PIETRICENII

 

 

 

 

ARISTOCRAŢII   MUNŢILOR

 

            ,,…satul Pietriceaua are o istorie şi va dăinui prin oamenii săi’’.

                      (Gheorghe Gh. COSMINEANU, fiu al satului)

 

 

         Ai văzut dragă călătorule, încă de la primul contact cu aceste plaiuri, cercetându-le singurătatea şi pitorescul, cu pasul şi cu sufletul, cum această comunitate de oameni simpli şi harnici, este frumoasă şi curată. Este tipic românească. Evenimentele vin şi trec peste această aşezare ca apele pârâului Lupa şi un aer de veşnicie pluteşte peste aceste locuri. Satul dăinuie ca odinioară, cu suişurile şi coborâşurile sale. Că doar din sate s-au încropit târgurile şi oraşele, care la începuturi au avut şi ele uliţe, cu nimic mai mari decât ale cătunelor. Acum la Pietriceaua cu totul rare sunt  căsuţele prăpădite de lemn, şi rar casă fără o gospodărie bine întocmită. S-a construit destul de mult, dar e păcat că multe case s-au făcut fără a se ţine seama de specificul muntelui. Aici există tradiţia ca, alături de părinţi, fraţi şi cumetrii, fiecare însurăţel să fie ajutat de consăteni, ,,de clacă’’ şi fiecare cum poate, să-şi ridice o casă, mai mică ori mai făloasă, să ştie lumea că e om de ispravă.

              Aproape la fiecare răscruce – câte o troiţă. Oamenii locului au muncit şi ,,muncesc până cad’’ sau ,,pân-o da pământ pă mine’’.  Ici-colo presărate în puţine locuri, în locul unde un sătean şi-a dat duhul, este ridicată câte o cruce, ce în vechime va fi fost un stâlp dacic. Inscripţia de pe una dintre acestea, situată la abia câţiva paşi de un podeţ peste Lupa, citim: ,,Aduceţi-vă aminte cu regrete. Aici a decedat Voica V. Pavelescu. 15 noiembrie 1975’’. Harnica băbuţă a muncit până în ultima clipă a vieţii, pentru că în acea zi, cu donţele în mână, îşi urma calea ce ducea la punctul de  strângere a laptelui de vacă, ce lua drumul oraşului. Dumnezeu a vrut să se stingă lângă apa Lupei.

              Pietricenii sunt munteni profund ataşaţi dreptei credinţe străbune. Poate tocmai de aceea, în vremuri de mari lipsuri, în anii 1948-1951 au durat nou lăcaş Domnului, despre care se poate spune fără teama de a greşi, că este una dintre cele mai frumoase de pe faţa pământului românesc. Puţini ştiu că, într-un acces de independenţă faţă de satele Brebu Megieşesc şi Brebu Mânăstirii, de comuna Brebu în general, în 1924 pietricenii au avut primar pe Ion Tăbăraş, iar cinci ani mai târziu pe Tudor M. Băicoianu. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         

             

 

                Vârful Nemernicu. Un loc purificator, care te face să te întrebi dacă nu cumva, în timpuri străvechi, însuşi Zalmoxe îşi făcea veacul pe aici, pentru că, ajungând pe acest vârf ai sentimentul că te afli pe tărâmul anticii capitale a strămoşilor noştri, din munţii Orăştiei - Sarmizegetusa. Ţestele Grohotişului se văluresc spre răsărit, hăt, până departe... Dumnezeu a avut grijă de tărâmul acesta. Sălbăticia locului este desăvârşită şi poate vreodată, un sihastru îşi va fi avut aici bordeiul. Faptul că Pietriceaua este un sat ,,cap de linie'', unde ,,întoarce uliul'', este în marele ei avantaj. Tragi adânc aer în piept şi nu te mai saturi. Să baţi munţii cu sentimentul că locurile acestea ascund mistere neînţelese, că aici mai sunt nenumărate poveşti de spus la lumina focului din vatră. Vei fi parcă mai aproape de Dumnezeu, de cer, de strămoşii daci.

              Munţi şi dealuri, pietre şi ape cu o încărcătură magică. Un paradis însingurat. Fiecare soi de sălbăticiune îşi are hăţaşul său şi iarna peste tot vedem cărări tăiate de fiarele pădurii. Ici-colo se mai păstrează încă mărturia tranşeelor şi  obuzelor, din trecute lupte iar drumul de plai are urmele turmelor de curând urcate în munte. Coborând mai spre sat, la Odaia lui Bugheanu sunt casele cocoţate tocmai sus, până la buza pădurii, cu pavăza munţilor în spate. Vânturi năprasnice se abat iarna pe aici, dar oamenii s-au obişnuit cu ele.                       

         

 

      ,,… dar oamenii nu erau la înălţimea Pietricenilor’’.

                                                                 (preoteasa Flora  CRĂCEA)

       

          Strămoşii noştri îşi spuneau lupi şi semnul lor era un cap de lup. De altfel, acest animal ancestral îl putem socoti un adevărat prinţ al fiarelor carpatine. Forţa lui constă în haită, în unitatea ei, după cum forţa haitei stă în fiecare lup. De pe o viitoare stemă a Pietricelei, capul de lup trebuie musai pus, pentru că aşa sunt şi muntenii pietriceni, ca lupii, mândrii, uniţi şi puternici. Despre ei vom vorbi acum, despre aceşti aristocraţi ai munţilor. Oameni pătimaşi, stejari vânjoşi cu puternice rădăcini înfipte în glia strămoşească. Neînfrânţi. Îşi privesc cu drag nepoţii ce zburdă printre clăile de fân. Când soarele e ,,de o gresie pe cer’’, cosaşii sunt deja sătui de trudă. Iar în sat e doar o zi obişnuită de vară. Unii au lucrat o vreme, la Câmpina, dar nu au putut să se rupă de sat, să plece de tot. Unde văd lumina zilei, tot acolo închid ochii. Sunt oameni credincioşi locului, pentru care singurul drum fără întoarcere va fi la cimitirul din Plai.  Despre ei, vecinii lor spun simplu: ,,acolo sunt plaiurile pietricenilor’’, ,,acolo sunt locurile lor şi pe ele nu le călcaţi, că va fi vai şi amar’’, ,,acolo stau ciobanii dă pietriceni, încăpăţânaţi, răi, ţărani, huţupani’’ – cum mai sunt numiţi. ,,Acolo stau ţăranii ăia…’’ 

              Vouă tuturor lumea vă zice ţărani, iar voi să fiţi mândrii de asta pietricenilor, că adevăraţii ţărani sunt tot mai preţioşi şi tot mai rari. Şi doar ţăranii au făurit Ţara Românească.

