de piatră la clopotniţă, finalizarea acoperişului, căptuşeala cu cărămidă a pereţilor, tâmplăria ş.a., valoarea acestora fiind de 194.132 lei (în bani) şi 488.134 lei (valoarea materialelor donate şi a muncii gratuite). Aşadar, valoarea lucrărilor totale de până la finele anului 1949 era de 2.505.827 lei, iar noul plan de construcţie prevedea lucrări totalizând 405.000 lei, constând în pardoseală, tencuielile interioare, construirea scărilor către clopotniţă, rostuitul pereţilor, uşa principală etc.

              După analiza a trei oferte pentru tâmplăria de stejar, a fost aleasă cea a câmpineanului Nicolae Constantinescu. Costatând că ,,până acum lucrările au decurs în chip minunat’’, la 11 iunie 1950 Consiliul parohial aprobă devizul în valoare de 405.000 lei, întocmit de arhitectul Constantin I. Constantinescu, în vederea continuării lucrărilor: pardoseli, tencuieli interioare, scări, rostuitul pereţilor, confecţionarea uşii principale etc. În orice caz, la 23 octombrie 1950 se realizau ultimele lucrări în vederea sfinţirii ce avea să vină abia peste un an. Nu aveau să fie ,,ultimele lucrări’’.

Tot în 1950 s-a sculptat iconostasul în lemn de stejar, de către un foarte bun meseriaş, recomandat de chiar fostele sale lucrări, Constantin Pricop Mărculescu din Ploieşti. Oricine vede iconostasul, este impresionat de frumuseţea lui. Valoarea acestuia a fost de 315.000 lei. După analiza a trei oferte de pictură a catapetesmei, respectiv cele ale lui D.Harnung din Bucureşti (la suma de 82.000 lei), Emil Ivănescu din Curtea de Argeş (98.000 lei) şi Anatolie Cudinoff din Bucureşti, la 16 decembrie 1950, consiliul o aprobă pe a celui din urmă, în valoare de 70.000 lei. Raţiunea alegerii lui nu a constituit-o preţul mai mic, ci fostele sale lucrări executate la Câmpina, cunoscute de către săteni, tot el fiind cel care a realizat şi pictura murală a bisericii noastre.

La 16 martie 1951, protoiereul Câmpinii constata: ,,Credincioşii sunt strâns legaţi sufleteşte de pastorul lor şi-şi îndeplinesc îndatoririle faţă de preot şi de Biserică, cu dragoste, până la sacrificiu. Dovadă este dăruirea în muncă şi bani pentru construirea de nouă a bisericii a cărei temelie s-a pus din anul 1948 şi acum este aproape de terminare şi sfinţire’’.

              În ianuarie 1951, pentru pictura interioară (cu o suprafaţă calculată de 525,03 mp) s-au trimis invitaţii de participare la licitaţie pictorilor autorizaţi: Anatolie Cudinoff, Iulius Göler, Iosif Wass şi Ion Minulescu, toţi din Bucureşti. De asemenea, a fost primită o ofertă de la pictorul Iosif Keber din Târgu-Jiu. După ce la licitaţie s-a prezentat personal doar Anatolie Cudinoff, ceilalţi rezumându-se a trimite ofertele prin poştă, consiliul a constatat cum, spre deosebire de confraţii lui pictori, doar acesta se obliga să execute lucrarea în termen de 4 luni la un preţ de 446.250 lei (ceilalţi la termenul de 6 luni şi preţuri cuprinse între 465.500 şi 498.750 lei). Pictura în tehnica frescă a fost terminată de pictorul basarabean la 20 august 1951. A fost o fericită alegere, Cudinoff fiind şi autorul picturii catapetesmei, operă apreciată deopotrivă de specialişti şi de către săteni. Ea îşi păstrează frumuseţea şi astăzi, după trecerea a 60 de ani şi după ce a fost curăţată în 1989. În octombrie 1951 a venit rândul stranelor să fie lucrate din lemn de stejar, simple, fără nici un decor, la ,,Sovrom-Construcţie Câmpina’’, prin grija pietriceanului Gheorghe Dedu, valoarea acestora fiind de 166.109 lei.

Aşadar, biserica s-a finalizat în toamna anului 1951, prin adresa nr. 1279 din 9 noiembrie 1951, Protoieria Câmpina comunicând recepţionarea lucrărilor de construcţie, aprobate de Arhiepiscopia Bucureştilor (nr. 11532/ 1951). Conform devizelor, în 1951, întreaga construcţie a fost estimată la valoarea de 3.854.859 lei, din care rămăseseră neexecutate lucrări în valoare de 30.172 lei. Din sumă, 300.000 lei au fost primiţi de la Arhiepiscopia Bucureştilor (7,8%), 1.117.943 lei s-au strâns de la enoriaşi (29%), iar în cuantum de 2.400.000 lei a fost estimată contravaloarea muncii voluntare a sătenilor (63,2%). Un control al revizorului contabil al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Horia Rudeanu, din 15 octombrie 1951, reliefa tocmai ,,…corectitudinea şi metoda legală de lucru a organelor parohiale şi a preotului Gheorghe Popescu. Volumul muncii voluntare care se evidenţiază cu suma de lei circa 2.400.000, ceea ce reprezintă aproape 63% din deviz, arată cuantumul ridicat al acestei contribuţii, în raport cu numărul redus de 332 familii care compun parohia’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREASFINŢITUL  EPISCOP  TEOCTIST  BOTOŞĂNEANUL  O  TÂRNOSEŞTE  LA  16 SEPTEMBRIE  1951

 

 

Satul se pregătea de marea sărbătoare. La 16 septembrie 1951 s-a făcut sfinţirea bisericii, de către Preasfinţitul Părinte Teoctist Botoşăneanul, Episcop-Vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de 24 de preoţi şi doi diaconi, veniţi din satele vecine şi nu numai. Biserica din Pietriceaua a fost prima biserică sfinţită în acest rang de cel care va deveni al V-lea patriarh al României! A fost o mare sărbătoare, la care a participat toată suflarea satului, cu mic cu mare, în straie de sărbătoare. După slujbă, o agapă frăţească s-a ţinut chiar în curtea bisericii.

