DIN ISTORIA UNOR MÂNĂSTIRI
Arhimandrit Nicodim Dimulescu, Florin N. Şinca
MÂNĂSTIREA
C R A S N A
Judeţul Prahova
- scurt istoric -
Bucureşti, 2008
S-au împlinit de curând 180 de ani de când, cu râvnă dumnezeiască şi muncă ţărănească, cu smerenie călugărească şi inimă boierească, pe aceste meleaguri cu o istorie aparte, pe moşiile stăpânite de cetele de neam, de acei moşneni devălmaşi, împreună cu vătafii lor de plai, care asigurau pavăză Ţării Româneşti dinspre Transilvania aflată sub ocupaţie străină, s-a început a se clădi acest schit Crasna, ceea ce înseamnă ,,frumoasă’’, având hărăzit hramul ,,Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena’’, ,,în muntele Ursoaia, în poale, în locul ce se numeşte Seciul, pe apa Crasna, pe moşia noastră Izvoarele’’.
CTITORII MÂNĂSTIRII CRASNA
Ctitorii acestui sfânt lăcaş sunt monahul Chesarie şi fiul său, Nicolae, care va intra şi el în cinul monahal. Alături de ei, miluitori, ostenitori şi donatori au mai fost polcovnicul Panca şi soţia sa, Joiţa, din Văleni, precum şi mai mulţi moşneni din Izvoarele şi din alte aşezări.
Chesarie s-a numit ca mirean Constantin Potlogescu, fiind alintat Dinu. Fiu al preotului Radu Potlogea (Potlogescu) din satul Izvoarele, Dinu s-a născut în preajma anului 1755. Învăţătura de carte şi educaţia o capătă în casa părintească, apoi la Şcoala de Cateheţi de la Episcopia Buzăului. Dinu Potlogescu a moştenit o însemnată avere, pe care s-a preocupat să o sporească prin cumpărări şi a dobândit o educaţie aleasă. Fără îndoială un om cu înaltă conştiinţă, un om smerit, încât nici măcar n-a pus să i se zugrăvească portretul în tabloul votiv al bisericii, el era cult, ordonat, tipicar şi strângător. Gândul pentru construirea unui schit nu a fost unul de moment, trecător, datorat împrejurărilor bătrâneţii. Nu! Avea o dragoste nativă, curată pentru biserică, era un om credincios şi cu frică de Dumnezeu. În plus, îi va avea drept mentori pe monahul Arsenie de la Ghighiu şi pe însuşi episcopul Buzăului, Chesarie. Nu putea fi decât un om bun. Faptele-i vor demonstra credinţa în Dumnezeu, spiritul conciliant şi ambiţia. Cu o caligrafie aleasă, aşa cum ne apare în documente, ajunsese un boiernaş local: logofeţel (1794) şi postelnicel (1806).
El a fost căsătorit cu Ecaterina (Catrina), fiica vătafului de plai Mareş. Bunicul Catrinei a fost Ene vătaful, cel care-a ctitorit biserica de la Homorâciu (1744), aşadar un alt exemplu de bărbat credincios. În 1777 li se naşte pruncul Nicolae, care s-a căsătorit în 1797 cu Maria, fata protopopului din Fundeni. Din nefericire, soţia lui Nicolae a răposat după doar 9 ani şi jumătate de convieţuire, fără a avea darul dumnezeiesc al copiilor.
Mare zbucium va fi fost în sufletul lui Dinu Potlogescu! Viaţa sa obişnuită, laică, lumească, s-a terminat! Ajuns la apusul vieţii şi aflat într-o mică boierie, deşi tatăl său ce răposase în 1794 îl îndemnase către preoţie, poate fără noroc, poate ispăşind unele păcate, neştiind câte zile mai are de trăit şi mânat de gânduri plăcute lui Dumnezeu, Dinu ia decizia de a se călugări şi de a ridica un schit. Nu trebuie s-o uităm nici pe nevasta sa, Catrina, care-i ceruse să dăruiască unei mânăstiri o parte din averea lor.
Prin urmare, din 1807 Dinu intră frate (novice) la mânăstirea Cheia şi în perioada următoare îl va cunoaşte pe monahul Arsenie, venit de la Cernica. Acesta începe în 1814 să reconstruiască mânăstirea Ghighiu, pe locul unde existase o mănăstire din veacul al XVI-lea şi Dinu îi oferă sprijin material, intră în obştea Ghighiului şi aici va fi tuns în monahism (1822). Pelerinii ajunşi în lăcaşul de la marginea Ploieştiului – azi chinovie de maici – vor observa cum ,,Chesarie schimonahul’’ este menţionat în pomelnicul de la Ghighiu.
RIDICAREA LĂCAŞULUI
Pentru că noul lăcaş monahal trebuia să aibă mijloace de subzistenţă, la 1 martie 1828, ,,robii lui Dumnezeu, Chesarie schimonahul fiul lui popa Radu Potlogescu din Izvoară şi cu fiul mieu Nicolae’’, dau episcopului o diată (testament) prin care donează viitorului schit întreaga lor avere mobilă şi imobilă. Donatorii spun că fiind ,,mânaţi de râvnă dumnezeiască’’, au hotărât să clădească ,,un sfânt schit pe moşia noastră Izvoarele, întru cinstea şi lauda Sfinţilor Împăraţi şi întocmai cu apostolii Constandin şi Elena şi al sfinţirii izvorului al prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu’’.
Ce frumos! Ce scop nobil! Ce binecuvântare!
Potrivit unei legende, călătorind pe aceste meleaguri, însuşi episcopul Chesarie al Buzăului i-ar fi spus lui Constantin Potlogescu: ,,Măi Dinule, aici era frumos pentru un schit’’. Din păcate, Dinu a răposat cu puţin înainte de 1839, fără să-şi vadă ctitoria gata în totalitate. Suntem însă încredinţaţi că el a murit împăcat sufleteşte, întrucât îşi dusese gândul măreţ şi misiunea la bun sfârşit. Bietului ctitor nici mormântul nu i-l ştim! Unde să-i aprindem o luminiţă? Unde i-e căpătâiul? Vedeţi în ce negură am trăit? Când citiţi toate acestea nu vă ţineţi ţanţoşi precum cocoşii, că, în plan cultural şi al ocrotirii a tot ceea ce este tradiţional şi valoros în România, acum trăim vremuri mai de batjocură decât atunci.
La 20 aprilie 1828, episcopul Chesarie poruncea lui Matei, protopopul plaiului Teleajen, să meargă la locul ales pentru a face molifta de punere a temeliei. La 6 mai acelaşi an, episcopia a dat actul de autorizare şi lucrările au început. Construit ,,la roşu’’, schitul s-a sfinţit la 6 decembrie 1829, aşadar de Sf.Nicolae, ,,pe când era o zăpadă de nu să vedeau gardurile de sub munte’’, de către episcopul Buzăului, P.S. Chesarie (1784-1846), primul stareţ fiind ieromonahul Silvestru, venit de la mânăstirea Ghighiu. Dovadă a bunei înţelegeri creştineşti, la doar un deceniu de la ctitorire, alături de munteni, în obştea Crasnei se găseau şi ardeleni, bulgari, sârbi şi greci.