 

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    

   

              Pentru a judeca cu propria-ţi simţire aceşti oameni şi aceste locuri, îngăduieşte-ţi, călătorule, şi hălăduieşte o vreme şi pe la noi să priveşti viaţa la ţară, la Pietriceaua, cu ochii plini de poezia peisajului. Să surprinzi bucuria vieţii româneşti, rara frumuseţe şi veselia traiului la munte, dar pe alocuri nu uita tristeţea şi neajunsurile care-i apasă mult prea des şi pe care eu socotesc că nu le merită. Să admiri oamenii ce dau strălucire acestui colţ de vatră românească. Vei vedea prin ei şi figuri de ţărani pe care vei întrezări câte ceva din suferinţele celor de odinioară, cei ce s-au luptat cu năvălitorii, cu  setoşii de moşii care le înghiţiseră peticele de pământ, cu comuniştii care le plănuiau ameninţătoarea ,,sistematizare’’ a satului, care urma să-i ascundă în două blocuri, la Brebu, cu incapacitatea, impostura şi mârlănia politicienilor de ieri şi azi. Valuri-valuri s-a tot prăvălit răul peste ei, dar au nădăjduit şi au răzbit. Şi vei rămâne încredinţat că noi, românii, păcătuim prin a nu aprecia munca ţăranilor, prin a nu ne cunoaşte  oamenii şi plaiurile, creaţii ale Celui de Sus şi ale permanenţei neamului românesc. Să priveşti, tu, cel abătut pe aici, dealurile şi munţii, având credinţa parcurgerii în timp a unor file din istoria noastră. Pentru că ţăranul român, cel ce acoperă ţara cu palma lui mare şi întotdeauna bătătorită de muncă, a fost făuritor de istorie. Măria Sa a dus greul pe umerii săi, a dat jertfe ştiute ori neştiute şi ar trebui să înţeleagă, el şi vremelnicii dregători ai ţării, că mai are un mare rol ce nicicum nu i-a apus.

              Să priveşti lung drumurile lutoase şi potecile care duc în sus, spre inima codrilor, pe firul apelor, până se pierd spre culmile Ţepeşului şi Barbeşului. Un decor mirific, un paradis al fânului. Grădini pline cu pruni, meri şi peri, ale căror crengi stau gata să se rupă. Locuri sălbatice şi pure, aerul arhaic al caselor răsfirate pe înălţimi, care abia dacă se zăresc la vreme de vară, cu dulăi ciobăneşti şi cu oameni simpli, povestitori de vechi istorii. Sălbăticiuni care coboară până în buza grădinilor. Flori, sălbatice flori de munte, case proaspăt văruite în alb cu muşcate şi petunii la ferestre, cu răzoare de busuioc şi iasomie, micşunele şi crizanteme, garoafe şi trandafiri. Terenul e muntos, sărăcăcios în cea mai mare parte. Pământul argilos şi pe alocuri pietros nu dă prea mult rod, calul se opinteşte, iar lama plugului scoate adeseori bolovani colţuroşi. Multe arături se fac de nevoie chiar pe înălţimi greu de urcat, unde şuvoaiele de apă spală gunoiul de grajd şi dezgolesc uneori cartofii cuibăriţi primăvara târziu.     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

  

 

 

              Vei vedea tu, cel pe care nu te va numi nimeni străin, ce înseamnă să-ţi doreşti să fii îngropat în satul unde îşi dorm somnul de veci înaintaşii tăi, unde ai trăit sfânta copilărie. Vei vedea săteanca ce paşte vacile torcând lâna prinsă în furca de alun mai frumos încrustată decât un sceptru regesc. Vei zări şi bieţi copii, frumoşi la chip şi buni la învăţătură, ce vin la şcoala satului cu trăistuţele ponosite, prin noroaie ori pe viscol. Printre fiarele pădurii. ,,Oamenii mari s-au născut în case mici’’ – spunea marele savant Nicolae Iorga. Puii de oameni vor să înveţe carte şi, aidoma pildei biblice, unii se vor dovedi mai înzestraţi şi mai cu silinţă decât cei îmbuibaţi cu de toate, meditaţi, daţi la şcoli străine, care-i înstrăinează şi de trăirea românească.              

              Să asculţi cântecul de leagăn al pădurii Nemernicului şi să păşeşti pe plaiurile Barbeşului. O ţandără de paradis. Să calci dimineaţa târziu printre brebenei şi piciorul cocoşului, prin iarba muntelui, care mai păstrează ca pe nişte diamante broboanele de rouă. Cine nu ar îndrăgi acest mirifc colţ? Cu primăverile pline de puzderia de Floarea-Paştelui, de călţunei, ghiocei şi viorele, cu albul florilor de prun, cu verile mirosind a fân cosit, cu hârşâitul gresiilor pe tăişuri de coase, cu mulţime de cositori gălăgioşi, cu chiotele femeilor ce vin cu bucatele, cu nunţi şi cumetrii pline de voie bună, cu toamnele bacoviene ce ne oferă decorul turmelor coborâte din munte, cu iernile zăpezilor troienite cât ţambrele gardului. Cu brazii ce lăcrimează răşina. Dar în câte ipostaze de neuitat nu ni se înfăţişează satul nostru drag? Pentru că el este izvorul lor nesecat.

              Să priveşti călătorule, ştergarele şi ţolurile, dansul solemn al culorilor, plăsmuiri de fantastice păsări, şiruri, brâie, frunze, zig-zag-uri şi romburi, trepte şi cercuri, brazi şi felurite flori. Să admiri ceata de flăcăi cu mustaţa abia mijită, care chiuie la coasă mai dihai ca la hora satului, trecându-şi din mână în mână plosca cu ţuică veche de prună, păstrată în butoiul de salcâm moştenit de la Moşul. Să retrăieşti obiceiuri demult uitate, admirând farmecul brâului bătut ,,bătrâneşte’’ la nunta satului, de cei cu dalbe plete. Să te laşi copleşit de frumuseţea naturală a tinerei pietricence şi să vezi minunea de prunc tocmai botezat de popa Petre Lungu. O lume arhaică, ce în alte părţi apune. Se stinge încet-încet, dar sigur şi se va stinge negreşit şi aici, dacă nu ne dovedim tari. Să nu îngăduim să se pângărească ce-a mai rămas frumos în ţara asta. Ne va bate Dumnezeu, iar judecata urmaşilor va fi aspră.

              Noi suntem încredinţaţi că satul românesc cu căsuţe văruite şi curate, cu oameni harnici, care păstrează tradiţiile, nu va pieri! Peste ani şi ani, poate doar el va mai aduce aminte generaţiilor viitoare de identitatea noastră.

