SATUL  PIETRICEAUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ACADEMICIAN  FLORIN  CONSTANTINIU –  ,,CUVANT  INAINTE''  la

  ,,Cartea satului meu, Pietriceaua’’, RCR Pint, Bucureşti, 2004. 

 

              Pasiune şi profesiune. Pentru istoricul de meserie, asocierea lor este firească şi lesnicioasă. Cercetătorul de vocaţie, pe temeiul pregătirii de specialitate, căpătată în facultate, îşi desfăşoară activitatea profesională pe făgaşul pasiunii sale. Dar când împrejurări de viaţă au făcut cu neputinţă această alăturare?

              Autorul cărţii de faţă, domnul Florin Şinca, ne oferă un admirabil exemplu de soluţionare a acestei probleme. Domnia sa vine dintr-un câmp de activitate foarte îndepărtat de cercetarea istorică. O puternică iubire de locurile natale şi de istoria neamului românesc l-a făcut ca orice clipă de răgaz să o dedice lecturilor istorice şi investigării trecutului satelor Pietriceaua şi Brebu. A explorat arhive, a parcurs bibliografii, a citit mii de pagini. La capătul acestui nobil efort de documentare, interpretare şi redactare a răsărit monografia de faţă. Dl. Florin Şinca nu a precupeţit nicio strădanie de ordin intelectual sau material pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea pe care singur şi-a asumat-o. Numai cine cunoaşte ce înseamnă cercetarea istorică poate înţelege cu adevărat câtă muncă este închisă în paginile acestei cărţi. Autorul ei a scris-o cu obiectivitatea istoricului şi cu dragostea pământeanului pentru familie, sat, ţară, popor. De-ar fi mulţi români ca Florin Şinca, viitorul nostru n-ar trebui sa ne preocupe. Ceea ce a făcut el pentru satele Pietriceaua şi Brebu constituie o contribuţie valoroasă la o problemă, desigur, de microistorie, însă nu mai puţin însemnată decât macroistoria. Nicolae Iorga spunea că orice crâmpei de viaţă este vrednic de atenţia istoricului. Dl. Florin Şinca ne dovedeşte câtă dreptate a avut marele istoric. Cartea sa ne restituie un colţ de pământ şi de viaţă românească, reconstituite cu profesionalism, răspundere şi dăruire.

              Prin osteneala sa ştiinţifică, întrupată în această lucrare, dl. Florin Şinca a chemat din nou la viaţă fapte şi oameni de odinioară, pe care, altminteri, uitarea i-ar fi învăluit pentru totdeauna.

              „Nasc şi în Moldova oameni“, a exclamat Miron Costin în Letopiseţul său. „Nasc şi în Pietriceaua oameni“, putem exclama şi noi cunoscându-l pe Florin Şinca. Paginile ce urmează ne-o dovedesc cu prisosinţă.

 

Acad. FLORIN CONSTANTINIU,

mai 2004, Bucureşti

Masă pentru oaspeţi la Maria şi Ion Dilimoţ; Troiţa eroilor satului; Şezătoare; Împărăţia pietrei - Împărăţia lemnului, Biserica ,,Sfânta Treime’’ (1951); Veteran de război - Moş Gheorghe Petcu la 91 de ani; Ţol de lână (Maria Şinca); Ciobănaşul de la Gâlme – Marian Florentin Muşat. NU UITA CĂ EŞTI ROMÂN! www.pietriceaua.ro. Foto şi © Florin ŞINCA. RCR PRINT Bucureşti.

Mândru de portul său românesc - Moş Ion Lungu

Maria Lungu din Vârf

Casă cu pridvor traforat: Ion Tăbăraş din Băltac

Chipuri de pietriceni: Vasile Nistor Bâgiu (stânga-sus), Gh.Petcu, Vasile Băjenaru, Ion Băicoianu

Marian-Florentin Muşat de la Gâlme, cu oile

Nichifor Băicoianu cu nevasta

Case care plâng. Casa Ion Petcu (,,Maiorul'') de la Ferigă, construită la începutul secolului al XX-lea, azi în ruină

Interior cu şervet şi carpetă la Nicolae Goagă de la Gâlme

Cel mai vechi document în care apare satul Pietriceaua

Organizarea administrativ-teritorială

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SATUL  PIETRICEAUA - LEGENDE ŞI ISTORIE

 

           

                        

                ŢARA S-A TRAS DINSPRE MUNTE

 

Aşa cum cele mai ferite sate din calea migratorilor au fost cele de deal şi de munte, tot aşa primele zone locuite ale satului Pietriceaua au fost cele din Vârf şi Gâlme. 