Lăcaşul a constituit şi locul în care au învăţat carte copiii locuitorilor cătunului Băjenari, astăzi desfiinţat, situat cam la 1 km miazănoapte de schit. Prin 1955 mai trăiau aici câţiva bătrâni gârboviţi de ani şi de nevoi, care nu se lăsau duşi şi povesteau cu drag cum au învăţat carte de la călugării mânăstirii.
În acest amfiteatru natural izolat, cu pavăza munţilor şi a pădurii, cu o benefică expunere spre miazănoapte, într-o mică poiană situată la altitudinea de 750 m, pe malul stâng al pârâului Crasna, în muntele Ursoaia (1162m), ctitorii şi meşterii vremii au ridicat biserica, în formă de treflă, cu o singură turlă pe naos, cu ziduri groase de peste 1 m, din cărămidă şi piatră, întărită cu traverse de stejar, precum şi turnul clopotniţei şi un agheasmatar. Pictura în tehnica frescă a bisericii a fost realizată în 1834 de către Costache Eladie din Ploieşti şi de fiul său, Toma şi ea nu a cunoscut decât o singură restaurare, făcută în 1992 de către pictorul Ion Chiriac. Deosebit de valoros este iconostasul cu foiţă de aur, care a fost realizat la Viena (Austria), în 1853, fiind pictat de Anghel Tănase (Atanase) din Ploieşti (1858).
Ca avere, iniţial Crasna n-avu deloc doar o sfoară de moşie. Am putea spune – bazându-ne desigur pe documente – că acest lăcaş a fost unul dintre cele mai înzestrate ale epocii. Ctitorii au donat schitului Izvoarele sau Crasna locul pe care a fost clădit, întinse moşii în satul Izvoarele, Văleni, Măneciu, Parepa, muntele Bobu, o vie la Valea Călugărească şi un metoc Ploieşti, însumând câteva sute de pogoane, vite şi felurite acareturi. Cu toată vitregia vremii, catagrafia din 1865 evidenţiază la Crasna: 17 boi de jug, 7 junici, 8 mânzaţi, 21 de vaci mari, 410 mânzări, 230 de sterpe şi cârlani, 44 de berbeci, 56 de capre etc. Însă, datorită secularizării averilor mânăstireşti (1864), slabei administrări, numeroaselor pricini iscate, a unor terţe persoane cu interese, a neglijenţei, averea – în special cea imobiliară – va cunoaşte o continuă diminuare.
VREMURI, VREMURI…
Obştea Crasnei a avut şi ea fluctuaţii, care reflectă istoria tumultuoasă: în anul 1838 avea 56 de vieţuitori, 1847 (50), 1860 (46), 1864 (33), 1871 (28), 1890 (9), 1900 (4), 1902 (2), 1916 (4), 1940 (10), 1955 (16), 1960 (nici unul), 1967 (3), 1982 (12), 2008 (33).
La 29 februarie 1865 la schit izbucneşte un incendiu, biserica fiind reparată între anii 1867-1869. Mai târziu, un alt incendiu a mistuit mai multe chilii, precum şi arhiva. În 1917 schitului i-au fost luate clopotele de către ocupanţii germani, în 1920 ajunge părăsit şi este jefuit de ocnaşii evadaţi de la Slănic, iar datorită decăderii, de la începutul secolului al XX-lea şi până în 1922, schitul a fost considerat metoc al mânăstirii Cheia. Biserica a fost şi ea afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, a mai cunoscut unele mici reparaţii în anii ’50, fiind resfinţită la 9 noiembrie 1958, în vremea stăreţiei ierom. Damaschin, de către episcopul Teoctist Botoşăneanul, viitorul patriarh. De asemenea, biserica a fost reparată în 1976-1977, când, pentru a i se conferi soliditate, i s-au montat tiranţii de oţel.
DESFIINŢAREA
De-a lungul vremii, există documente şi mărturii, potrivit cărora aici s-a constatat îmbunătăţirea stării de sănătate a unor nevoiaşi. Crasna oferă totodată şi un exemplu de rezistenţă în timpuri potrivnice, oricare ar fi fost acestea. Prin decizia autorităţilor comuniste, în 1960 schitul este desfiinţat, devenind ,,biserică izolată monument istoric’’ şi până în 1967 se află în administrarea parohiei Izvoarele. Primăvara anului 1967 este şi primăvara Crasnei! De unde aici nu mai era decât fratele Pavel (azi ierom.Pantelimon), prin stăruinţa patriarhului Justinian, flacăra vieţii monahale este reaprinsă de către călugării Ghedeon şi Nicodim, Crasna intrând de acum sub ascultarea mânăstirii Sinaia şi aşa va rămâne până în 2001, când dobândeşte statutul de mânăstire.
RENAŞTEREA
Cu ajutorul lui Dumnezeu, printr-o deosebită mobilizare a obştii, în frunte cu stareţii Ghedeon, Galaction, Sebastian şi Nicodim, prin donaţiile credincioşilor şi miluitorilor, lăcaşul a fost înfrumuseţat, obştea a sporit, iar oamenii au început să-i treacă pragul în număr tot mai mare, ctitoriei adăugându-i-se şi alte mari realizări: biserica ,,Acoperământul Maicii Domnului’’, construită între 1992 şi 1998, târnosită la 18 octombrie 1998 de către P.F.Patriarh Teoctist, Altarul de Vară ,,Sf.Ilie’’, sfinţit la 17 iulie 2005 de un sobor în frunte cu Î.P.S.Teofan, Paraclisul ,,Duminica Sfinţilor Români’’, sfinţit la 22 iulie 2007, de un sobor de arhierei în fruntea cărora s-a aflat mitropolitul Olteniei, Î.P.S. Teofan, odinioară monah la Crasna. De menţionat că pictura bisericii noi, cea a altarului de vară şi a paraclisului, este opera pictorilor bucureşteni Daniela şi Ioan Moldoveanu. Specific paraclisului este iconografia reprezentând doar sfinţi români, pe un fond de foiţă de aur.
La limita nord-estică a mânăstirii se află o cruce de piatră, pictată, datând din 1873. Tot în incintă se află o troiţă a eroilor, un mic lac cu nuferi, grădinile de zarzavat, serele, livada şi gospodăria mânăstirii. Aproape de biserica veche, spre răsărit, există o fântână săpată vreme de trei ani, începând din 1930, până la adâncimea de 24 de m de către minerii de la salina Slănic, iar de aici până la 37 de m de către ierom. Iosif Cheşca. Lăcaşul are apă curentă adusă din munte, centrală termică şi mai dispune de o prisacă, două sere, livadă şi pădure, mijloace de transport. Din anul 2007, trapeza modernă şi arhondaricul asigură într-un cadru modern masa şi cazarea pelerinilor.
Pe lângă slujbe religioase deosebit de frumoase, credincioşii mai descoperă la Crasna o însemnată bibliotecă (Moliftelnic din 1722, Mărgăritare al Sf.Ioan Zlatoust 1746, Octoih din 1811, Liturghier de la Iaşi 1818, Anastasimar în limba română tipărit la Viena în 1823, Triod tipărit la mânăstirea Neamţ în 1833, Biblia de la Bucureşti 1856), precum şi o valoroasă colecţie de icoane pe lemn din sec.XVIII-XIX, de manuscrise, cărţi vechi şi de obiecte bisericeşti, care vor alcătui în curând o importantă colecţie muzeală.