              Iar tu, cel ce vremelnic ai plecat din sat, să ştii că locul în care te-ai născut niciodată n-o să-l poţi da uitării, iar visele tale de prin străine tărâmuri tot prin cătunul natal se vor petrece. Poate vei fi împlinit material, dar sortit eşti să te trezeşti cu un gol în suflet şi să trăieşti bântuit de imagini trecute. Pentru că aşa suntem noi, românii, blestemaţi să ne fie întotdeauna dor de ale noastre.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             Cum e locul aşa şi oamenii, pietricenii. Vijelioşi la mânie, altfel primitori şi prieteni de nădejde. Casa lor de lemn, pământ şi piatră, zestrea lor moştenită e lumea lor întreagă. Viaţa le e prea des amară, dar are farmecul ei. Nu şi-ar schimba vatra în ruptul capului, nici de-ar fi pentru o mare împărăţie. Nu au drumuri bune. Doar de doi ani au drum cu asfalt până în centru. În rest, uliţe cu noroaie. Dar au potecile şi cărările munţilor. Pământul lor nu le dă grâu de pâine şi porumb pentru godaci. Ei însă coboară drumurile şi hârtoapele de munte cu căruţele până la târgurile de mai la vale, după care se întorc la acoperişurile lor ţuguiate, aninate pe coaste. Nu au islazuri îndestulătoare pentru vitele lor, iar femeile se duc la mulsoarea de prânz tocmai până la Carabana, Rucăreni, Ţepeş. Neluînd în seamă osteneala, la întoarcere vin cu o crosnie de lemne şi mai au puterea să dea de mâncare celorlalte animale şi să pună rânduială în toate cele ale gospodăriei.

              Moşneni din moşi-strămoşi, pietricenii au fost întotdeauna mândrii şi nesupuşi. Ei au fost oameni liberi, iar nu clăcaşi! Îi vom regăsi mereu între munţii lor, pe Valea Lupului, aşezaţi parcă la capătul lumii, într-un loc aspru, dar care le dă libertatea atât de dragă lor. Sunt neclintiţi de veacuri şi doar Dumnezeu i-ar strămuta de aici. Au trăit vremuri de multă suferinţă şi lipsă, dar au rezistat şi nu se consideră deloc săraci. Pentru că privesc viaţa cu seninătate, pentru că îi caracterizează cumpătarea şi îndelunga chibzuială, vorba înţeleptului: ,,Nu vinul e rău, ci beţia, nu aurul, ci bogăţia, nu mâncarea, ci lăcomia, nu femeia, ci curvia…''.

              Om mai iubitor de dreptate şi de libertate ca munteanul pietricean rar se află pe faţa pământului! Omenia, cinstea, cumpătarea, munca răbdătoare, credinţa în Dumnezeu, sunt virtuţi reale ale lui. Sunt oameni pe care lipsa de avuţie nu i-a corupt şi nu i-a dezumanizat. Îi regăsim şi-i vom întâlni ,,cât va ţine Dumnezeu pământul’’, între dealurile şi munţii lor.

              Sunt oameni care nu ar părăsi aceste plaiuri ,,pentru nimic în lume’’, cum adesea le place să spună. Ei sunt adevăraţii iubitori ai satului, cei care nu pot trăi fără să vadă în fiecare dimineaţă a vieţii lor Vârful Păltinetului, Plaiul Pietricelei, ori turla bisericii în lumina zorilor abia mijiţi, nu cei care stau două-trei zile şi deja îi cuprinde plictiseala. Chiar dacă viaţa i-a purtat vremelnic prin alte locuri, s-au reîntors în munţii lor moşteniţi din neam în neam, atât de dragi lor, şi privindu-i acum cu rostul lor ai sentimentul că oamenii ăştia au fost aici de când lumea. Cum bine spunea George Călinescu ,,românii cultivă un sănătos scepticism faţă de orice întreprindere nefolositoare’’. Văzând cum munca lor este periodic culcată la pământ, au devenit prudenţi, au construit ,,minuscul, solid şi pitit la munte’’. Discreţi şi răbdători, ei au avut şi au o filozofie ,,de sus’’, pentru că, nu-i aşa, ,,ce e val, ca valul trece’’.

              Au luptat ori sunt urmaşi ai celor care au căzut pe fronturile Carpaţilor, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă, Crimeea ori Munţii Tatra. ,,Bărbăţie şi credinţă’’ – stă scris pe decoraţia lui Gheorghe Gh. Petcu, ,,Virtutea Militară’’, pe cea a lui Nicolae Goagă, veterani al celui de-al doilea război mondial. Consătean cu ei fiind, nu poţi să nu fii mândru şi să te întrebi: oare din ce rar aluat şi menit poate spre pieire sunt făcuţi aceşti oameni?

              Nu îşi sărută pruncii în văzul lumii, ci numai în somn, să nu ştie şi ,,să nu şi-o ia în cap’’. Nu culeg pomul de toate poamele. Mai lasă într-adins acolo câteva, să fie ,,pentru păsările cerului şi sufletele adormiţilor’’.

              Ierarhiile sunt moştenite din tată-n fiu. Ele apar astfel ca adevărate dinastii ţărăneşti. Urmaşi ai dacilor liberi, ei au primit în sat şi băjenari. Aici nu s-au aşezat însă niciodată ţigani. Teama de venetici este, în definitiv, teama de schimbare, de distrugere, de sticare a Cetăţii.

              Femeile sunt frumoase la chip şi armonioase la trup, deşi, la multe eforturi grele, nevasta munceşte cot la cot cu bărbatul său. Am văzut femei ce peste vară îşi coseau singure fâneţele, având soţii plecaţi, ciobani în munte. Ploaie, arşiţă, la amiază e în Carabana, la Ţepeş, pe Rucăreni sau Dumbrăvia, la mulsul de prânz, după care fac cale-întoarsă, la copii. Fie vară, fie iarnă, tot au câte ceva de ropotit prin gospodărie. Cu toate că la muncă este de multe ori egala bărbatului, multă vreme femeia era considerată supusa soţului său. Ca o reminiscenţă din vechime, şi azi în biserica satului, ea stă îndărătul acestuia şi cu basma pe cap.