Un nou episod vine să umbrească marea realizare a pietricenilor, dar ne oferă şi o mostră din spiritul bătăios al preotului. Conform noilor reglementări, biserica şi casa parohială trebuiau asigurate la cel puţin jumătate din valoarea lor reală. ,,Întrucât Pietricenii au făcut jertfe neînchipuite şi s’au trudit din răsputeri ca să-şi zidească o biserică frumoasă, ei nu înţeleg  ca tocmai din această cauză să fie tot mereu împovăraţi’’, avea să consemneze, sintetizând părerea sătenilor, preotul Gheorghe Popescu, la 24 februarie 1952, care încheia: ,,Este oare o greşeală că şi-au făcut o asemenea biserică? Trebuia deci să se mulţumească cu o neînsemnată construcţie pentru ca neînsemnată să fie şi sarcina asigurării?’’ Din fericire, faptul că preotul menţionase doar valoarea banilor plătiţi pentru materiale şi manoperă, iar nu şi pe cea a donaţiilor şi muncii sătenilor, suma a fost mai mică, dar ,,Fondul de Asigurare al Bisericii Ortodoxe Române’’ tot a cerut mărirea ei. În cele din urmă biserica va fi asigurată pentru suma de 50.000 lei (1 mil. lei vechi), mobilierul pentru 5.000 lei (100.000 lei vechi), iar casa parohială pentru 6.850 lei (137.000 lei vechi).

              Deoarece nu mai servea scopului pentru care fusese construită, în august 1953 clopotniţa vechii biserici este mutată de pe amplasamentul din cimitir (unde acum se află acum troiţa eroilor). Ea va rămâne în curtea săteanului Ştefan Tăbăraş, adăpostind o vreme dinamul ce alimenta cu curent electric biserica, şcoala şi dispensarul satului. În 1979 Consiliul Parohial hotărăşte dărâmarea acesteia, materialele mai sănătoase fiind folosite la ridicarea magaziei bisericii.

              Cu referire la îmbunătăţirile aduse bisericii de la ctitorire, menţionăm luna iunie 1956, când se introduce pentru prima oară curentul electric, provenit de la un generator.

            Biserica din Pietriceaua nu a fost niciodată una bogată. Bugetul anului 1954 înregistra la venituri 1100 lei din vânzarea lumânărilor, 2650 contribuţii benevole, donaţii de 1000 lei, alte venituri 122 lei şi un excedent de 28 lei, rezultând un total de 4900 lei. În privinţa cheltuielilor, 1000 lei se plăteau salariile, 1100 lei pentru lumânări, 500 lei contribuţii, 300 lei pentru cărţi, 750 reparaţii obiecte, 400 acte caritabile, 50 lei donaţie pentru Fondul Misionar, 210 pentru Centrul Eparhial, 270 lei asigurări, 100 colportaj şi 220 lei fond de rezervă, rezultând un total de 4900 lei.

În vremea păstoririi preotului Nicolae Crăcea, într-un proces-verbal al Consiliului parohial, din 26 iunie 1955, s-a hotărât pardosirea celor două încăperi laterale ale bisericii, desfiinţarea taxelor de cult (botez şi cununie) şi plata salariului preotului de către parohie, fiecare familie urmând a plăti  2 lei pe lună.

Datorită situaţiei materiale, lemnăria exterioară (bârnele) nu erau vopsite nici în 1957, an în care s-a turnat beton într-una dintre încăperile laterale. Lemnăria s-a grunduit şi vopsit abia în 1980, când s-au chituit şi ferestrele şi s-au montat grilaje de oţel.

Starea precară a sătenilor se vede şi din starea clopotniţei, care nu era tencuită la interior nici în 1981 şi era nevoie de 500 kg de păcură pentru şindrila acoperişului. În 1982-1983, s-au îmbrăcat stâlpii şi grinzile interioare cu scândură de stejar, modelată, de către Ion Negrău din Valea Doftanei. Acesta s-a dovedit a fi un meşter care nu prea a corespuns aşteptărilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

RESFINŢIREA  DIN  19  IUNIE  1989

                       

 

Venirea în parohie a preacucernicului preot Petre Lungu, fiu al satului, a însemnat un reviriment. La un deceniu de la sosire, s-a restaurat pictura murală şi s-a resfinţit biserica.

De ce a fost nevoie de aceasta? Cu trecerea anilor, în ceea ce priveşte pictura, din pricina fumului provenit de la lumânări, de la soba cu lemne, precum şi a faptului că, fiind pictată pentru prima oară, pictura nu a avut o bună aderenţă cu peretele, la care s-a adăugat alternanţa căldură-frig şi umiditatea, încă din anul venirii preotului Petre Lungu, la propunerea acestuia, Consiliul parohial a hotărât repictarea bisericii. Lucrurile au trenat şi în cursul anului 1986 s-a reiterat propunerea de restaurare a picturii.

              Prin adresa nr. 456/ 31 iulie 1987, Protoieria Câmpina comunica ordinul Arhiepiscopiei Bucureştilor – Sectorul Cultural nr. 9506/ 1987 şi al Comisiei de Pictură Bisericească (pr.Constantin Popescu) de aprobare a devizului în valoare de 112.550 lei, la care, ulterior, s-au adăugat cheltuieli suplimentare de 26.475 lei. În devizul şi caietul de sarcini, se aprecia că, din cele 480 de familii, 100% ortodoxe, ,,biserica este din piatră, cărămidă şi lemn, cu acoperiş de şindrilă de o frumuseţe rară – un stil nemaiîntâlnit pe Valea Prahovei sau Teleajenului’’.

După primirea ofertelor a trei pictori şi după dezbateri în consiliu, prin licitaţia de la 21 mai 1988, s-a hotărât ca lucrările de restaurare, în tehnica ,,tempera grasă’’, să fie încredinţate pictorilor Zoe şi Victor Negoi din Bucureşti, aceştia fiind de  altfel şi singurii care s-au deplasat la Pietriceaua. Alături de ei, din echipă au mai făcut parte Florin Buic (colaborator autorizat), Ion Cantea şi Ion Mânăstireanu (stagiari), Pană Ruiz şi Valeriu Alexe (ucenici).

          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             În cele ce urmează câteva cuvinte despre cei care au restaurat pictura bisericii noastre, pictorii Zoe şi Victor Negoi. Zoe Negoi-Negreanu s-a născut în a doua zi de Crăciun a anului 1943 în satul tulcean Niculiţel. După studiile medii la Tulcea, a urmat Facultatea de Arte Plastice la Iaşi şi Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu’’ din Capitală. A activat apoi ca restaurator în cadrul Muzeului Naţional de Artă al României, concomitent cu specializarea în restaurare. Pentru toată această experienţă, Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Patriarhiei Române i-a acordat autorizaţia de pictor bisericesc. Fiul lui Gheorghe şi Lina, Victor Negoi s-a născut în Bucureşti, la 14 noiembrie 1945. În 1975 a pictat biserica ,,Sfântul Vasile cel Mare’’ din Cheresig, judeţul Bihor.

Soţii Negoi au pictat şi bisericile din Nămăieşti (judeţul Argeş) şi din satul Tudor Vladimirescu (judeţul Tulcea). După ce o vreme au locuit în cartierul bucureştean Colentina, în anul 1990 au emigrat în Germania şi s-au stabilit în oraşul Hanovra, unde se ocupă cu restaurări de pictură murală şi cu organizarea unor expoziţii. Locuiesc în localitatea Bomlitz/ Kroge, Kleinhalerstrasse 3, cod poştal 29699, aparţinând de landul german Saxonia Inferioară.