Dovadă a vieţii monahale desăvârşite de la Crasna este şi un fapt mai puţin întâlnit: dintre cei închinoviaţi aici, nu mai puţin de şase au ajuns în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, fără a mai vorbi de numeroşi preoţi şi de cei ajunşi stareţi. Astfel, Î.P.S.Teofan, hirotonit ieromonah la Crasna în 1985, este astăzi arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Î.P.S.Teodosie, monah în 1990, este arhiepiscopul Tomisului. P.S.Galaction, închinoviat în 1977, stareţ al Crasnei vreme de 20 de ani, este episcopul Alexandriei şi Teleormanului. P.S.Sebastian, tuns în monahism în 1988, ulterior stareţ aici, este episcop al Slatinei. P.S.Ciprian, actualul episcop vicar, a fost monah la Crasna în 1992, iar P.S.Ambrozie, episcopul de azi al Giurgiului, în 1990.
CRASNA OFERĂ O PILDĂ!
Crasna a avut timpuri de zidire şi de dărâmare, când se părea că sfârşitul îi e aproape şi o paşte pustia şi nu o dată a fost pe marginea prăpastiei, dar după ce a răzbit prin vitregii mai întărită, iată cum azi Crasna susţine tinerii în şcoli teologice, îşi primeşte credincioşii în haină nouă şi cunoaşte o înflorire fără precedent în istoria sa. Şi dacă tot avem şase ierarhi, odinioară vieţuitori ai Crasnei, de ce n-am avea tot şase chinovii înfiinţate ori unde s-a reînnodat firul vieţii monahale şi prin osteneala unor călugări de la Crasna. Astfel, alături de primul schit ortodox românesc, Buna Vestire din Mirabella-Eclano, Italia (2007), cu stareţul Nicodim Burcea de la Crasna şi schitul Ianculeşti, din comuna prahoveană Şoimari, cu egumenul Benedict de la Crasna, mai avem: schitul Darvari din Bucureşti, reînfiinţat la 31 martie 1996, primul stareţ fiind Ambrozie, actualul episcop al Giurgiului; reînfiinţarea mânăstirii Balaciu, cu stareţul Teofil venit de la Crasna; înfiinţarea schitului Mălăeşti, din jud.Prahova, cu Antonie şi alţi monahi de la Crasna; înfiinţarea mânăstirii Halmyris de lângă Murighiol, judeţul Tulcea, pe locul unde au trăit Sfinţii Martiri Epictet şi Astion.
PERSONALITĂŢI LA CRASNA
De-a lungul existenţei sale de aproape două secole, pragul i-a fost călcat în primul rând de mulţimea de creştini simpli. Tu, iubite creştinule, eşti cel mai important şi odată ce ai păşit pe pajiştea de la Crasna, vei reveni negreşit, pentru că noi suntem încredinţaţi că, înălţând rugăciunea ta către Dumnezeu, vei fi mai împlinit şi liniştit, sufletul mai fericit, iar trupul uşor-uşor, precum un fulg.
Apoi, la Crasna au venit ierarhi ai bisericii, pelerini străini, ingineri, medici, ofiţeri, scriitori, actori, demnitari… Mulţi au aşternut câteva rânduri în Cartea de aur a mânăstirii, peste alţii s-a aşternut uitarea. La începutul secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga venea pentru prima oară la Crasna, descoperind o situaţie nu tocmai de laudă. El scrie în ,,România cum era până la 1918’’ că schitul ,,e făcut de boieri Izvoreni, pe la 1828’’. Locuind în ,,cetatea culturală’’ de la Vălenii de Munte, marele savant a mai venit pe aici, aşa cum a făcut-o în 1924 şi lui îi datorăm declararea bisericii drept monument istoric.
La 6 august 1986, P.F. Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române însemna câteva rânduri în Cartea de aur, fiind ,,profund impresionat de această sihăstrie a Ţării Româneşti, de viaţa liturgică de aici, de ospitalitatea şi hărnicia Prea Cuviosului Părinte stareţ Galaction şi a întregii obşti, de înnoirea vieţii duhovniceşti permanente, precum şi de înnoirea continuă a aspectului fizic al clădirilor, mulţumesc lui Dumnezeu că am putut vizita astăzi la sfânta sărbătoare a Schimbării la Faţă a Domnului, această vatră minunată şi binecuvântată de spiritualitate ortodoxă românească, demnă de-a fi făcută cunoscută pretutindeni’’.
P.F. Patriarh Teoctist a poposit la Crasna de mai multe ori. De pildă, la 22-23 iunie 1996, când dăruieşte lăcaşului o icoană cu inscripţie.
Din 1992, la solicitarea marelui om de cultură Horia Bernea (1938-2000), vechile strane, un tetrapod, un jilţ arhieresc, sfeşnicele împărăteşti şi alte exponate, alcătuiesc sala ,,Reculegere’’ de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, declarat în 1996 ,,Muzeul european al anului’’.
La Crasna a fost şi cunoscutul poet Ioan Alexandru, care i-a compus o poezie:
Doi îngeri ţin pe braţe ctitoria
Oamenilor ce au dispărut
Lucrează în istorie străpunsă via
Vinul în sânge prefăcut.
Râul şi îngerii susţin cele rămase
Mărturia celor ce vor fi
Icoane umbrelor evlavioase
Priveghi de fiecare zi.
De asemenea, la Crasna s-au rugat şi au slujit reputaţi teologi români, precum Arhim. Grigore Băbuş (1915-2008), Arhim. Arsenie Papacioc şi Arhi, Justin Marchiş. O scurtă perioadă, Crasna a constituit locul de rugăciune al pustnicului Arsenie Praja, de felul său moţ din Apuseni, venit de la schitul Râmeţi, judeţul Alba, unde odinioară a vieţuit Sf.Ghelasie. Cuviosul Arsenie a răposat la 30 aprilie 1973 şi este înmormântat în cimitirul Crasnei.
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!
,,Mănăstirea prahoveană Crasna se înscrie în şiragul de frumuseţe peisagistică, edilitară şi, mai ales, duhovnicească al locurilor sfinte din România.
În puţine locuri se poate vedea, precum la Crasna, întrepătrunderea firească dintre singurătatea monahală şi prezenţa pelerinilor. Călugării nu sunt deranjaţi în sihăstria lor de închinarea pelerinilor, iar aceştia se simt ca-n propria lor casă în incinta mănăstirii.
Mănăstirea Crasna a fost binecuvântată de-a lungul timpului cu oameni minunaţi. Ei au creat, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce se poate numi astăzi duhul Crasnei”.
† TEOFAN, MITROPOLITUL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
(fost monah la Schitul Crasna).
Mănăstire de călugări, viaţă de obşte, 33 monahi.
ADRESA: Comuna Izvoarele, satul Schiuleşti, judeţul Prahova, cod poştal 107326; tel.0244.292.560/565. www.manastirea-crasna.com.
Sursa bibliografică: F.Şinca, Altarul din muntele Ursoaia. Istoria Mânăstirii Crasna din judeţul Prahova, Bucureşti, RCR Editorial şi Mânăstirea Crasna, 2008, 578 p.
Apărut: iulie 2008.