              S-a oprit şi ploaia începutului de octombrie, dar el, săteanul, nu poate sta locului. Mai are de reparat o bucată de gard şi de cosit nişte otavă, pe Porumbişte, de adunat câteva păstăi  rămase pe holdă. În frunzişul copacilor, în stelele cerului, în mersul vietăţilor, se arată semne bătrâneşti că va veni o iarnă grea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   

 

 

              Pe străinul abătut pe aceste plaiuri îl cinstesc, privindu-l la început cu o anumită detaşare, cu o oarecare indiferenţă, cu aerul acela straniu al munteanului, ca şi cum ar şti ceva ce străinul nu ştie ori nu prea poate înţelege: viaţa lui e anevoioasă, dar e frumoasă. Îţi va arăta fotografiile bunicilor şi părinţilor înrămate, ca pe nişte icoane, sub ştergare meşteşugit cusute. Va fi cu băgare de seamă şi probabil îţi vei spune dezamăgit că nu ai să scoţi vorbă de la el, ferite-ar sfântul! Însă de-ţi vei deschide sufletul, l-ai câştigat! Şi-ţi va vorbi fericit, în cuvinte simple, care, pentru majoritatea dintre noi, par astăzi desuete: naţia română mult hulită, munţii dragi lui, credinţa neclintită în ,,Dumnezeu drăguţul’’, în triumful binelui, onoarea pe care nu trebuie să o calci, iubirea faţă de semeni, tradiţia multimilenară, moşii şi strămoşii, pădurea de deasupra casei, Vinerica ce tocmai i-a fătat doi viţei cu stea în frunte, batalul cu coarne răsucite ce zăngne clopotul în fruntea turmei şi perechea lui de căluţi cu care-şi aduce fânul, piatra şi lemnele.

              Adresaţi-vă săteanului cu încredere şi sinceritate, vorbiţi-i fără înflorituri şi ocolişuri, ca unui om în toată firea, iar nu de sus, pentru că ceea ce veţi auzi de la el vor fi vorbe simple, puţine, drepte şi străbătute de înţelepciune. Şi să ştiţi, voi, îmbuibaţii din cancelarii luxoase, de aici şi de aiurea, ce socotiţi că le aveţi pe toate şi le ştiţi pe toate, ce luaţi hotărâri pentru el, peste capul lui, ce urziţi războaie şi rele întocmiri, iar nu ţolul cu râuri la război, cum a făcut Baba Ileana până a închis ochii, că dacă nu spălaţi lâna la râu, nu meşteriţi răşchitorul Babei Mărioara, nu mâncaţi bulz de brânză la masa dacică, rotundă şi joasă a ciobanului Vasile Zidaru, nu vă treceţi unii altora plosca de ţuică şi nu ridicaţi imnuri din fluier mioarelor, cum face Gicu Petcu, nu mângâiaţi dulăul mursicat, ce tocmai v-a scos batalul din labele ursului, nu răscoliţi holda cu pământ reavăn de primăvară, nu învârtiţi hora satului, nu plimbaţi palmele pe tocitoarea în care se plămădeşte viitorul rachiu, cu care veţi cinsti la marile sărbători de peste an, fraţii, cumnaţii şi cumetrii, nu staţi pioşi în faţa altarului din biserica pitită în munţi, voi nu sunteţi în comuniune cu creaţia lui Dumnezeu şi străini veţi fi de spiritul ancestral al locului şi de firea săteanului.

 

            ,,Este un sat liniştit, cu oameni curat îmbrăcaţi, chiar dacă, de cele mai multe ori aduc apă de la patru kilometri distanţă. Am întrebat un localnic dacă este mulţumit de viaţa lui. Răspunsul a fost extraordinar: ,,Totul este bine aici. Suntem mulţumiţi şi avem tot ce ne trebuie…’’

             

Ca înfăţişare fizică şi caracteristici psihice, sătenii aşezărilor din zonă nu se deosebesc foarte mult de ceilalţi munteni. Au chipuri aspre, dăltuite parcă în piatră, cum aspră le-a fost existenţa pe aici, pe unde leneşii n-ar fi răzbit în veci, pentru că acest sat nu poate ţine paraziţi. N-ai cum să supravieţuieşti aici. De unde să furi? De la vecinul, de la unchiul tău? O anumită mândrie, detaşare şi convingere le luminează faţa. Cei dinaintea lor au apucat vremuri de lipsuri, război şi foamete, când s-au hrănit numai cu fructe, cu jir de pădure şi făină de ghindă, ori numai cu mămăligă, când seceta i-a făcut să bea apa adunată în urma lăsată de copita calului. Dar nu au disperat. Ei se hrănesc cu brânză, cu miere, cu nuci şi cu bulz de brânză, iar la sărbători cu pastrama ciobănească şi de aceea nu le prea trebuie bani. Ţin posturile toate şi le displac îmbuibaţii şi desfrânaţii, fără nici un fel de ruşine, fără oprelişti şi frică de nimic. Un pilduitor pasaj din Evanghelie glăsuieşte cum că, ,,unde e comoara ta, acolo va fi şi inima ta’’. (Matei, 6, 21). Crescuţi lângă oi, sunt ciobani tare pricepuţi, care cunosc meşteşugul vindecării mioarelor betege, taina caşului numa’ bun şi a brânzei din burduful pântecos. Dar azi, graţie a tot ceea ce se întâmplă, au ajuns să nu mai aibă ce face cu laptele, cu lâna, cu pieile, cu fructele grădinilor lor.

              Cu tăciunele ţin răbojul căldărilor de ţuică pe pereţii povernei, cu cuţitul şi băţul de brad pe cel de la stână, cu calendarul bisericesc pe cel al sorocului vacilor şi iepelor. Sunt oameni arătoşi la chip şi prin felul său, săteanul de pe aici adevereşte pilda din Biblie cu cei trăiţi cu multe bunătăţi şi felurite desfătări, care s-au arătat mai urâţi decât cei trăiţi în pustiu, cu strictul necesar, pentru că deseori veţi întâlni chipuri nemodelate în cabinetele de chirurgie plastică, neîntreţinute cu mulţime de cosmetice, dar totuşi atât de plăcute. Au apucat şi ei de la moşii lor de vremurile când ameninţarea ,,unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul’’ era o obişnuinţă, când norodului ,,doar ochii i se mai lăsau, ca să plângă’’. ,,Cum o vrea bunul Dumnezeu’’, spunea ţăranul român şi în asta trebuie să vedem şi resemnare mioritică şi credinţa într-o justiţie imuabilă. Munca i-a înverşunat şi dezideratele lor nu au trecut niciodată de limita decenţei.

              Bărbaţii sunt de talie potrivită spre înaltă şi manifestă deprinderea de a merge fără preget pe jos, de a străbate pieptiş ceasuri întregi munţii şi dealurile unde au văzut lumina zilei. Rezistenţa fizică se vădeşte atât de bine la corhănitul şi căratul buştenilor din pădure, la săpatul fântânilor şi scosul pietrei de râu, în zilele de coasă, când pleacă cu noaptea-n cap, având în raniţă un boţ de mămăligă, o bucată de brânză şi o litră de ţuică şi se întoarce pe întuneric. Chiar dacă munceşte mult, trăieşte uneori în lipsuri şi ţine posturile, săteanul de pe aici duce o viaţă bine organizată, nezgomotoasă, sănătoasă, românească. La munte viaţa se deapănă pe îndelete, legată fiind de munca anevoioasă de zi cu zi. Dar ce frumoasă atmosferă domneşte într-un asemenea cămin de ţărani, de care orăşenii uită adesea! Oare ce s-ar fi ales de identitatea noastră de români având numai bâlciurile orientale şi manelele din oraşe?  S-a prăvălit peste noi tăvălugul pseudo-cultural al mondializării. Ne-a învrăjbit, ne-a urâţit şi ne-a sărăcit. Prin urmare, ceea ce ne va mai diferenţia întrucâtva nu vor mai fi decât cele autentic ţărăneşti.