În vara anului 1988 pictorii au sosit în satul nostru. ,,Pentru noi sunt de neuitat minunaţii oameni din Pietriceaua, cu cugetul lor curat ca aerul de munte, păstoriţi de preotul Petre Lungu, care, asistat de doamna preoteasă Mariana, ne-au creat condiţii minunate pentru a duce la bun sfârşit împodobirea cu pictură bisericească a sfântului lăcaş’’ – aveau să menţioneze într-o epistolă pe care mi-au trimis-o la 14 mai 2004.

              Începute în prima zi a lui august 1988, lucrările de repictare au fost finalizate patru luni mai târziu, la 27 noiembrie 1988. Alături de cheltuielile propriu-zise, majoritatea sătenilor a contribuit cu diverse materiale necesare la realizarea picturii (schelele de susţinere, lapte, ouă ş.a.), asigurând totodată masa şi cazarea întregii echipe de pictori (pictorii Negoi au fost cazaţi la Filofteia Muşat). Lucrările au fost recepţionate definitiv la 22 februarie 1989, de o comisie formată din protoiereul Dumitru Costică, preotul Petre Lungu şi consilierii Ion Stroe şi Ion Goagă. În mod suplimentar, alături de lucrările propriu-zise, s-au curăţat, restaurat şi vernisat un număr de 49 de icoane ale iconostasului, s-a restaurat pictura icoanelor hramului (la exterior), s-au făcut 150 de aureole ş.a. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                       

 

 

 

 

 

 

 

 

              S-a apreciat că, prin repictare, s-a păstrat întru-totul desfăşurarea iconografică, precum şi specificul picturii iniţiale, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Realizată în tehnica ,,tempera grasă’’, calitatea lucrării a fost considerată ca foarte bună, ,,ansamblul fiind unitar, culorile bine armonizate, ceea ce creează un cadru plăcut, care dispune la rugăciune, specific de altfel bisericilor ortodoxe româneşti’’. 

              După finalizarea lucrărilor, prin rezoluţia Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, s-a aprobat resfinţirea bisericii ,,Sfânta Treime’’, care a avut loc de Sfânta Treime, la 19 iunie 1989. A fost o zi de adevărată sărbătoare a satului, încununând efortul majorităţii sătenilor, soborul  de preoţi şi diaconi care a oficiat slujba incluzând preoţi din satele vecine şi nu numai – Gheorghe Popescu, Gheorghe Ungureanu, Dumitru Mălai, Stănescu, Lupu, Rusu, Albu, Dobrescu – în frunte cu protoiereul Dumitru Costică şi desigur cu Preasfinţitul Nifon Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriarhal, în prezent arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştei.

            Slujba a început încă de dimineaţă, fiind oficiată de părintele protopop Dumitru Costică, înconjurat de un sobor de preoţi. A urmat primirea ierarhului cu pâine şi sare de către Moş Nicolae Goagă, îmbrăcat în costum ţărănesc, precum şi cântarea ,,Întru mulţi ani, stăpâne’’, în cinstea părintelui episcop Nifon. După Sfânta Liturghie şi resfinţirea bisericii, săvârşită de Preasfinţitul Nifon, părintelui Petre Lungu i s-a conferit distincţia de iconom. În cuvântul său, preotul Lungu a urat ,,Bun venit!’’ ierarhului şi tuturor preoţilor, făcând referire la aspecte istorice, satul Pietriceaua fiind ,,sat de munte locuit încă din sec. al XV-lea’’. Totodată, a ţinut să aducă mulţumiri Departamentului Cultelor şi lui Mihai Dănescu, inspector delegat pentru judeţul Prahova, precum şi părintelui protopop, ,,care ne-a sprijinit, ne-a îndemnat şi a fost exemplu în activitatea preoţească la Câmpina’’. A adăugat şi instituţiile locale de stat ,,care întotdeauna au avut cuvinte de laudă pentru ordinea şi curăţenia de la Pietriceaua şi ne-au dat ca exemplu pentru ceilalţi gospodari’’, precum şi întregul sobor, cerând binecuvântare Preasfinţitului Nifon Ploieşteanul pentru toate ostenelile.

            Vizibil mişcat de cele ce s-au rostit, după ce l-a sărutat, episcopul a spus: ,,Cuvântul părintelui paroh, aşa de înaripat şi din suflet a dovedit că dumneavoastră, enoriaşii satului Petriceaua, sunteţi într-adevăr devotaţi Bisericii strămoşeşti şi într-adevăr arzător rugători la Prea Sfânta Treime, care ocroteşte acest sfânt lăcaş, praznic mare şi dumnezeiesc pe care noi îl sărbătorim astăzi în prima zi după Rusalii, după ce Sfântul Duh s-a pogorât peste sfinţii săi ucenici şi apostoli, întemeind Biserica Mântuitorului Hristos.

            Este impresionant să venim aici aproape în vârf de munte într-un sat, cum spunea aşa de frumos părintele paroh, în cuvântul său, să fim ca o mărturie la tronul dumnezeiesc. Aţi târnosit această biserică unde eu astăzi am bucuria deosebită să o resfinţim după ce aţi dovedit încă o dată dragostea faţă de Biserică prin tot ceea ce aţi realizat. Meritele sunt ale dumneavoastră, sunt ale vrednicului preot Lungu Petru, care, prin entuziasmul şi tinereţea sa au ştiut să vă mobilizeze, cu dăruirea preoţească, prin harul Sfântului Duh, să realizeze, împreună cu dumneavoastră toţi, această minunată casă, lui Dumnezeu, Sfintei Treimi.

            De aceea, în numele Preafericitului Patriarh, astăzi îi acordăm distincţia de iconom, care se acordă numai acelor preoţi vrednici, care ştiu să mobilizeze credincioşii pentru credinţa strămoşească, pentru ca Biserica, cum se spunea mai devreme, să fie vie, prin credinţă şi dragoste, să exprime frumuseţea dumnezeiască, prin virtuţi, aşa cum prin pictura sa se exprimă frumuseţea aceasta văzută a tuturor sfinţilor şi a Maicii Domnului şi a Mântuitorului, care, aşa cum, repet, spunea părintele paroh, parcă Mântuitorul şi toţi sfinţii zugrăviţi zâmbesc atunci când se intră în biserică, când vin mulţi credincioşi şi când vin cu dragostea aceea creştinească în Mântuitorul Hristos.

            Într-adevăr, trei ani a durat şi trei luni, zidirea acestei biserici, un lucru minunat şi aceasta mă face să mă gândesc tot la hramul ocrotitor al acestei biserici, Sfânta Treime, un număr simbolic şi să aducem laudă şi astăzi părintelui Popescu din vremurile zidirii acestei biserici, care este ctitor.