PACE CELOR CE VIN
BUCURIE CELOR CE RĂMÂN
BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACĂ
MÂNĂSTIREA RÂMEŢI, MAICA CELOR ŞAPTE BISERICI DE PE VALEA RÂMEŢILOR,
JUDEŢUL ALBA
Florin N. Şinca
Mânăstirea Râmeţ reprezintă una dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe transilvănene, fiind situată pe valea îngustă a Geoagiului, în Carpaţii Apuseni, la poalele culmilor stâncoase ale Munţilor Trascăului, pe teritoriul comunei Râmeţ, judeţul Alba.
Toate mânăstirile au ceva aparte, că doar porunca ctitoririi de sus a venit, dar la Râmeţ e o lume! Râmeţul e Râmeţ! Oricine se va apleca puţin asupra istoriei sale, va vedea cum Râmeţul are un impresionant trecut. Mărturisesc că este un lăcaş aparte, una din cele mai frumoase mânăstiri româneşti în care bunul Dumnezeu m-a învrednicit să păşesc, pentru că satul în care este aşezată este de-a dreptul rar întâlnit, locul are un duh aparte, iar măicuţele sunt dintre cele care au pătimit pentru Hristos.
,,Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura în sânul căreia este aşezat’’, scria pe bună dreptate istoricul A.D.Xenopol. Aceşti Carpaţi au fost şira spinării poporului român. În aceşti munţi ne-am retras din calea barbarilor, aici s-au nevoit pustnicii şi aici s-a urzit şi închegat minunata unitate a românilor din toate provinciile. Ei nu au despărţit, ci au unit. Aici, în acest loc aspru, în această adevărată căldare de stânci care te duce cu gândul la începuturi geologice şi începuturi de neam, s-au aşezat acum aproape un mileniu câţiva pustnici ortodocşi. Şi după ce s-au adunat mai mulţi de prin grotele şi bordeiele unde se nevoiau, au ridicat un schit, cuib ascuns, greu accesibil, pentru o stăpânire care le-a fost potrivnică. Aşezat în inima Transilvaniei, judeţul Alba are şapte judeţe vecine. Niciun altul nu are mai mult de şase. ,,Sugrumat’’ pe hartă de Sibiu şi Hunedoara, judeţul Alba şi-a lăsat o prelungire spre sud, spre pe Valea Şugagului, la Tău şi Obârşia Lotrului, spre plaiurile Vâlcii, de parcă ar fi vrut să lase loc de o potecuţă spre fraţii de dincolo de creste. Pe culmile din jurul mânăstirilor Râmeţ şi Geoagiu stau mocanii. Trăind răsfiraţi, la mari depărtări unii de alţii, ei au fost unul lângă altul atunci când credinţa le era nesocotită.
Şcoală şi biserică. Biserică şi şcoală. Ce alăturare frumoasă! A fost prima imagine care m-a impresionat când am călcat pentru prima oară la Râmeţ, la 7 mai 2008. Căci niciodată în istoria românilor, cetatea credinţei şi cetatea ştiinţei n-au fost una fără cealaltă. Oază de viaţă duhovnicească, de mângâiere sufletească şi de apropiere de Dumnezeu, această mănăstire a fost în acelaşi timp o vatră de cultură, de lumină a cărţii, de păstrare a credinţei strămoşeşti, un loc pe care s-au rezemat nădejdile ortodocşilor din întregul ţinut. Îndrăznesc să spun că mânăstirea de la Râpa Râmeţilor a avut nu numai un rol benefic asupra învăţăturii de carte în satele mocăneşti, nu numai asupra spiritualităţii, dar lăcaşul a exercitat o influenţă benefică asupra înfiripării monahismului primar românesc pe aceste meleaguri.
Am păşit cu emoţie mare în bisericuţa eremiţilor după ce m-am aplecat la pragul uşii joase. Acest gest semnificativ l-au făcut transilvănenii, aici şi pretutindeni, secole de-a rândul. Ei au plecat cu smerenie capul în faţa lui Dumnezeu, dar niciodată în faţa prigonitorilor de altă credinţă.
Râmeţ, Râmeţi, Eremiţi.... Râmeţul a ajuns poate şi reşedinţă vlădicească, dar s-a clădit ascuns, în râpă de munte, lipită de stânci. Bisericuţa în care Mihul din Crişul Alb a aşternut o inscripţie în 1377, s-a construit în loc muntos, pitit, cuminte, departe de drumuri, pe cheile ce-au primit numele de la călugării pustnici statorniciţi pe aici şi s-a ridicat simplu şi rapid, din bolovani desprinşi din chiar stâncile vecinătăţii. Faţă de bisericile de acum, ori faţă de catedralele Apusului, bisericuţa Râmeţilor e doar o biată chilie. E scundă prin ziduri, dar ea luminează veacurile precum un far călăuzitor. E ,,mare’’ ca simbol ortodox.
Biserica veche e de două ori nepreţuită. E nepreţuită pentru că e aşa bătrână şi e nepreţuită pentru că e pe pământ transilvan. Prin bisericuţa din Râmeţi, bătrânii noştri înaintaşi grăiesc despre un trecut. Ei vorbesc cu noi. Şi chiar de n-ar fi fost târnosită niciodată, zidurile ei au fost sfinţite demult-demult, de sihaştrii trăitori pe aici, în fruntea cărora trebuie aşezat Sfântul Ierarh Ghelasie, cel care a fost aşezat în rând cu sfinţii de evlavia populară încă de acum un veac.
Stăpânirea a dorit pieirea Râmeţilor, timpul i-a fost cel mai adesea potrivnic. La 1762 sinistrul general austriac Buccow, după ce a alungat călugării, a ars odoarele bisericii, chiliile, puţinul pe care-l avea atunci lăcaşul. Biserica a rămas în picioare, cu turla înfiptă în cer, şi ea s-a stricat cu vremea. După răscoala moţilor Horea, Cloşca şi Crişan (1784) este iarăşi pustiită şi aşa trăieşte bietul călugăr Silvestru o dublă apocalipsă, în 1762 şi 1785, pe care şi-o strigă pe pagini de carte. Bieţii români! ,,Pân’ la Putna plânge clopotul ce bate la Râmeţ’’ a scris odată un mare meşter în cuvinte. Românii, cea mai importantă naţiune din Ardeal, nu mai aveau Biserică recunoscută, nobilime, dreptăţi, cetăţi, pământ. Candela de la poalele Trascăului s-a stins. Se va reaprinde în 1792, ca biserică de mir, ,,Maică a celor şapte biserici de pe Valea Râmeţilor’’. Abia va mai pâlpâi în timpul altei stăpâniri, în 1959. De fapt, bisericuţa din Râmeţ n-a avut parte de nicio stăpânire prietenoasă. De aceea scrie Augustin Bunea despre ,,tristul trecut al bisericei române din Transilvania şi Ungaria’’. Dar tot n-au reuşit să o şteargă de pe faţa pământului. Mai degrabă s-ar fi năruit stâncile ce înconjoară mânăstirea, decât zidurile bisericuţei bătrâne. De aceea e ,,Mare’’ această biserică mică.