              ,,Sărăcia lui’’, este cea ce ne-a păstrat miturile, tradiţiile, vechile datini, neasemuitele hore. Doar graţie lui mai suntem în stare în zilele de acum să facem călătorii către originile ancestrale. A fost şi va rămâne talpa ţării. Am văzut copii care nu resimt asprimea grelelor munci pe care îndeplinesc. Am văzut săteni cum ar fi pietriceanul Vasile al lui Nistor Bâgiu, temperament vulcanic, ,,ţărănist convins’’, un om făurit parcă din piatră, înalt şi uscăţiv, dar cu o forţă care răzbate la fiecare gest, bătrân de la care fiecare tânăr ar trebui să împrumute simţul proprietăţii pământului strămoşesc.  Tot timpul are câte ceva de făcut pe lângă casă şi nu doresc unui comod şi ,,pierde-vară’’ să vadă căutătura mirată şi un pic mânioasă atunci când l-a întrebat: ,,Nea Vasile, matale nu te plictiseşti deloc?’’ Sau dimpotrivă, veţi remarca pe alţii, care sunt foarte retraşi, smeriţi, care se mişcă aidoma unui duh, ca păsările din înaltul cerului. Îl veţi întâlni pe Vasile Băjenaru, urmaşul legendarei Baba Despina, cu a sa poreclă dată de David Covrig, ,,Grecu’’, nu pentru că ar avea sânge de acest neam, ci moştenită de la tatăl său, pentru curăţenia şi eleganţa vestimentaţiei, meşter în lemn, neostenit cititor şi sătean cu un nivel de instrucţie cu totul remarcabil, pe Aurică Chivescu (renumit vraci pentru beteşuguri de animale), pe Gicu Petcu, Tonel Goagă, Gheorghe I. Dilimoţ şi Ştefan Goagă (neasemuiţi interpreţi la fluier, caval, cimpoi şi acordeon), pe veteranul de război Ion Goagă (al Silviei), un om bun să te legi cu el la rană, meşteri iscusiţi în lemn (Mihai N. Şinca, Florin Ungureanu, Ion Puiu, Petre Goagă, Vasile Băjenaru, Ion Spătaru, Ghiţă Biuac, Aurel Vasile, fraţii Chivu), ciobani fără de pereche (dintre Mocani, Băicoieni, Muşaţi, Buieci, Buzoieni, Boeri şi Buzăţoi), ţesătoare pricepute (Maria Şinca şi Maria Lungu), ori luptătoare pentru păstrarea tradiţiilor – Maria Dilimoţ.

              Cei bătrâni – printre care se află şi veterani de război – au pensii mici, dar ,,la ce mi-ar trebui, taică? Poate să mai dau la nepoţi, să mai merg la o nuntă în sat, că mi-e tare drag, să-mi plătesc dările către primărie… Oricât aş fi de cârtitor, aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu am cu ce-mi duce traiul… Că şi Statu’ ăsta de unde să dea, că e aşa sărăcit de atâţia hoţi oploşiţi pă peste tot…’’  Iată cum socoteşte un sătean, ce nu parchează nici limuzina din bani nemunciţi pe iarbă, nu aruncă sticla pe stradă, nu aşteaptă să-i pice bunăstarea ,,de sus’’… S-au succedat atâtea guverne, dar sătenii au cam fost lăsaţi de izbelişte. Românii în general, iar cei din fruntea ţării, în special, ar trebui să înţeleagă că trebuie neapărat să-şi ocrotească munţii, codrii şi fiarele sălbatice, să-şi revigoreze satele, să apere ca pe ochii din cap natura, ţăranii autentici, veteranii... Există atâţia puşi pe necinstită agonisire, care îşi au inima acolo unde îşi ţin banii, care apelează la un preot atunci când vor să-şi mai sfinţească o vilă sau o maşină. Pentru unii Dumnezeu e invocat doar atunci când dau de necaz şi e o mare nedreptate, spun oamenii de pe aici. Pentru ei, Cel de Sus îi însoţeşte la tot pasul.

 

              De fapt, pentru localnici, binefacerile civilizaţiei nu înseamnă decât două lucruri esenţiale: hrana mai variată şi îmbrăcămintea. Din celelalte se înfruptă mai rar, nevoiţi fiind să plătească pentru ele un preţ pe care rareori şi-l pot permite. Ar avea şi ei ce să vândă, însă ,,nu mai e apreciată munca noastră’’. Lâna mioarelor o dai pe mai nimic, pieile sunt roase de şoareci în podul casei. Doar pe laptele vacilor se mai ia ceva tărâţe pentru porci, că grâu şi porumb nu se face la Pietriceaua neam.

              Chiar dacă gospodăriile le sunt depărtate, nu se simt singuri ori neajutoraţi. Obştea satului le e alături. Se reunesc la nunţile satului, la slujba de duminică, la cositul pe Pisc, Barbeş, Măluroasa, Găină, Piscu Leurzii, golurile Nemernicului. Viaţa e grea, dar e viaţa lor. Până şi Dumnezeu  a trudit omeneşte şi îndelung până ce a creat  lumea. Pădurea îi ocroteşte maiestuos şi primitor ca o biserică. Îi înconjoară gâzele şi florile, brazii şi pâraiele – toată făptura lui Dumnezeu. Am văzut adeseori bătrâni ce urcă pantele repezi cu o sprinteneală de flăcău. Au mâinile butucănoase, bătătorite, însemnate de munca din cursul anilor. Nu-i vezi niciodată ţinându-le în buzunar. Braţele lor spânzură stinghere pe lângă corp, parcă speriate că nu au rost, uneori cu degetele mâinii adunate, într-un gest de permanentă încordare. Da, mâinile pietricenilor în repaus sunt stinghere… Am văzut babe trecute binişor de 70 de ani, purtând voiniceşte prin troiene coşul cu colivă de la slujba de Sf. Vasile. Du-i la oraş, şi după ce vor urca treptele câtorva etaje de bloc, deodată se vor simţi osteniţi!