După cum bine se ştie, prima atestare documentară nu înseamnă şi actul de naştere al unei aşezări. În documentele medievale cătunele şi satele sunt menţionate treptat, de regulă atunci când erau dăruite mânăstirilor, slujbaşilor domneşti sau chiar voievodului, când exista un hrisov de danie ori o pricină anume. În numeroase documente apare specificat faptul că hotarele  erau demult stabilite de către obştea satului, cu mult înainte de atestarea lor, ,,cu ştirea tuturor megieşilor din sus şi din jos’’, cu ,,hotarele vechi şi de demult’’, ,,pe unde au fost din vecii vecilor’’.

              Se înţelege că satele din această zonă, ca de altfel din întreg arealul montan,  au fost libere. ,,Această populaţie era în întregime liberă şi stăpânitoare de pământ’’, pentru că biruinţele asupra duşmanilor, începute în toamna lui 1330 cu Posada, nu se pot câştiga decât cu majoritatea unei populaţii libere; nu se face ,,oastea cea mare’’ cu sclavi. Noi am avut sate libere, cum a fost Pietriceaua. Dacă numeroase ţări au deplâns dispariţia satelor libere de odinioară, în cazul românilor, ele au rezistat vitregiei vremurilor ca modele viabile, puternice.        

               Între documentele care nu au fost sortite pieirii accidentale, documentele care ne-au parvenit sunt doar acelea pe care le-a triat exclusiv interesul concret al boierilor şi egumenilor mânăstirilor, în încercarea acestora de a dovedi drepturile lor patrimoniale. Un alt argument îl constituie cel al lui R.Vuia, pe care îl împărtăşeşte şi N. Stoicescu, anume acela că ,,civilizaţia noastră populară este mărturia cea mai sigură a vechimii poporului nostru pe aceste locuri’’, pentru că, adeseori, documentele cancelariilor nu reflectau istoria, ci evenimentele mai ,,zgomotoase’’. Şi, conchide autorul, ,,masele populare de la ţară sunt cele care au urzit în tăcere temelia acestui neam’’. Rolul ţăranului nostru în păstratea identităţii a fost admirabil de frumos înfăţişat de gânditorul Petre Ţuţea într-un adevărat imn dedicat ţăranului român: ,,De un ţăran în cioareci nu trebuie să te îndoieşti, dă-o încolo de treabă. Ăla e român prin definiţie. Ăla duce cioarecii la primărie şi îi dă certificat de român. Păi, eu mă gândesc la ţăran, bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor. Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm’’.

              Deşi cu o vechime apreciabilă, care-l situează printre primele aşezări muntene, despre satul Pietriceaua nu ne apar documente decât destul de târziu. Cauza este absenţa vreunui boier sau mânăstire cu proprietăţi şi interese aici, care, ca urmare a vânzării – cumpărării, ori a unui conflict avut cu vecinii, sau cu clăcaşii de pe moşie, să fi generat hrisoave, hotărnicii, pricini şi alte acte din partea ispravnicilor judeţului, forurilor ecleziastice sau chiar divanului domnesc. Aşadar, Pietriceaua şi Brebu, datorită poziţiei geografice, de timpuriu locuite de moşneni din tată-n fiu, fără să fie închinat vreunei mânăstiri, ori vreunui boier, nu aveau cum să fie pomenite în hrisoave, documentele apărând destul de târziu. ,,Satele nu lasă documente pe care să le consulte istoricii – spunea Liviu Rebreanu. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?’’

              Cu toate acestea, comuna noastră a avut şi vechi mărturii de fiinţare a unei aşezări. Cu privire la acestea, regretatul profesor Ioan Gratie amintea existenţa unui document descoperit în arhiva şcolii din comuna Brebu, în care era specificat cum, înainte de primul război mondial, în Brebu şi Podul Cheii s-au descoperit ciocane şi alte obiecte, confecţionate din cremene şi piatră. Acestea sunt specifice uneltelor de piatră şlefuită şi perforată din Neolitic (gr. neos-nou, lithos-piatră). Ele au fost depuse la Muzeul de Antichităţi din Bucureşti, de către preotul Gheorghe Brebeanu. Ulterior, exponatele acestui muzeu au fost duse la Institutul de Arheologie, directorul lui, istoricul Eugen Comşa confirmând descoperirea la Brebu a unor unelte datând din Neolitic. Excepţie au făcut alte unelte din aceeaşi epocă, care au fost colecţionate de brebeni şi duse la muzeul comunal Preot Vasile Nicolau, desfiinţat în 1956. Astăzi nu se mai ştie nimic de ele. O investigaţie amănunţită ar putea oferi noi date.

                                 

              De regulă, o aşezare, un cătun, se organiza pe valea unui râu (pârâu), cum a fost şi cazul vecinilor noştri alunişeni, teşileni şi trăistenari. Pe lângă faptul că acesta oferea sursa de apă necesară oamenilor şi animalelor, mai îndeplinea şi un important rol de apărare. Tot aşa a fost cazul satelor Brebu şi Podu Cheii, care au prins rădăcini pe cursul râului Doftana şi oarecum a satului Pietriceaua, pe cursul Lupei.