Prin ea, mânăstirea a vrut cu tot dinadinsul să grăiască lumii, generaţiilor viitoare într-o vreme de blesteme în care noi, ortodocşii, trebuia să demonstrăm ceea ce era evident: că am fost aici dintotdeauna şi că mărturisim dreapta credinţă. Bisericuţa eremiţilor pur şi simplu n-a vrut să moară. Sortită pieirii în numele împăratului, ea a rămas aici înfiptă, mărturie. Şi doar i s-a cântat prohodul de mai multe ori, dar, în lunga-i existenţă, a avut norocul unor călugări emblematici. Am putea spune că a avut câte un străjer care a punctat fiecare veac: Ghelasie, Popa Sava şi Toma Moisin, Evloghie, Ierusalima şi Dometie… Şi tot o dată la fiecare veac era repictată. Nevrednicia oamenilor a făcut ca, la începutul celui de-al XX-lea veac de la Hristos, să cadă pradă nepăsării. Bălăriile acopereau totul. În crăpăturile din ziduri crescuseră smicele de paltin. Acoperită până la ferestre cu grohotiş, e o minune că pictura veche şi inscripţia din 1377 au rezistat şapte veacuri. Un vis al Fecioarei Maria l-a trimis aici pe un călugăr de la Athos. Şi chiar de n-ar fi rezistat, veşnicia nu are nevoie de documente. Evidenţa nu are nevoie de certificat. Această inscripţie e hrisovul voievodal al Râmeţilor. Se spune că, atunci când au citit-o în plinătatea ei, cercetătorii au izbucnit în urale şi au făcut horă în biserică! Prin truda lor legată de inscripţia din 1377, au fixat în mod de netăgăduit locul Râmeţilor în istorie.
Biserica de la Râpa Râmeţilor a rămas o mărturie vie, un testament al strămoşilor, o corabie bătrână în calea furtunilor, monument-princeps al istoriei şi culturii noastre. De aceea, pentru istoria neamului nostru în general, şi a neamului românesc din Transilvania, ea valorează negrăit de mult. Şi cu ziduri coşcovite dac-ar fi, ar face mai mult decât o alta, situată pe alte tărâmuri şi cu poleială de aur fin.
Azi biserica veche e salvată, iar mânăstirea în întregul ei trăieşte cea mai înfloritoare perioadă din îndelungata-i existenţă. E vegheată de Sf.Ier.Ghelasie, de cuvioşii Arsenie Praja Pustinicul, de Evloghie Oţa şi Dometie Manolache. Cel mai mare istoric de artă şi salvatorul ei a ales să odihnească în bătătură.
Eu i-aş spune Râmeţului ,,Buricul Ortodoxiei în Transilvania’’ sau ,,Patriarhia Ortodoxă Transilvăneană’’, căci aici s-a bătut un ţăruş trainic. Petre Ţuţea, ,,Socrate al românilor’’ a spus despre poporul român că e greu de istorie. Aşa e şi biserica eremiţilor: grea de istorie.
Poate nu-i departe vremea când vom avea o ,,Episcopie a Râmeţilor’’. Ea a existat aici, în vecinătate, atunci când românii ardeleni nu puteau întemeia scaun vlădicesc în oraşele ocupate de unguri, ci în locuri pustniceşti, dar unde dreapta credinţă era mai oţelită. De ce n-am înfiinţa-o acum într-un sat curat de munte, pe unde-au umblat paşii Sfântului Ierarh Ghelasie?
E un duh ales, un duh sfânt la Râmeţ, ştiu asta, şi aceasta au simţit-o mulţime de credincioşi care s-au închinat aici. Cântările maicilor sunt neasemuit de frumoase şi nu înţeleg de ce nu se imprimă aceste voci, care să bucure închinătorii şi după ce părăsesc zidurile acestei Cetăţi a Ortodoxiei. Oază de viaţă duhovnicească, de mângâiere şi de apropiere de Dumnezeu, Mânăstirea Râmeţ îşi continuă menirea de vatră de cultură şi a devenit o veritabilă şcoală a monahismului. Măicuţele bătrâne, îndrumate de peste patru decenii de maica Ierusalima, împlinesc deopotrivă şi pe cele ale Mariei şi pe ale Martei. Mânăstirea e tot mai cercetată şi tot mai mulţi pelerini află că aici e o lume şi o istorie.
Neîndoielnic, o mănăstire este un univers aparte şi nu se poate înfăţişa istoria ei doar printr-o carte. Cum să scrii despre Râmeţ într-o singură carte? A uni într-o monografie veacurile ei de istorie constituie o mare responsabilitate, fiind deopotrivă anevoios şi onorant. Orice lăcaş monahal are o istorie frumoasă, dar îţi trebuie credinţă în Dumnezeu să o descoperi. Şi nici atunci nu-i de-ajuns, că mai e nevoie de o ţâră de pasiune şi trudă s-o dezvălui, de un dram de noroc să dai peste vechi izvoare, să le dai o noimă, şi-un pic de chemare s-o aşterni pe hârtie. Toate acestea împlinite, ea nu ţi se arată în totalitate, căci astfel n-ar mai fi o taină ce se pierde în negura veacurilor şi omul n-ar mai fi ceea ce este: un biet trecător, cu puteri puţine, atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
În paginile acestei cărţi au fost picurate şi lacrimi. Eu, bietul scormonitor în pagini colbuite, n-am izbutit a mă stăpâni, când am descoperit zbuciumul şi nelegiuirea, suferinţa şi ingratitudinea, nedreptatea şi prigonirea. Domniei Tale, iubite cititorule, îi revine sarcina de a cântări felul în care eu am reuşit să-ţi înfăţişez puţinel din îndelungata istorie a Mânăstirii Râmeţ.
Râmeţ, la Praznicul Naşterii Maicii Domnului, anul de la Hristos 2010.
(fragment din ,,Cuvânt înainte’’ la ,,Monografia Mânăstirii Râmeţ’’, în pregătire)
Mânăstirea Ianculeşti
Judeţul Prahova
- scurt istoric, 2008 -
Protosinghel BENEDICT SBÎRNĂU – stareţul mânăstirii
FLORIN ŞINCA
AŞEZARE SĂTEASCĂ ŞI ZIDIRE MÂNĂSTIREASCĂ
Mergând pe firul Văii Teleajenului, pe şoseaua ce duce spre Cheia şi Braşov (DN 1A), când aţi trecut de multişor de zona largă, de câmpie şi aţi pătruns în locul în care dealurile îngustează tot mai mult valea, la vroe 30 de km de municipiul Ploieşti şi aproape de Vălenii de Munte, se găseşte comuna Măgurele. De aici, îndrumaţi de un indicator, dacă v-aţi îndrepta spre răsărit, pe drum bun, asfaltat, către frumoasa comună Şoimari, aţi mai avea de străbătut nu mai mult de 20 de km, peste câmpuri înverzite şi peste coline dulci, cu oameni bine chivernisiţi, până la Mânăstirea Ianculeşti.
Având un pic peste 3000 de locuitori, comuna Şoimari este situată în zona colinară din estul judeţului Prahova şi are în componenţă satele Matiţa, Măgura şi Şoimari. I s-a cercetat puţin istoricul, dar tot ştim că a fost aşezare de moşneni, pomicultori şi crescători de animale, iar mai în vechime, de oameni iuţi şi pricepuţi ce se îndeletniceau îndeobşte cu prinderea şi îmblânzirea şoimilor pentru vânătoarea domnească.