            Vă binecuvântez pe toţi, iubiţi credincioşi şi rog pe Bunul Dumnezeu, cel în Treime lăudat, Tată, Fiul şi Sfântul Duh, să vă ocrotească totdeauna spre mântuirea sufletelor dumneavoastră. Amin''.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            După Sfânta Liturghie şi cuvântul de învăţătură, a urmat o agapă la casa parohială şi la căminul cultural al satului. Şi iată cum, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, aceşti aristocraţi ai munţilor şi-au văzut visul împlinit şi au dat satului o ctitorie trainică, simbolul lor cioplit în piatră!

 

 

(fragment din capitolul 5 al ,,Monografiei bisericii Sfânta Treime’’ Pietriceaua, autor Florin Şinca, în curs de apariţie, în 2011)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CRUCI  ŞI  TROIŢE  LA  PIETRICEAUA

 

 

Bătrânii satului Pietriceaua spun că, în trecut, troiţele şi crucile satului erau mai numeroase, dar, fiind construite îndeosebi din lemn, din neglijenţa oamenilor, cu vremea s-au năruit. Ce frumoase sunt răspântiile în care vezi înfiptă câte o cruce! Nu cred c-ar strica să aibă fiecare familie o troiţă spre drum.

Acum, în sat se află următoarele cruci şi troiţe:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Crucea din Cărpinoasa

La o săptămână după Paşti, când prăznuim Izvorul Tămăduirii, cu mic cu mare, în frunte cu preotul, sătenii merg la Izvorul din Cărpinoasa (,,Pădurea de carpen’’), undeva, la limita dintre Pietriceaua, Aluniş şi Bertea. Este un moment cu semnificaţii aparte, o serbare biblică, dar şi una muntenească, care poate contribui la o mai strânsă legătură din satele vecine. Având un debit de aprox. 7000 l/24 h, firul de apă izvorăşte dint-un deal împădurit şi a fost amenajat de un grup de săteni din Pietriceaua în frunte cu preotul Petre Lungu. Crucea s-a amenajat din iniţiativa preotului Petre Lungu şi a fruntaşilor satului. Ea se află în interiorul unei frumoase construcţii din lemn, de formă pătrată, la care au lucrat în 1995, cu deosebire, Vasile Băjenaru, Ion Puiu (,,Danciu’’), Dorel şi Nicu Puiu, Ghiţă Baciu şi Aurică Chivescu. Inscripţia de pe cruce este următoarea: ,,Astăzi 2 iulie 1995 s-a sfinţit acest izvor cu apă sulfuroasă amenajat de un grup de creştini din satul Pietriceaua. Slavă lui Dumnezeu’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Troiţa eroilor satului Pietriceaua

Aceasta se află în cimitirul satului, spre plai. A fost înălţată după cel de-al doilea război mondial, la iniţiativa sătenilor şi a lui Jean Dumitrescu din Câmpina, cu concursul Societăţii ,,Cultul Eroilor’’ – Comitetul Central Bucureşti. Locul ei nu a fost de la început aici. Este construită din lemn de stejar, în stilul troiţelor specifice românilor, dar fără podoaba sculpturii, având o înălţime de 3,5 m, lungimea de 1,2 m, iar lăţimea de 0,4 m. Însemnele militare sunt sabia, casca şi ramurile de lauri (frunzele de stejar), iar textul înscris este următorul: ,,În amintirea şi spre cinstirea fiilor satului Pietriceaua căzuţi vitejeşte în războiul 1916-1919 şi 1944-1945’’. Troiţa a fost bine întreţinută în anii păstoririi preotului Petre Lungu.

              Anterior acesteia, a mai existat o troiţă de lemn, care a fost ridicată tot prin contribuţia societăţii ,,Cultul eroilor’’ şi sfinţită în ziua de 18 octombrie 1936, astăzi dispărută.

 

              Troiţa de la răscrucea Casei Parohiale

 Ridicată în vremea preotului Ioan Pietriceanu, ea reprezintă o cruce din piatră sculptată, situată la şoseaua principală şi având următoarea inscripţie: ,,Această cruce s-a ridicat de robul lui Dumnezeu Radu Goga [Goagă] şi soţia sa Floarea, cu fii Maria, Oprea, Nicolae, Ioana, Ion, Ilinca, Stanciu, Luxiţa. G.G. Preotul Ion pr. Teodora. 1913’’. Pictura acesteia – care-i conferă o frumuseţe aparte – a fost realizată în 1989, odată cu repictarea bisericii, la iniţiativa preotului Petre Lungu, de către soţii Zoe şi Victor Negoi.

 

              Troiţa cu cruce de piatră

 Este situată în centrul satului Pietriceaua (zona bifurcaţiei spre Dumbrăvia) şi a fost ridicată de Nicolae Teşileanu în 1913. Inscripţia este următoarea: ,,Această cruce s-a ridicat de Nicolae Teşileanu şi soţia sa Stanca cu fiii Ion, Maria, GG Nicolae, Costandin, Ariton, Lisaveta GG Nicolae, Cătălina, Ion, 1913’’.

 

              Troiţa din ,,Vârf’’

 Este aşezată lângă o fântână cu apă bună, fiind reaşezată de către Moş Neculai al lui Dumitru Şinca şi îl reprezintă pe Iisus răstignit, sculptat în piatră de către meşterul Stoica Fălcescu din Bertea. Inscripţia sa este următoarea: ,,Acest monument s-a ridicat în amintirea decedaţilor Stan Catrinescu şi Maria, soţia sa. 1915’’.

 

              Troiţa de la răscrucea din zona Aron, Pavel Mocanu şi Petre Goagă

  Este frumoasă armonizare, pe un mic tăpşan situat la baza unui ţurţudău de pământ şi stânci, fiind de fapt o ,,treime’’: loc de popas, fântână şi cruce de lemn.

 

              Crucea de la Nicolae Goagă

Realizată în 1922 din piatră cioplită, crucea este inscripţionată pe trei dintre laturile sale. Din nefericire, lipsită de adăpost, datorită deteriorării, nu am mai reuşit să desluşim înscrisul decât parţial: ,,Această Sfântă cruce s’a ridicatu de Stanca lu Goagă, Ionu… Neculai, la 1922 sectembrie 13. Neculai, Voica, Costandin, Tudora, Mihai, Stanca, Pavel…’’ Aşadar, a fost făcută cu o zi înainte de Înălţarea Sfintei Cruci.

 

              Troiţa de pe Valea Lupului, în faţa casei lui Gheorghe N. Şinca

 Este construită din lemn, în cursul anului 1985, pereţii laterali ai adăpostului fiind realizaţi din şiţă, operă a consilierului parohial Gheorghe N. Şinca.