              Nu chinuiesc animalul atunci când îl sacrifică, pentru a nu suferi. ,,Trebuia să-l ţin dă prăsilă. L-am tăiat cu milă şi a murit greu, săracu’…’’ Înainte de a scuipa în palme, îşi încep orice trudă cu un semn al crucii şi un ,,Doamne-ajută!’’, după care îşi suflecă mânecile cămăşii. Săteanul crede şi ştie că Dumnezeu îi va împlini ruga şi va duce la bun sfârşit treaba începută. Această invocare  a Celui de Sus i-a uşurat efortul, pentru că omul s-a simţit protejat de o forţă atotputernică, îngerul lui păzitor aflat alături de el. Deopotrivă însă, i-a îndulcit şi eşecul, ,,că aşa a fost voia Lui’’. Iar dacă nu va clădi bine azi, nu-i bai, Dumnezeu îl va ajuta mâine. Este şi în asta un dat, o aşezare a vieţii pe făgaşul ei firesc, o anume fatalitate oglindită atât de genial în ,,Mioriţa’’.

              În condiţiile economiei ţărăneşti tradiţionale, dependenţa săteanului de natură se face încă simţită. Relaţia ţăran român-glie a avut şi are pe aceste meleaguri o profundă încărcătură mistică. Omul iubea şi iubeşte pământul nu numai pentru că reprezintă proprietatea lui, moştenită din moşi-strămoşi, dar pentru că este principala modalitate de a-şi asigura existenţa. Din pământul întins ,,cât vezi cu ochii’’ are şi el o palmă, o moşie. Numai a lui şi a urmaşilor lui şi de aceea pământul naşte uneori atâtea patimi. Dacă-i vezi pe cei de pe aici, nu-i poţi considera de muzeu, chiar dacă ei aproape că lucrează ca acum sute şi sute de ani. ,,Trebuie să laşi ceva în uram ta, mă’ taică. O casă, o târlă, o grădină şi pe cei care să moştenească toate astea’’ – auzi adeseori. Egoismul le este străin. Cum altfel ar fi, când vezi moşnegi ce peste abia un an, doi se vor stinge, cum ce nici n-a dat bine colţul ierbii şi ei s-au pus pe sădit pruni şi meri. Când vor ajunge aceştia să rodească pentru prima oară, la mulţi le vor fi făcut demult parastasul de şapte ani, dar parcă asta are vreo greutate... Satul trebuie să dăinuie. Nepoţii lor să se bucure de folosul muncii lor. Asta e esenţa continuităţii în sat.

 

              Muntenii de pe aceste plaiuri au fost rezistenţi la muncă grea, au dovedit tenacitate, se simt şi s-au simţit foarte legaţi de ceea ce reprezintă ,,acasă’’. Ei tânjesc după stabilitate, după lucrurile perene, bine chibzuite, manifestând un proverbial conservatorism, după aşezarea tuturor ,,în bună rânduială, plăcut lui Dumnezeu’’, ca un opus al zbuciumatei sale istorii de care a avut parte pe nedrept. Apa trece, pietrele rămân şi românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă. ,,Românii sunt un popor de oameni buni’’ – cum bine spunea cu înţelepciunea-i cunoscută părintele Dumitru Stăniloae. De aici s-a născut vorba numită ,,cuviinţă’’, care nu poate fi tradusă în alt grai. De aceea, cei ce alcătuiesc colectivitatea satului şi nu se dovedesc cuviincioşi, ,,în rândul lumii’’ sunt supuşi oprobriului sătesc şi să te ferească Sfântul de acesta. Străinii au spus că asta ar fi o ingerinţă în viaţa privată. Nu fraţilor, asta-i moralitate controlată de obşte, pentru că şi datorită ,,gurii satului’’, zvonului public, lumii care ,,vorbeşte’’, nu s-a transformat satul într-un Babilon. Cine a trăit la ţară ştie că aici omul se conduce după norme precise, verificate de timp, iar o greşeală cât de mică a unuia atrage primirea unei porecle, ironia şi batjocura satului. Că nu e ,,în rândul lumii’’. A lumii satului.

 

              Nici moartea nu e groaznică pentru ei. O primesc cu detaşare, pentru că deasupra ei se găseşte ursita. ,,Aşa i-a fost scris. Aşa a rânduit Cel de Sus. I s-a terminat aţa maică, tot depănându-se de pe mosor’’. Şi apoi, în concepţia celor din spaţiul mioriţei existenţa omului continuă dincolo de moarte:

 

În strunga de oi

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

             Să-mi aud câinii.

 

CÂTE CEVA DESPRE…

                 

 

ŞEZĂTORILE ORGANIZATE DE MARIA DILIMOŢ

 

Cine n-a cunoscut-o pe Maria Dilimoţ din Pietriceaua a avut cu adevărat ce pierde. O femeie aprigă, ce nu are linişte, care mai nădăjduieşte să întârzie în această lume bezmetică în care trăim o parte a tradiţiilor strămoşeşti, poate singurele care ne mai diferenţiază de alte popoare. Cei mai mulţi dintre noi am uitat de aceste datini şi nu ne şade deloc bine.

              ,,Pe vremea copilăriei mele – îmi povestea deunăzi inimoasa pietriceancă  – mama mă trezea cu un cântecel. Iar noi, la culcare, ca şi la trezire, spuneam o mică rugăciune. Puţini mai ţin cont de toate astea’’.

              În 2004 Maria a purces la construirea unei căsuţe, ce se doreşte un veritabil muzeu. Nu a primit nici subvenţii guvernamentale, nici alte ajutoare. Ar mai avea nevoie de vreo zece milioane, pe care nu le are. Sunt bani mulţi pentru un om de la sat. Ce ţară-i aceasta, în care un guvernant are 10 milioane bani de buzunar, iar o ţărancă inimoasă n-are mai puţin de-atât pentru un muzeu care să rămână generaţiilor?

              S-au minunat şi jurnaliştii de ea. De i-ar da Dumnezeu să reuşească!

              Unii – chiar din sat - au minimalizat meritele pietricencei din neamul Gogeştilor, al bătrânului Iţaru, şi au uitat că, în vreme ce ei chefuiau la cârciumă – şi măcar de-ar fi făcut-o pe ritmuri de populară, nu pe manele - Maria noastră avea în a sa casă oaspeţi de seamă. Astfel, la începutul lunii iulie 2001, un grup de jurnalişti francezi şi delegaţi ai Uniunii Europene i-a vizitat gospodăria-muzeu. S-a servit un delicios prânz (supă de pasăre, sarmale cu mămăligă şi bulz de brânză). S-a băut ţuică, iar la plecare cei prezenţi au primit suveniruri ţărăneşti, ştergare şi sticle de ţuică.