LOC DE MÂNĂSTIRE ŞI DE MÂNTUIRE
Neîndoielnic, locul ales pentru această ctitorie a fost unul binecuvântat, iar tu, bunule creştin care-ai sosit deja pe aici, ai simţit asta. Fără a fi un loc larg, ori foarte prielnic, această zăpodie binişor înclinată spre sud-est, spre dealul Ungureanului şi pârâul Lopatna, beneficiază pe toată durata zilei de mângâierea binefăcătoare a razelor soarelui şi este cuprinsă pe trei laturi de cute de deal împădurite cu foioase: carpeni, stejari, ulmi, paltini, arţari, tei...
Schitul s-a fondat în anul 2005. Terenul a fost donat de către economist Eleonora Ianculescu şi de sora acesteia, jurist Ecaterina Ianculescu, care au dorit să dea uitării Ploieştiul, unde au trăit o vreme, pentru a se stabili în casa părintească, evlavioasele doamne fiind originare din satul Şoimari. Aşadar, în cinstea răposaţilor părinţi Victoria şi Bucur Ianculescu, din gând divin, venit prin anii ’90, cele două surori au socotit în chip cu totul de laudă, să împlinească o faptă bună, donând 32 de ha de teren agricol şi forestier. Aşa încât, după numele de familie al donatoarelor, lăcaşul a primit numele Ianculeşti.
După cuvenitele demersuri către autorităţi, în februarie 2001 s-a încheiat actul de donaţie dintre surorile Ianculescu şi Arhiepiscopia Bucureştilor. Pentru fondarea lăcaşului, cele două surori au primit binecuvântarea duhovnicului lor, regretatul preot şi profesor de teologie Constantin Galeriu (1918-2003), apoi pe a Preafericitului întru pomenire Patriarh TEOCTIST (1915-2007), care, la sugestia donatoarelor, l-a desemnat cu cercetarea locului ctitoririi pe P.S. Teodosie, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Prin urmare, în vara anului 2001, Arhiepiscopia Bucureştilor a aprobat înfiinţarea acestui schit, aflat sub îndrumarea Arhim. Nicodim Dimulescu, stareţul Mânăstirii Crasna, judeţul Prahova. Pentru monahi, au fost vremuri de nevoinţă şi de trudă. Schitului i s-a hărăzit hramul Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).
Începutul a fost anevoios, dar cu credinţă mare, muncă ţărănească, smerenie călugărească şi inimă boierească s-a răzbit peste obstacolele de tot felul. În iulie 2004, Î.P.S.Teodosie şi Pr. Vasile Ilie de la Protoieria Vălenii de Munte, au iniţiat demersurile către autorităţile locale ale comunei Şoimari. La 17 august acelaşi an, s-a început amenajarea celor 370 de metri ai căii de acces în urcuş de la drumul judeţean la viitoarea zidire. Atât drumul – făcut din plăci de beton armat – cât şi fundaţia bisericii de lemn, au fost amenajate prin contribuţia prefectului judeţului Prahova, ing. Georgică Diaconu. Prin grija Î.P.S.Teodosie şi a P.S. Episcop-Vicar Varsanufie Prahoveanul, a fost adusă o bisericuţă de lemn, donaţie a credincioşilor din comuna Lunca, jud. Hunedoara. Biserica a fost ridicată pe o fundaţie din beton-armat, sub îndrumarea ing.Cornel Popa, din aceeaşi comună şi cu aportul financiar al Î.P.S.Teodosie şi al dlui economist Marius Stoicescu. P.C.Arhim. Nicodim de la Crasna a donat catapeteasma, policandrul, analogul, scaunul arhieresc şi strana pentru cântăreţi, iar S.C.Electrica S.A. a asigurat gratuit racordarea la reţeaua electrică.
Mica biserică de lemn are formă de navă, fără abside laterale, cu pereţii din bârne, tencuite şi văruite la exterior în alb, cu ferestre mici şi intrarea spre miazăzi. Are o singură turlă, deschisă şi joasă, de formă pătrată, aşezată pe pronaos, în vârful căreia se află o cruce de lemn. Întrucât nu existau alte construcţii şi se perturbau slujbele, pentru amenajarea unui magazin de obiecte bisericeşti s-a adoptat soluţia arhitecturală a alăturării unei încăperi, în prelungirea bisericii, spre apus. Biserica are temelia de beton, cu zid făţuit cu piatră cioplită, iar acoperişul de şindrilă. Absida altarului este de formă trapezoidală. Câte două ferestre laterale, la care se adaugă una la altar, toate mici de formă pătrată, asigură o bună luminare. Lângă zidul de miazănoapte al bisericii, pe un suport metalic, a fost fixat un clopot, donat de Mânăstirea Crasna noii obşti de la Ianculeşti.
DESCHIDEREA OFICIALĂ – 17 aprilie 2005
Cu binecuvântarea P.F.Părinte Patriarh Teoctist, într-o atmosferă de sărbătoare, duminică, 17 aprilie 2005, la Ianculeşti s-a oficiat o Sf.Liturghie, săvârşindu-se astfel cu bună rânduială deschiderea oficială a mânăstirii, la care au participat mulţi credincioşi din satele vecine. În fruntea soborului de preoţi s-a aflat Î.P.S. Teodosie, arhiepiscopul Tomisului şi P.S.Ambrozie, episcopul Giurgiului, odinioară vieţuitori ai Crasnei, alături de care au slujit Arhim.Nicodim, Pr.Ilie Vasile şi preoţi din satele vecine. Ulterior, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr.162/ 14 iulie 2005, schitul a primit statutul mânăstire cu deplină autonomie. Stareţ a fost numit Ierom. Benedict Sbîrnău, provenit din obştea mânăstirii Crasna, unde a ucenicit sub atenta oblăduire a stareţului Nicodim, cel care l-a ales în această ascultare de o aşa înaltă responsabilitate.
În cursul anilor 2005-2006, prin contribuţia dlui Dragoş Păun, patron al S.C.Aplast S.R.L. Ceptura, judeţul Prahova şi a domnilor Mihai şi Laurenţiu Joiţa, de la firma Jovila Construct Ploieşti, în partea de apus şi de miazănoapte, s-au construit primele două corpuri de chilii şi o trapeză, care astăzi ni se înfăţişează aproape finalizate. De asemenea, prin râvna şi cu cheltuiala preotului Cristian Pruşan de la parohia Tătărani, jud.Prahova, în anul 2007 s-a realizat pictura murală a bisericii, în tehnica frescă, de către pictorii Adrian şi Nicoleta Voicu din oraşul Băicoi, iar mai apoi acelaşi preot a donat şi catapeteasma. Tot acum s-a hotărât ca mânăstirea să aibă şi un al doilea hram – Sfântul Mare Mucenic Mina (11 noiembrie).
Alături de cei pomeniţi mai sus, în realizarea documentaţiei necesare înfiinţării, ne-am bucurat de sprijinul domnilor Romeo Hanganu, Marian Săniuţă, Vasile Trandafir Vădan, Andrei Badea, Cezar Pârvulescu, Marian Bucur, Marian Rus, Constantin Ivan, Constantin Dragomir, cât şi al Comisiei Judeţene şi Comisiei Locale de aplicare a legilor fondului funciar, precum şi al multor binevoitori creştini.