 

 Troiţa din curtea bisericii

Este sculptată în lemn de stejar, cu frumoase motive florale şi geometrice şi inscripţia: ,,Veşnică amintire adormiţilor Bogdan, Gabriel şi Cătălin. Părinţii Fam. Sfîrcă şi Gavrilă Ploieşti 2006’’.

 

Cruce de fier

Este aşezată pe malul stâng al pârâului Lupa, mai jos de Tonică Lungu, pe locul în care a răposat Voica Pavelescu.

 

              Mai sunt şi alte cruci şi troiţe: crucea mare de lemn de pe islazul Băltac (la marginea drumului judeţean), de ,,La Fag’’ (intrarea în sat dinspre Brebu, ridicată în anul 2004), troiţele de la Maria şi Ion Dilimoţ (în număr de două), de pe Drumul Dumbrăvielii, în zona Ghiţă Chiţu Şinca, de la Pavelescu ,,Ghencea’’ (mai jos de şcoala veche), crucea de la Moş Ion Lixandru (la ,,Zincă’’), făcută de el şi de ginerele Vasile Chivu ş.a.

 

 

           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  UN  ADEVĂRAT CTITOR - PĂRINTELE  GHEORGHE  I.  POPESCU

 (preot la Pietriceaua în perioada 1 aprilie 1939 – 17 mai 1955).

 

 

 

,,O babă murdară pe picioare care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în Biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om şi ăla e <<dihor>> laureat al premiului Nobel’’.                                                                                                                                   

                                                                 Petre ŢUŢEA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                   Părintele Popescu a fost hirotonit pe seama parohiei Pietriceaua, la 1 aprilie 1939. Indiscutabil, cei peste 16 ani au fost unii de însemnate realizări, culminând cu edificarea noii biserici (1948-1951).

Toată suflarea satului este de acord că, dintre toţi preoţi care au păstorit la Pietriceaua, un loc aparte în inimile pietricenilor îl va ocupa de-a pururi cel pe vremea căruia s-a construit actuala biserică, i-am spune un adevărat ctitor, părintele Gheorghe I. Popescu, pe care am avut deosebita onoare să-l cunosc şi cu care familia noastră a întreţinut o prietenie trainică. A fost un om de o rară omenie, blând, cuviincios, bun, ambiţios, patriot, cult şi emanând o energie molipsitoare. Un om care efectiv te mobiliza şi care le-a purtat noroc pietricenilor, căci l-au prins la vârsta tinereţii şi a cutezanţei. A venit sub regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea, a apucat toată conducerea mareşalului Ion Antonescu şi a plecat în primăvara anului 1955, sub Gheorghiu-Dej. Întrucâtva şi ostenelii lui  îi datorează pietricenii ridicarea bisericii-monument. Şi cum să nu fie acesta un om de caracter, când duhovnic i-a fost regretatul preot Vasile Nicolau, care a săvârşit şi a lăsat moştenire atâtea pentru comuna Brebu?

Viitorul preot s-a născut la 14 octombrie 1912 în satul Diţeşti, din comuna prahoveană Filipeştii de Pădure, nu departe de palatul ministrului Grigore Cantacuzino-Nababul, fiind unul dintre cei opt copii ai lui Ion şi Maria Popescu. Părinţii săi au fost oameni cinstiţi, deosebit de harnici şi credincioşi, ceea ce va marca şi personalitatea lui Gheorghe. Tatăl său a fost antreprenor la drumuri şi cântăreţ la biserică, iar mama a fost cea care s-a ocupat cu toate treburile gospodăriei. Bunicul său fusese şi el dascăl la biserica satului, iar străbunicul preot. Doi fraţi ai săi au fost dascăli, iar unul, Zaharia, a ajuns compozitor de muzică bisericească.

Încă de mic viitorul preot a dovedit silinţă pentru învăţătura pe care o începe cu clasele primare, după care pleacă la Seminarul Teologic fondat de Chesarie Căpăţână, episcopul Buzăului, cel în vremea căruia s-au târnosit bisericile vechi de la Crasna şi Cheia. După absolvirea Facultăţii de Teologie din Bucureşti, s-a căsătorit, la 3 noiembrie 1935, cu Maria Rusu din Diţeşti şi au avut trei copii: Alexandrina-Elena (n.1936), Rodica-Maria (n.1940) şi Mihai (n.1943). A fost numit şi hirotonit pe seama Parohiei Pietriceaua, la 1 aprilie 1939. Prima Sf.Liturghie săvârşită la biserica veche din Pietriceaua a fost de Floriile anului 1939 şi tot aici, la 31 octombrie 1940, îşi botează fiica Rodica-Maria. Naşi au fost Alexandrina şi preotul Octavian Popescu din Filipeştii de Pădure, iar la ceremonie participă şi preotul Gheorghe Ungureanu (Brebu). Probabil nemulţumit de unele aspecte, inclusiv izolarea satului şi distanţa mare până la oraş, în noiembrie 1941 părintele solicită transferul. Din fericire pentru enoriaşii pietriceni, el se va răzgândi însă curând.

Dar să lăsăm să vorbească despre activitatea preotului câteva rânduri dintr-un proces-verbal de inspecţie făcut de protoiereul Câmpinii, Vasile Opriş, la 20 noiembrie 1941: ,,Cucernicul preot Gheorghe Popescu este unul dintre corecţii preoţi, bun gospodar bisericesc şi râvnitor în progres bisericesc, străduindu-se mult în evanghelizarea fiilor săi duhovniceşti.

  Menţionez că cuvioşia sa, de la intrarea în cler a predat regulat învăţământul religios în şcoala primară, iar în ultimii ani, în timpul concentrărilor a suplinit pe un învăţător local, căutând prin aceasta să fie cât mai activ şi folositor enoriaşilor săi. A format cor bisericesc cu elevii de la şcoală. La toate inspecţiile şi vizitele făcute în parohia Pietriceaua, am aflat registrele, casa parohială, curtea bisericii în perfectă stare de curăţenie, care aduc meritate laude preotului paroh, care se străduieşte cu ţinerea lor în perfectă rânduială.

  Clasez pe cucernicul preot Gheorghe Popescu între preoţii vrednici, bun vorbitor, demn slujitor şi cu multă dragoste de progres bisericesc. Cucernicia sa este în perfecte relaţii cu corpul didactic şi enoriaşii săi’’.

  Dar, pe lângă o familie reuşită, care i-a dat energia atâtor realizări, părintele Popescu a încercat să şi publice. Redăm în cele ce urmează câteva fragmente dintr-un articol scris de preacucernicia sa în revista ,,Bucium Ortodox’’, în 1944:

,,Dragul meu, vrei să fii liniştit, să ai parte de pacea atât de mult dorită, să fii fericit ? Maria ţi-a arătat singurul loc unde poţi găsi aceasta : <<la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, ascultând cuvintele Lui>>. […] Ai cetit vreodată sau ai auzit vreun înţelept spunând că e fericit cel ce are belşug la masa şi în casa lui ? Dar în Sfintele Scripturi şi în toate cărţile înţelepciunii vei citi, sau din gura înţelepţilor întotdeauna vei auzi că nu este fericit decât cel ce a aflat pe Dumnezeu şi-i păzeşte poruncile.