              O altă manifestare a fost cea organizată de Fundaţia ,,Matei Basarab’’ din Brebu, sâmbătă, 18 septembrie 1999 şi desfăşurată în comuna noastră sub numele de Festivalul cultural-sportiv ,,Divertisment, autenticitate şi folclor’’. În cadrul manifestării, a evoluat şi Ansamblul folcloric ,,Pietriceaua’’, cu spectacolul ,,Hora băbuţelor la poalele munţilor’’.

              Tot cu această şezătoare s-a participat la Festivalul Naţional desfăşurat la Întorsura Buzăului (1994), obţinându-se un merituos premiu II, la Festivalul ,,Toamnă Cugireană’’ – Cugir, 2002, precum şi în Brebu, Aluniş, Câmpina, Vălenii de Munte, Mangalia ş.a.

              În vara anului 1996, Maria Tănase Marin a realizat la Pietriceaua o emisiune cu cântece şi obiceiuri ,,Tradiţii’’, transmisă la Televiziunea Română, iar în decembrie 2002, şezătoarea a fost transmisă în direct la Radio România - emisiunea ,,Antena satelor’’, realizată de dl Ştefan Rancu.

              Denumirea şezătorii este ,,Hora băbuţelor la poalele munţilor’’, denumirea fiind ,,dată din moşi-strămoşi şi păstrată din generaţie în generaţie’’.

              La una dintre aceste şezători au participat: fam. Dilimoţ (Ion, Gheorghe, Maria, Eugenia Magdalena, Alina, Ionica, Nicuşor, Georgică), Petre (Elena, Florentina), Mocanu (Gheorghe, Elena), Goagă (Elisabeta-Veta, Elisabeta-Geta, Gigel, Tonel, Nicoleta), Baciu (Nina, Georgian, Alin, Mihai, Ionuţ), Muşat (Ion, Paraschiva), Duţu (Vica, Vasile), Ştefan (Dorina, Alexandru), Pătru (Alin, Mădălina), Onea Aneta ş.a.

              Se spune din bătrâni că ,,atunci când se face prima claie de fân în sat încep şezătorile’’. Astfel, de la lăsarea serii şi până la miezul nopţii, femeile de la Gâlme se strâng în casa uneia dintre surate. Fiecare are câte ceva de făcut: ţese la război, toarce, deapănă firele, lucrează flanele sau ciorapi, îndrugă, scarmănă lâna. Se spun ghicitori, glume, se bea ţuică fiartă, se mănâncă. De obicei bărbaţii îşi fac apariţia mai târziu, aducând cu ei instrumente tradiţionale de cântat (fluier, cimpoi, caval), iar la sfârşit se lasă cu joc şi voie bună.

             Iată câteva dintre cântecele şezătorii:

(,,Frunzuliţă măr domnesc’’)

Frunzuliţă măr domnesc

Tare-aş vrea să-ntineresc

Să fluier şi să doinesc

Pe pământul strămoşesc;

Să cânt, să răsune valea

Cum cântam când veneam seara

De la coasa fânului

Din Vârful Barbeşului.

Zi , măi, bade, din caval

Să jucăm sârba pe deal

Sus, pe deal, pe Dumbrăvia

Ca la noi, la Pietricea’

Zi, măi bade, din cimpoi

C-aşa-i datina la noi

Sârbă mare, muntenească

Cine-o joacă să trăiască.

(,,La poalele munţilor’’)

La poalele munţilor

E satul ciobanilor

Satu-i mare şi bogat

Se aud câinii cum latră;

Pe dealul cu florile

Paşte  vara oile

Ciobănaşii lângă ele

Cântă cu foc din fluiere

Cântă doina oilor

La umbriţa fagilor.

Pe drumuri şi potecele

Cântă babele şi ele,

Babele şi fetele

De răsună văile

Cântă cu foc şi cu dor

De dragul ciobanilor.

Satule cu bolovani

Tu mi-ai răpit ani şi ani

De-am ajuns acum bătrân

Să zac pe-o pală de fân

Pe-o pală de fân uscat

Tinereţea m-a lăsat.

 

(Gâlmă, Gâlmă cu cătini’’)

Gâlmă, gâlmă cu cătini

Ai poteci doar prin grădini

Ai poteci şi potecele

Şi mergem cu drag pe ele

Desculţe şi-ntr-un picior

Tot mergem la şezători

La vecina de sub Gâlme

Toată lumea să se-adune

Am sosit la astă casă

C-are o fată frumoasă

Dar nu ştie ca să ţeasă

Şi de horă nu se lasă

Stă războiu-înnăvădit

Şi pleacă după iubit.

Zicători

Ce făcui de mă-nsurai?

Dădui iapa pe mălai

Şi şaua pe lapte dulce

Să-i dau mândrei să mănânce.

 

Hai noroc! Şi bucurie;

Ce-o fi mâine, Domnul ştie.

Grijile-ncreţesc obrazul

Ţuică, tu-mi alungi necazul.

 

Lunea, marţea n-am lucrat

Mai de când m-am măritat;

Miercurea e rău de foc

Joia pentru dobitoace

Vinerea nu se mai toarce

Sâmbăta e pentru morţi

Duminica pentru toţi.

 

Iaca toanta şi nebuna

Cum îndrugă săptămâna!

Pune pânza când dă frunza

Şi-o taie la Sânt Văsii

Şi-i pare că se grăbi.

 

Strigăturile horei

 

Frunzuliţă busuioc

Hai, băbuţelor, la joc (Uiuiuuuu!)

Şi să-ncingem hora mare

Cum e-n zi de sărbătoare

I-auzi hora horilor

Hora pietricenilor

I-auzi hora tot pe loc

Să răsară busuioc

Busuioc şi micşunele

C-aşa-i place babei mele.

Să se poarte cu mărgele

Şi-n gură n-are măsele

Că vorbind mereu cu ură

I-au sărit toate din gură

Numai una i-a rămas

De se clatină sub nas.

 

 DESPRE CREAŢIA LUI VASILE BĂJENARU

(fragmente)

 

Sărac am fost de mic copil

Căci m-am născut în sărăcie;

Şi satu-ntreg a fost sărac

C-aşa a fost să fie.

Dar munca, credinţa-n Dumnezeu şi omenia

M-au ajutat să-nlătur sărăcia

Cu suflet bun şi gând la Dumnezeu

M-am bucurat de rodul muncii,

Şi tot am progresat mereu.

Pe noi ne-au învăţat străbunii

Să nu dăm un pas înapoi;

Să ne luptăm cu sărăcia

Să scoatem urmaşii din nevoi.

Să ne-nvăţăm cu zâmbetul pe faţă

Despre tot ce e frumos şi important în viaţă.