CU GÂNDUL CĂTRE VIITOR
Tânăra şi mica obşte de şapte monahi (trei ieromonahi, trei monahi şi un frate), se află sub ascultarea Ierom. Benedict, zilnic săvârşindu-se Sfânta Liturghie şi toate slujbele, potrivit rânduielilor monahale ale vieţii de obşte. Pelerinilor participanţi la slujbele de duminică şi sărbătorile legale li se oferă masă într-un mic adăpost de vară sau în mica trapeză a mânăstirii. În Mănăstirea Ianculeşti nu se consumă carne. Cu ajutorul unor credincioşi evlavioşi s-a înjghebat un Altar de vară, unde se săvârşesc slujbele atunci când vremea permite. Mânăstirea are şi o gospodărie-anexă. În cei trei ani de la înfiinţare, Mânăstirea Ianculeşti a trecut prin mai multe etape de construcţie, astfel încât, în anul 2008, de hramul Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), în timpul păstoririi Preafericitului Părinte DANIEL, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a avut loc târnosirea bisericii de către Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul. Slujba a fost oficiată de un numeros sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Patriarhul Daniel. A fost un moment de mare bucurie, pe care monahii şi credincioşii nu-l vor uita curând.
Iată cum, bunul Dumnezeu a rânduit ca, pe aceste locuri aspre, alături de cuiburi de şoimi să se aşeze şi un sălaş de călugări. Pentru tânăra obşte de la Ianculeşti sunt vremuri de început, de trudă, de neodihnă, de alergătură şi de proiecte. Dar ce frumos este acest început în care osteneşti pentru Iisus Hristos! Să-i dorim Sfintei Mânăstirii Ianculeşti să înflorească în clădiri trainice şi frumoase, iar obştea monahală să sporească, dând slavă lui Dumnezeu, spre fala Bisericii Ortodoxe Române şi lauda ţării noastre, spre bucuria credincioşilor care-au îndrăgit acest nou lăcaş şi care vin din zi în zi în număr tot mai mare, bucurându-se de o bună primire, de frumoase slujbe, de alinare sufletească, de un loc în care se pot ruga.
,,Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri’’. Petre Ţuţea
MÂNĂSTIREA IANCULEŞTI
Mânăstire de călugări, viaţă de obşte, 7 monahi
ADRESA: Comuna Şoimari, sat Şoimari nr. 603A, judeţul Prahova,
Cod 107560, tel.0244.416.432; 0244.416.461
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!
MÂNĂSTIREA
,,SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE’’
Comuna Dumbrăveşti, satul Mălăeştii de Jos, Judeţul Prahova, cod 107320, tel.0244.226.216
Pe drumul judeţean 102 Ploieşti-Slănic, la 16 km spre miazăzi de salinele Slănicului şi nu departe de Mânăstirea Zamfira, pe Valea Vărbilăului, vei da, iubite creştinule, de satul Mălăeştii de Jos, în care se poate ajunge şi din DN 1A (Bucureşti-Ploieşti-Vălenii de Munte-Cheia-Braşov). Pe-aici sunt sate cu istorie aşa de veche, încât însuşi savantul Nicolae Iorga a scris despre ele. Că doar la Mălăeşti e locul în care a existat o fortificaţie romană (castru), iar la doi paşi, la Coţofeneşti, în punctul numit Fundătura-Drumul Schitului, s-a descoperit coiful de aur, ce datează din vremea strămoşilor daci, cu un veac înainte de Iisus Hristos.
Odinioară comună, Mălăeştiul era acea aşezare pe jumătate moşnenească al cărui nume îşi avea obârşia din ocupaţia de bază a celor de pe aici: mălăieri, adică morari la morile de pe Vărbilău şi de pe Teleajen.
Şi chiar când te aştepţi mai puţin, din şoseaua judeţeană, mărginită de plopi tremurători, un indicator îţi va îndrepta paşii la vreo 200 de metri de malul drept al Vărbilăului, la Mânăstirea ,,Sf.Antonie cel Mare’’.
Mânăstirea ,,Sfântul Antonie cel Mare’’ este situată în satul Mălăeştii de Jos şi a fost ridicată într-o zonă cu veche tradiţie monastică, în care, acum peste două secole, exista un schit de călugări. Acesta era metoc al unei mânăstiri situate mai la nord-vest de locul în care se află azi Mânăstirea ,,Sfântul Antonie cel Mare’’, în satul Vâlcăneşti, unde a existat o chinovie atestată la 1450, aşadar în vremea domniei voievodului Vladislav al II-lea.
Ieromonahul Antonie Liţă de la Mânăstirea Crasna, judeţul Prahova, este cel care a purces la treabă, pe cele două hectare donate de ploieşteanul Ion Guiu, în 1995.
Piatra fundamentală s-a sfinţit la 17 septembrie 1995, în zilele fericitului întru pomenire părinte Patriarh Teoctist, şi cu râvnă mare, în vara lui 1996, biserica era deja construită la roşu, pentru ca în octombrie să fie tencuită.
Târnosirea bisericii s-a făcut la 24 iunie 2004, de către un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu P.S.Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost un eveniment de o însemnătate aparte, pe care monahii, locuitorii satului şi pelerinii participanţi nu-l vor uita lesne.
STAREŢII
Având o istorie recentă, mânăstirea de la Mălăeştii de Jos este însă bogată în împliniri pe tărâm duhovnicesc. Obştea de început a fost păstorită de Ierom.Antonie Liţă (1995-1998), aflat acum în fruntea Mânăstirii ,,Sfântul Pantelimon’’ din Siliştea Gumeşti, jud.Teleorman. Acest stareţ provenea din obştea de la Mânăstirea Crasna, judeţul Prahova, unde ucenicise sub oblăduirea Arhim.Nicodim Dimulescu.
I-a urmat Ierom.Lazăr Nan, care – aşa cum avea să-mi mărturisească la 23 octombrie 2008 – şi-a început stăreţia cu zece ani în urmă, la 23 octombrie 1998, venind de la Mânăstirea Runc, jud.Bacău. A păstorit până în iulie 2006, când a fost chemat la o altă chinovie abia înfiinţată, cea de la Mânăstirea ,,Duminica Sfinţilor Români’’ din Bucureşti.
Din 27 august 2006 şi până în prezent, stareţ este Ierom. Petru Ungureanu, venit de la mânăstirea prahoveană Turnu, situată în comuna Târgşoru Vechi. Ulterior, Ierom.Petru a fost numit în obştea de la Duminica Sfinţilor Români, iar Ierom.Lazăr a revenit la Mălăeşti.
De la formare şi până în prezent, numărul călugărilor a cunoscut fireştile fluctuaţii, dar, în general, s-a menţinut în jurul a zece vieţuitori. Obştea de acum este formată din şase monahi şi doi fraţi.
Biserica are hramul ,,Naşterea Sf.Ioan Botezătorul’’ şi, ţinând seama de tinereţea sa, nu putem încă vorbi de obiecte foarte valoroase de cult.