De vei vrea pace statornică sufletului tău, n-o căuta în lume, căci nu va fi în stare să ţi-o dea vreodată, ci caut-o la Domnul Iisus, care însuşi a spus: <<Pace las vouă, pacea mea dau vouă, nu cum dă lumea dau Eu vouă>> (Ioan XIV, 27)

Iar dacă îţi simţi inima plină de griji şi povara vieţii te-apasă peste puteri, ascultă glasul celui ce tot mereu te cheamă cu părintească duioşie: <<Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voiu odihni>> (Ioan XI, 28)

Aşa cum primăvara întreaga fire, liberându-se de greutatea troienelor de zăpadă, a gerurilor, a vânturilor haine şi geroase şi a negurilor, înmugureşte şi înfloreşte spre o nouă viaţă sub mângâierea luminii şi a unei calde adieri; tot aşa şi tu fă, de acum, ca inima ta să simtă căldura dragostei lui Iisus. Libereaz-o de negura grijilor lumii acesteia, care-o opresc şi lasă să picure peste ea roua harului de sus şi vei simţi înviorarea ce-o aduce roua dimineţii peste pajiştea uscată de arşiţă.

Inima ta deslipeşte-o de cele ce au robit-o până acum şi încredinţeaz-o Domnului prin dragoste curată şi vei vedea că viaţa este o binecuvântare’’.

Preotul Popescu a slujit cu mare credinţă timp de 16 ani în acest ,,sat cu oameni harnici şi cinstiţi’’, cum sintetic l-a caracterizat, timp în care a fost clădită şi biserica. Pentru ea, poticnindu-se pe uliţele satului, preotul vărsa uneori lacrimi amare, văzând că nu dispune de suficiente mijloace materiale pentru finalizarea ei. Răsplătind sârguinţa sa în satul nostru şi la biserica ,,Sf.Ecaterina’’ din Ploieşti, la 7 noiembrie 1961 Patriarhul Justinian Marina i-a conferit titlul de ,,Iconom Stavrofor’’. ,,În 1955 cu greu s-a despărţit de biserică şi de pietricenii dragi’’ – avea să-mi scrie într-o epistolă din 2003 distinsa preoteasă Maria Popescu, cea care s-a bucurat de o mare apreciere în rândul pietricenilor. Misiunea lui se încheiase însă. Soţii Popescu contribuiseră şi la alfabetizarea copiilor din sat, predând – alături de învăţătorii Costică Oprescu şi Vatica Gheorghe – muzica şi religia la şcoala veche a satului.

  De la Pietriceaua, în mai 1955 s-a transferat în Ploieşti, la biserica ,,Sfânta Ecaterina’’. Îşi încheiase misiunea la Pietriceaua, căci istoria noii ctitoriri este istoria preotului Gheorghe Popescu. În noua parohie, a contribuit la refacerea construcţiei, dărâmată de devastatorul cutremur din noiembrie 1940. Pentru merite deosebite, în anul 1961 Patriarhul Justinian i-a acordat distincţia de ,,Iconom Stavrofor’’. În 1961 i-a fost conferită ,,Crucea Patriarhală Comemorativă’’. Din 1974 şi până în primăvara anului 1994 a oficiat la biserica ,,Sf.Haralambie’’. A răposat la 14 septembrie 1994. Lumea devenea astfel văduvită de un om absolut special, un caracter aparte, care şi-a înţeles dintru început înalta-i misiune, aceea de a lăsa urme după el, un preot cu har şi un glas cu adevărat remarcabil – ,,răsuna biserica şi voce ca a acestui popă nu mai aud, neam’’ – spunea deunăzi consilierul parohial Ion I. Şinca. Ultimul copil cufundat în cristelniţă la Pietriceaua a fost Vasile, fiul Mariei şi al lui Vasile Gh. Băicoianu, la 2 aprilie 1955.

  Personalitatea preotului a fost incontestabilă, iar pietricenii nu-l vor îndepărta din inima lor niciodată. Nu au acest drept şi negreşit, nici nu i-ar lăsa inima. Nici un pietricean nu are dreptul să spună ,,Nu ştiu cine a fost preotul Gheorghe Popescu’’. În vremea păstoririi sale, sătenii au ridicat mândra casă de rugăciune. Preotul Popescu a alergat, s-a războit cu imobilismul autorităţilor comuniste abia instalate la putere, cu mentalitatea vremii, cu îndărătnicia unora dintre pietriceni, cu lipsurile de tot soiul. S-a zbătut, a trudit şi uneori a mai şi plâns pe uliţele Pietricelei. Mare om ce nu poate fi şters din ,,Cartea de Aur’’ a satului!

 

       

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PĂRINTELE NOSTRU, PETRE C.  LUNGU  LA  APROAPE  70 DE ANI

(preot la Pietriceaua din 1 noiembrie 1978  şi până în prezent)

 

 

Este cel mai apreciat şi unul dintre cei mai longevivi preoţi care au slujit în satul nostru, semnificativ fiind faptul că părintele Lungu, născut la 7 aprilie 1941 în satul Pietriceaua.

Părinţii săi au fost Maria şi Constantin Lungu de la Ferigă, ţărani de modestă condiţie materială, dar înălţaţi spiritual, astăzi trecuţi la Domnul. În sat a urmat cursurile şcolii elementare de patru ani, apoi ale Şcolii generale, la Brebu şi Seminarul Teologic de la Curtea de Argeş (din 1956), apoi la Bucureşti, unde seminarul este temporar mutat (anii II-V), absolvind în anul 1961 cu media 8,96 (al zecelea din 32 de candidaţi).

  A urmat apoi anul I al Institutului Teologic din Bucureşti, dar este nevoit să abandoneze studiile din motive materiale şi de sănătate şi astfel intră în învăţământ, activând ca profesor de limba română la şcoala satului nostru. Într-o epistolă din 12 septembrie 2005, doamna preoteasă Flora Crăcea în scria părintelui Petre: ,,Dumnezeu a binecuvântat satul Petriceaua, că părinţii Maria şi Codin au vrut să apuci calea preoţiei’’. Viitorul preot a muncit o vreme Fabrica de sticlă din Scăieni, judeţul Prahova, la Fabrica de materiale izolante Berceni şi la Rafinăria ,,Steaua Română’’ Câmpina, iar între anii 1963-1965 îndeplineşte stagiul militar.  La 26 de ani i-a venit sorocul de a intra în rândul lumii şi Petre s-a căsătorit cu Maria Crişan din Câmpina, de profesie cadru didactic. I-a  fost soaţă potrivită şi sprijin la nevoie.