Este important în viaţă

Să te scoli de dimineaţă

Să dai cu apă pe faţă

Să te-ndoi cu plecăciune

Să-ţi faci sfânta rugăciune

Către Domnul nostru sfânt

Ce ne ţine pe pământ.

Când e omul sănătos

Aleargă şi-n sus şi-n jos

Şi le rezolvă pe toate

Dacă are sănătate.

Mărgăritar este iubirea

Şi mila e un bob strălucitor

Din ele făureşte-ţi o credinţă

Şi fericit vei fi în vecii-vecilor.

Fă-ţi timp să stai cu mama

Să tatăl tău, bătrâni.

Fă-ţi timp de-o vorbă bună,

Şi-nvaţă rugăciuni.

 

Fă-ţi timp şi-nvaţă din toate câte-un pic

Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp şi-adună din toate

Şi din toate să înveţi

Fă-ţi timp să dai vieţii

Şi morţii tale preţ;

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi

Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi.

Multe vremuri petrecurăm

Vremuri triste, vremuri grele

Şi uitarăm ca prin visuri

De căsuţa cu zăbrele

O căsuţă bătrânească

Învelită cu şindrilă

Cu ferestrele micuţe

                                       Şi opaiţul de lumină.

 

 

 

 

CUTUME, TRADIŢII, LEACURI  BĂBEŞTI

 

Legatul gurii lupilor

              Bătrânii ciobani pietriceni vorbesc de moşi, vechi ciobani de pe aici, care rosteau un descântec, prin care lupii veniţi la stână nu erau în stare să mai ia nici o oaie.

Răsfugul vacilor

              Se mulge vaca răsfugită printr-o piatră specială, foarte greu de găsit, moştenită de zeci şi sute de ani, găurită, asemănătoare unei piuliţe. Se mai poate folosi şi o piele de nevăstuică, pliată ca şi o pâlnie, despre care se crede că are aceleaşi proprietăţi vindecătoare.

Luatul laptelui

              Există cazuri când anumite femei, ştiutoare ale unui descânt, pot ,,lua’’ laptele oilor sau vacilor. Astfel scade grăsimea, ,,mana’’ laptelui, scade cantitatea de lapte, sau animalul nu se lasă muls (,,nu-şi lasă laptele’’). Se spune că cei ce iau laptele sunt vârcolaci sau oameni ,,din flori’’. 

              Se ştie că, alături de miere şi de pâine, laptele este un aliment primordial. Nu degeaba se spune ,,în grădina Raiului curge lapte şi miere’’. Se spune că este bine ca, într-o ulcică cu lapte dată cuiva, să se presare puţină sare, până ce respectivul trece o apă, pentru că astfel nu poate lua laptele. Laptele pus la fiert nu se lasă să dea în foc, pentru a nu crăpa ugerul vacii. Tot pentru protecţie, după mulsoare, se ia puţină spumă cu degetul şi se face o cruce pe pulpa vacii. În trecut, de Ispas se făcea o coroniţă, care se punea în coarnele vacii.

              Primele ,,cârpe’’ (placenta) vacii fătate ,,de neleapcă’’ se îngroapă lână talpa grajdului cu puţin usturoi şi înainte de răsăritul soarelui.

              Întorsul laptelui se face prin descântece sau prin hrana vacii: făină cu sare, care se pun într-o scorbură de copac, de cu seară. Pică roua pe ele şi se dau vacii dimineaţa devreme.

 

Descântec ,,de deochi’’       

              La Pietriceaua se spune că deoache uşor cel care s-a născut ,,de-a-ndăratelea’’. Leacul cel mai uzitat este ,,Tatăl nostru’’ spus de trei ori, însă există şi descântece, despre care se crede că îşi fac efectul doar dacă sunt  ,,furate’’, iar nu aflate clar, voit, de la cineva. Iată unul dintre ele.

 

Fugi deochi dintre ochi,

Să te duci, să piei

Cum pier negurile

Când bat vânturile,

Cum piere roua la soare

Cum piere spuma la mare.

Sări deochi, dintre ochi,

Din faţa obrazului,

Din creierii capului

Din ochi, dintre ochi

Dintre gene şi sprâncene

Să te duci şi să te tot duci

Unde popa Lungu nu toacă

Unde fata mare nu joacă

Unde cocoşul nu cântă

Unde vaca nu zbiară

Unde mâţa nu miorlăie.

Pe (se rosteşte numele persoanei deocheate) să-l laşi

Curat şi luminat

De boală grea scăpat.    

   

Strigături

Foaie verde de dudău

Harnic bărbat mai am eu,

Se scoală de dimineaţă

Pân’ la prânz abia se-ncalţă!

 

Am o mândră jucăuşă

Cu gunoiul după uşă

Când mă uit la ea în tindă

Stă gunoiul până-n grindă!      

     

Aşa-i Doamne-ntre străini

Ca mlădiţa între spini,

Suflă vântul şi-o căleşte

De mărăcini mi-o loveşte.

 

Foaie verde usturoi

Decât slugă la ciocoi

Mai bine cioban la oi

Cu capul pe muşuroi.

 

Câte fete intră-n joc

Toate-s strâmbe de mijloc;

Numai Ilenuţa mea

E dreaptă ca secera.

 

 

 

,,Pietriceaua e un sat

Pe un munte cocoţat;

Parca cineva-ntr-o doară

A luat casele în poală

Şi le-a aruncat aşa

Şi pe deal şi pe vâlcea…’’

 

(Maria DILIMOŢ din Pietriceaua, cea mai mare iubitoare şi luptătoare pentru tradiţiile pietricene, cunoscută până şi de marele profesor şi român Grigore Leşe)

 

 

,,Vai de omul care are

Suflet mic, în casă mare;

Fericit cel ce ridică

              Suflet mare-n casă mică!’’

 

(Pr. Nicanor Lemne din Siliştea Snagovului)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bunicii mei, Maria şi Dionisie D. Şinca, cu copiii Jeaneta şi Nicolae (tatăl meu)

Chipuri de pietriceni: Nicolae Goagă, Iulian Băicoianu, Aron (Antonie) Mocanu, Ion Goagă

În anul 2007, jurnalistul Gabriel Mateescu de la cotidianul ,,Adevărul'' a scris despre ,,Frăţia lupilor la Pietriceaua''

Bordei, boşcă şi strungă pentru oi pe Barbeş

Case din Vârf, zona cea mai înaltă a satului. De aici se văd Bertea şi Lutu Roşu. Spre munte nu mai este niciun alt sat

Prepeleci de fân la Grigore Lixandru

Gospodărie pe Barbeş

În anul 2009 Marele Român, Grigore Leşe, a fost la Pietriceaua unde a realizat o emisiune din ciclul ,,La porţile ceriului'', TVR 2