În formă de cruce, ea are un aspect destul de simplu, mai ales la interior şi a fost construită din blocuri tip BCA, cu structură de beton-armat. Are un naos spaţios, cu abside semicirculare, plafonul fiind la aceeaşi înălţime de la pronaos până la altar, inclusiv. Cele patru ferestre pe o latură, la care se adaugă câte una la abside, sunt în stil gotic, cu despărţitură în cruce, din PVC. Stranele – inclusiv cea arhierească – sunt toate noi, de stejar, fără înflorituri, frumoase în simplitatea lor.
În mod cât se de poate de evident, pronaosul are darul de a amplifica spaţialitatea bisericii. El are aceeaşi lărgime ca şi naosul, fiind despărţit de acesta printr-un zid şi o uşă pătrată, fiind luminat de patru ferestre. Cât priveşte naosul, acesta are câte patru ferestre pe laturile de sud şi de nord, la care se adaugă una la abside, toate identice cu cele ale pronaosului.
Începută în 1997 (la altar, abside şi turla mare), pictura în tehnica ulei s-a finalizat în 2003, de către pictorii Adrian şi Nicoleta Voicu, din oraşul Băicoi, prin donaţia unor credincioşi precum Traian Blebea şi Vasile Cucu, care sunt şi zugrăviţi pe peretele vestic al naosului, în registrul inferior din stânga intrării, în dreapta fiind P.F.Teoctist, Patriarhul B.O.R. şi P.S. Episcop Teodosie Snagoveanu.
Intrarea în biserică se face pe o uşă dreptunghiulară, cu intrare în acoladă, în două foi, din stejar admirabil sculptat, la interior cu Sf.Ier.Vasile şi Sf.Mc.Fanurie, iar la exterior cu Sf.Cuv.Antonie cel Mare şi Sf.Proroc Ioan Botezătorul. Deasupra uşii, la intrare, se află înscrisă pisania:
,,Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, ziditu-s-a acest Sf.Lăcaş al Sf.Mânăstiri Antonie cel Mare, cu hramul Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, în anul 1995, în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist – întâistătătorul B.O.R. – la marginea satului Mălăeşti, pe Valea Vărbilăului, terenul fiind donat de către evlaviosul creştin Guiu Ion. Pictura a fost executată de către pictorii Adi şi Nicoleta Voicu, prin contribuţia generoasă a familiei Blebea Traian, Cucu Vasile, Popovici Vasile şi Nicolae Şerban, precum şi a altor credincioşi, sub îndrumarea părintelui stareţ Lazăr Nan. Slujba de sfinţire s-a săvârşit în ziua de 24 iunie 2004, de către Prea Sfinţitul Episcop Varsanufie Prahoveanul, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi. Binecuvântează Doamne şi sfinţeşte pe cei ce iubesc bunăcuviinţa şi podoaba Bisericii Tale!’’
Catapeteasma frumos împodobită este şi ea de stejar şi a fost realizată de meşteri din satul lui Ion Creangă, Humuleşti.
La exterior, biserica are un soclu de piatră de aprox.0,5 m înălţime, ferestrele având ornamente din praf de marmură. În registrul superior, naosul şi absidele prezintă picturi în ancadramente terminate în arcadă. Un brâu semicircular, ce înconjoară biserica în partea inferioară a acestora cu pictură, frumos modelat în împletitură, precum şi heruvimii de la abside, dau o podoabă de toată lauda bisericii de la Mălăeştii de Jos.
Turla de pe naos are formă octogonală, cu soclu pătrat, cu patru ferestre înguste. Alte două turle, mai mici, de aceeaşi formă, dar fără baza pătrată, sunt aşezate pe pronaos, acestea fiind însă înfundate. Acoperişul este de tablă galvanizată, pereţii celor trei turle fiind îmbrăcaţi în solzi de tablă. În treimea superioară, pronaosul prezintă o mică streaşină.
La apus de biserică, pe un tăpşan mărginit de nuci, se află amplasat agheasmatarul, de formă patrulateră, cu pictură la interior. Este de-o seamă cu biserica şi în acelaşi stil arhitectural, având câte două ferestre mari de stejar pe fiecare latură, cu excepţia celei apusene.
Mânăstirea are două clopote. Cel mare este fixat pe un suport metalic şi are următoare inscripţie: ,,Cu binecuvântarea lui Dumnezeu în zilele păstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist s-a turnat acest clopot la S.C.RECOND S.R.L. Baia Mare pentru Mânăstirea Sfântul Antonie cel Mare Mălăieşti în anul mântuirii 2005 cu contribuţia credincioşilor, ctitorilor şi a mânăstirii, stareţ fiind ieromonahul Lazăr Nan’’.
Al doilea clopot, mai mic, deocamdată nefolosit, are o inscripţie prin poansonare: ,,Turnat în anul 1964 din iniţiativa lui Rădulescu Grigore ajutat de Mătescu Costică, Diaconu C., Ion Alexandrescu şi alţii care a[u] contribuit’’.
Remarcabil prin arhitectura sa este şi complexul de chilii, format din beci, parter şi două etaje, incluzând şi pe cel socotit arhondaric. El include toate cele necesare obştii: trapeza, stăreţia, biblioteca, pivniţa, cămara.
Gospodăria anexă a obştii cuprinde un grajd bine croit, câteva animale, un ogor cu o seră, utilaje agricole, un autoturism. În această mănăstire nu se mănâncă carne.
Rolul mânăstirii este de-a trăi şi mărturisi credinţa ortodoxă şi de a promova spiritualitatea şi cultura română. Dintru început, orientarea acestei mânăstiri a fost misionară, pentru credincioşii veniţi din Prahova şi din întreg cuprinsul României, căutându-se să se insufle credincioşilor dragostea pentru această nouă chinovie a Ţării Româneşti.
Obştea de opt vieţuitori – ieromonahii Petru Ungureanu şi Augustin Toader şi monahii Iosif Haralambie, Teodosie Ciochină, Ambrozie Costache şi Mina Iordache, la care se adaugă fraţii Dumitru Ştefan şi Vasile Ungureanu – se află sub ascultarea ierom. Petru, zilnic săvârşindu-se Sf.Liturghie şi toate slujbele, potrivit rânduielilor monahale ale vieţii de obşte.
ACTIVITĂŢI SOCIAL-FILANTROPICE
Prin însăşi oficierea slujbelor, prin rugăciune şi ascultare şi prin prezenţa în mijlocul pelerinilor, cu un sfat şi op vorbă de alinare, călugării îşi împlinesc menirea.
Se are în vedere organizarea unor lecţii de religie, cu participarea elevilor de la şcolile comunei Dumbrăveşti, precum şi ajutorarea unor bătrâni nevoiaşi cu o masă caldă pe zi. La Mânăstirea Sf.Antonie cel Mare în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare se oferă o masă frăţească tuturor credincioşilor.
În mănăstire s-a început şi amenajarea unei biblioteci, care în prezent numără peste 300 de volume.
Adunând din obolul unor creştini milostivi, în perioada următoare se are în vedere construirea unei clopotniţe – pentru care există deja proiectul şi aprobările necesare – a unui paraclis şi a unei trapeze şi împrejmuirea lăcaşului cu incintă-cetate, dar şi refacerea acoperişului bisericii.
Vă rugăm să ajutaţi această sfântă mănăstire, care se află la început de drum.
CONT LEI: RO16RNCB0211011846360001
BCR Vălenii de Munte.