Diacon la 1 ianuarie 1968, la 4 ianuarie acelaşi an este hirotonit preot pe seama parohiei Mierlău, comuna Hidişelu de Sus, judeţul Bihor, unde a slujit în biserica ctitorită în 1910. Rămâne aici până la 17 martie 1971, când, din raţiuni familiale, se transferă la Parohia Mehedinţa, din comuna Podenii Noi, Protoieria Vălenii de Munte, judeţul Prahova. Aici, în cursul anilor 1971-1972, prin osteneală şi dragoste faţă de biserică, reuşeşte ridicarea parohiei de la gradul III la II, restaurează pictura bisericii construite în 1934, iar în cursul anului 1973 va sprijini efectiv înfiinţarea unui muzeu sătesc, colectând obiecte istorice, cărţi, cusături, vechi monede, prilej cu care îl cunoaşte şi pe neostenitul profesor cosminean Nicolae Simache, cel care a înfiinţat şi Muzeul ,,Casa Domnească’’ de la Mânăstirea Brebu, ctitorul muzeelor prahovene.

  Un eveniment cu adânci semnificaţii se va produce la 1 noiembrie 1978, când este numit preot în satul său natal. Era o decizie justă, binevenită, o încununare a activităţii sale de până atunci şi poate era împlinirea visului ce nu-i dădea pace, acela de a-şi aduce obolul la înfrumuseţarea bisericii din satul natal şi la creşterea spirituală a consătenilor. Căci ce poate fi mai onorant şi mai dătător de mulţumire decât să-ţi poţi aduce şi tu, vremelnic trecător prin veşnicia satului, contribuţia la înălţarea sa? La nici doi ani de la sosirea sa la Pietriceaua, s-a reparat acoperişul bisericii, s-au cumpărat vase de cult şi icoane. La un deceniu de la sosire biserica noastră căpătase aură înnoitoare de sărbătoare.

  Este preotul care a fost apreciat cu calificative administrative maxime, iar în anul 1989, pentru meritele deosebite în restaurarea picturii şi resfinţirea bisericii, a fost distins cu rangul de ,,Iconom’’. La 10 august 1991, caracterizarea protoiereului Costică Dumitru de la Câmpina evidenţia că ,,Preotul s-a îngrijit de buna ordine şi curăţenie în Sfântul Altar şi Sfânta Biserică, de toate obiectele. Este în raporturi foarte bune cu enoriaşii. Nu sunt reclamaţii de la ei împotriva preotului’’.

Preotul Petre Lungu va rămâne în memoria localnicilor, în primul rând, drept un duhovnic deosebit, omul de o cinste exemplară, primul la toate muncile (cositul ierbii, săpat, întreţinerea drumurilor satului, a cimitirului şi bisericii), subţirel la trup, săritor când a fost nevoie, credincios, harnic, modest, nelacom, bun la suflet şi popular. Nu s-a sfiit să pună mâna pe târnăcop şi pe lopată, să participe la lucrările de întreţinere a şoselei Pietriceaua-Brebu, la menţinerea curăţeniei în zona centrală a satului, la menţinerea în stare bună a instalaţiei de apă potabilă, pentru care s-a ostenit mult preotul Dumitru Mălai, transferat la Parohia Brebu I.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După 1989 l-au ales chiar deputat al satului! Părintele a fost mereu în fruntea sătenilor şi deseori a trudit singur şi neştiut de nimeni, fără argaţi şi fără arginţi. A mobilizat lumea în primul rând prin exemplul propriu. Luaţi aminte la mâinile preotului nostru, căci ele nu sunt de domnişoară de pension, ci bătătorite de muncă şi la straiele lui, care sunt roase de atâta amar de purtat. A fost omul care s-a coborât şi la cel mic, un preot care le-a vorbit credincioşilor pe limba lor. Părintele Petre a fost parcă anume făcut pentru această slujire. Apoi mai este un preot cu har, cu adevărată chemare pentru slujirea lui Hristos, un om cu autoritate, căci nu puţine sunt cazurile în care mulţi din cei dojeniţi s-au îndreptat.

 ,,Am căutat – spunea preotul în 1989 – să slujesc totdeauna corect şi plăcut, cu frică de Dumnezeu şi credinţă tare, fapt ce a făcut să participe cât mai mulţi credincioşi la sfintele slujbe. Mă simt fericit că Parohia Pietriceaua poate fi socotită ca şi parohiile mari, deşi are doar 475 familii, dar aici sunt creştini cu suflet mare şi credinţă tare.

  Fiind născut în acest sat, am cunoscut nevoile fiecărui enoriaş şi n-am pregetat să-i ajut pe aceştia. Tot ce am realizat aici s-a datorat dragostei de Sfânta Biserică şi credincioşii ei. Alături de enoriaşii Parohiei Pietriceaua m-am simţit fericit şi tot ceea ce am realizat împreună s-a bazat pe dorinţa de a fi buni creştini.

  Credincioşii acestei parohii pot oricând să îndeplinească cu fapta lor orice li s-ar cere şi au rămas convinşi că atunci când preotul este adevărat păstor între ei, ei vor urma exemplul lui, pentru întărirea credinţei şi dragostei înaintea lui Dumnezeu şi a dragostei între oameni’’. 

 Pe unde viaţa i-a purtat paşii, preotul Lungu a avut parte şi de enoriaşi mai îndărătnici. Dar cine ar îndrăzni să-l înfrunte şi cine să nu se îndrepte după dojana lui? ,,Taică, ţine minte, popă ca ăsta nu mai vedem noi aici…’’ zicea mai deunăzi bunicul meu, Gheorghe Gh. Petcu, veteran de război, care vorbeşte cu siguranţa pe care i-o dau cei 97 de ani. Indiscutabil, într-un sat, preotul este cea mai importantă persoană şi aşa trebuie să rămână. S-au împlinit trei decenii de când slujeşte numai la Pietriceaua şi în acest răstimp a bătut de sute şi mii de ori cărările satului. Un om modest în port, încât văzându-l scoborând pe coaste lesne ai zice că e un călugăr coborât dintr-o sihăstrie. Un om cu iuţeală de flăcăiandru, încât greu îmi vine să cred că are 70 de ani! Nu ştiu când i-a făcut şi nu-mi pot închipui că nu-l vom mai vedea în altarul Pietricelei!

 S-au ivit zorile şi deja e la biserică, la prânz are de împărtăşit un moşneag în Vârful satului. De aici merge la o sfeştanie în Piscul Lacului, pentru ca în ultimele două ceasuri să predea ,,Religia’’ la şcoală. Parcă mai adineauri, venit prin troiene cu vestirea Bobotezei, ţi-a stropit odăile cu mănunchiul de busuioc şi iată-l cum deja a săvârşit de urcat dealul din faţa casei, potolind câinii doar cu o dojană! Un om sprinten ca un flăcău şi bun ca un bunic. 

Pietriceaua este ,,satul cocoţat pe culmi aproape imposibil de urcat, dar cu case frumoase şi oameni liniştiţi şi gospodari’’, un ,,sat atât de simplu şi de frumos care are ceva care îi este specific’’, aşa s-a scris despre Pietriceaua din vremea păstoririi preotului Lungu. Localnicii sunt ,,cu frică de Dumnezeu’’, împăcaţi cu vremurile, pentru că ,,vin de la Dumnezeu’’. La biserica din sat, ,,am găsit un grup de femei care făcea curăţenie. Mi-au spus că ,,Aşa facem noi. Ne strângem mai multe femei şi facem ce trebuie şi ce se cuvine. Acum, de Paşti, este ocazia când ne adunăm să primenim biserica.  Nu se văitau de oboseală sau de alte necazuri. Se mândresc, în schimb, cu biserica lor frumoasă, îmbrăcată în piatră. Pe preotul din sat îl iubesc şi îl respectă. La el se duc pentru sfaturi şi pentru alte probleme. În sat, părintele este omul care ocupă locul cel mai important. Toţi localnicii merg duminica la slujbă’’. Pietricenii ,,îşi duc mai departe viaţa ca pe un dat de la Dumnezeu. Şi poate că la Pietriceaua, Dumnezeu e, într-adevăr, mai aproape de oameni, pentru că aici tradiţiile au rămas neschimbate. Sărbătorile sunt respectate, iar sătenii ascultă sfaturile preotului Petre Lungu, fiu al satului şi păstor de oameni.

              Acolo sărbătorile se petrec după tradiţie. Înainte de Paşti, toţi oamenii ajută la biserică. Dacă apare undeva vreo problemă, sar cu toţii, aşa i-a învăţat părintele Petre Lungu, despre care vorbesc cu mare respect. <<E fiu al satului!>>, se mândresc pietricenii. El îi adună la biserică, de sărbători, şi le ţine adevărate lecţii de morală. Şi de viaţă. Poate că datorită lui au învăţat să aibă simţul proprietăţii, care pentru ei, totuşi, nu înseamnă ,,al meu’’. Mai degrabă ,,al nostru’’.

              Mai mult decât în alte locuri, aici oamenii sunt puternic ataşaţi de tradiţie. Sărbătoarea Paştelui este aşteptată cu bucurie, smerenie şi multă credinţă. La Pietriceaua oamenii le-au rânduit pe toate în felul lor curat.       

   De fapt aceasta-i împlinirea vieţii lor: sentimentul lucrului împlinit’’.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ferice de satul în care preotul are harul să adune popoare de credincioşi la slujbe, aşa cum face preacucernicul nostru părinte! Iar cum adeseori uitata mulţime a micilor biserici şi mânăstiri presărate prin munţi fac Biserica Neamului, tot aşa socotesc eu că mulţimea acestui fel de truditori dă preoţimii române putere şi nădejdea că rătăcitorii sectelor nu vor prinde niciodată rădăcini la Pietriceaua. În ziua în care se va înfiinţa o sectă în sat la noi eu o să spun că preotul Petre nu mai este ,,cioban’’ aici, ori că nu mai e deloc. La 20 octombrie 2010 avea să i se acorde înalta cinste de a fi primit, într-un grup de 12 preoţi, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ocazie cu care i s-a înmânat distincţia ,,Iconom Stavrofor’’.

Este un slujitor care s-a zbătut negrăit pentru cetatea lui. Un preot de ţară, un popă-ţăran, cum erau aceia pe vremuri, descrişi de vechile cronici. Poate fi considerat rectitorul bisericii satului şi negreşit aşezat în ,,Galeria Marilor Pietriceni’’. A împlinit 42 de ani de slujire a Altarului şi va trece cei 70 de ani de viaţă. Întru mulţi ani, părinte! Va fi greu de înlocuit preotul Petre Lungu de la Pietriceaua. De fapt, în sufletele sătenilor, nu va fi înlocuit niciodată!

Preotul nostru lasă urmaşului său o moştenire frumoasă în ceea ce priveşte construcţiile. Dar mai presus de toate, lasă cu deosebire ceva clădit în sufletele oamenilor: modestia, exemplul personal, cinstea, cuminţenia, respectul. Dificilă însărcinare apasă pe umerii preotului ce-i va urma şi nu ne îndoim că Bunul Dumnezeu se va milostivi de noi şi va rândui satului un părinte bun. Să-l aşteptăm cu nădejde, să-l primim cu căldură, să-l înconjurăm cu prietenie şi să-l cinstim tot ca pe părintele Petre Lungu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Monumental şi zvelt, turnul de piatră cu contraforţi al bisericii Sfânta Treime din Pietriceaua. Proiect arhitect Mihail Rădulescu din Ploieşti, 1948.

Biserica. Vedere dinspre Plai (Foto Fl.Şinca, decembrie 2003)

 

COMITETUL DE CONSTRUCŢIE A BISERICII ,,SFÂNTA TREIME’’ DIN SATUL PIETRICEAUA, JUDEŢUL PRAHOVA, 7 ianuarie 1951 -

Rândul de jos: Nicolae I. Tăbăraş, Constantin P. Toma, Ion M. Tăbăraş, Preot Gheorghe I. Popescu, Gheorghe St. Pantazi, Gheorghe I. Paraschiv şi Chivu I. Băltăceanu

Rândul din mijloc: Ion Ch. Şinca, Gheorghe Goagă, Ion I.Op. Paraschiv, Nicolae Gh. Goagă, Nicolae I. Paraschiv, Iancu Covrig, Gheorghe Ctin Cosmineanu şi Nicolae N. Stroe (Dascălul)

Rândul de sus: Nicolae Zidaru, Gheorghe Puiu, Nicolae I. Onea, Vasile D. Şinca, Ioniţă I.Gh. Băicoianu, Dumitru N. Buzăţoiu şi Nistor M. Bâgiu.

        Pietriceanule, când vei privi pe aceşti bărbaţi, gândeşte-te că acest sfânt lăcaş a fost ridicat în vreme grea, că şi tu ai avut poate un înaintaş, care a trudit la ridicarea acestei biserici. Fii mândru de el, de moştenirea ce ţi-a lăsat şi nu uita să-i cinsteşti  memoria!

Tablou realizat 1 decembrie 2005 de către Florin N.D. Şinca, cu binecuvântarea preotului Petre Ctin Lungu, în cinstea celor menţionaţi şi a altora, ştiuţi ori neştiuţi, care au trudit la construirea bisericii, precum şi cu prilejul zilei de atestare documentară a satului Pietriceaua – 29 mai 1561.