              ,,Dacii inhaerent montibus’’ (,,Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi’’) ne spune despre bravii noştri înaintaşi Florus şi în afirmaţia scriitorului antic trebuie să vedem vetrele lor presărate în locuri cu precădere montane, oarecum neprielnice traiului, dar capabile să le ofere adăpost contra năvălitorilor.

              Pe teritoriul prahovean, amintim descoperirea la Coţofeneşti (la sud de Slănic) a coifului de aur, datând din sec. V-IV în.Hr. şi aparţinând desigur unei căpetenii dacice. La Ceptura şi Gura Vitioarei au fost identificate burguri dacice, la Băneşti, în punctul ,,Dealul Domnii’’, au fost descoperite urmele unui complex dacic, la Homorâciu şi Ploieştiori cetăţi asemănătoare, la Tabla Buţii un castru roman, iar la nord de acesta o cetate feudală (probabil teutonică). Într-un complex funerar, la Budureasca s-a descoperit cunoscuta imagine a stindardului dacic, care precede cu peste cinci secole reprezentarea stindardelor dacice de pe Columna Traiană (113 d.Cr.).

              La Câmpina, ,,există o ipoteză încă neatestată a prezenţei unei fortificaţii romane’’, semnalată la începutul sec. al XX-lea de dr. Constantin I. Istrati, care vorbea de un ,,castru’’ pe Platoul Câmpiniţa.

              ,,Larg deschisă, pitorească şi ospitalieră, Valea Doftanei a fost circulată din cele mai vechi timpuri. Bronzurile descoperite întâmplător şi pe această vale demonstrează contactul între populaţia de dincolo şi de dincoace de munte, încă din epoca de înflorire a bronzului transilvănean (circa 1500 î.Hr.’’. Tot prof. Simache considera că ,,dacii fortifică şi Valea Doftanei, construind pe dealul dintre Telega şi Doftana, unde înălţimile cresc şi ameninţă pentru ultima dată cu zăvorârea văii, deci aproape de vărsare, şi la Trăisteni, aproape de izvoare, adevărate centre de apărare’’. Comparativ cu Valea Doftanei, cea a Prahovei este mai puţin accesibilă circulaţiei, nefiind străbătută până la 1789 decât de o simplă potecă şi de aceea primele proiecte de realizare a căii ferate între Bucureşti şi Braşov aveau în vedere Valea Doftanei şi nu a Prahovei, hotârâtor fiind, credem noi, ridicarea din poruncă regească a Castelului Peleş la Sinaia. Şi continua profesorul cosminean: ,,În decursul evului mediu Valea Doftanei rămâne încontinuu un ţinut intens locuit de la izvor şi până  la vărsare. Sate vechi ca Treistenii, Lunca Mare, Şotrile, Brebu, Pietriceaua, Teşila şi Băneştii se înşiră ca o ghirlandă de sub pasul Predeluş şi până la vărsarea Doftanei în Prahova’’.

              Aşadar, adăpostiţi în inima pădurii îşi fac gropi de provizii, ,,tainiţe’’, unde ascundeau bunurile de preţ şi frumoasele fete, care erau mânjite cu funingine pe faţă, pentru ca în eventualitatea prinderii acestora de duşmani, să pară urâte şi bătrâne, obiceiuri păstrate până în cel de-al doilea război mondial. Bordeiul este acum construit cât mai la munte, departe de ceea ce reprezintă căi de acces principale, drumuri mai importante. Ca o reminiscenţă, chiar şi în sec. al XIX-lea locuitorii se fereau de drumurile mari, făcându-şi bordeie în câte o râpă, departe de jaf şi năpaste. De atunci e ,,codrul frate cu românul’’, de atunci noul născut e dat în grija unui ,,arbore de naştere’’, care va fi prezent apoi în toate momentele importante ale vieţii: la căsătorie – bradul de cununie, care garantează trăinicia legământului şi care protejează tânăra familie; la înmormântare – mărul, toate obiceiuri păstrate şi la Pietriceaua, Brebu şi Podul Cheii.

              Marile bătălii de rezistenţă câştigate de înaintaşii noştri au fost toate în codru; el a fost cetatea naturală, naţională am zice, a românilor. În feudalismul timpuriu, aşezările româneşti vor reziata cu deosebire în zonele înalte, mai risipite, pentru că românii, până în timpurile mai noi, ,,au ocupat totdeauna partea muntoasă a ţărei’’, mai ,,împoporată’’ decât cea de câmpie. O mare parte din populaţia de la sate, ,,micul plugar şi crescător de vite, rândaşii şi ciobanii’’, s-au retras la munte.

               Să nu neglijăm statornicele legături avute cu românii făgărăşeni, bârsani, brăneni, acestea din urmă atât de cunoscute până azi. La 28 octombrie 1464, Radu cel Frumos întărea Mânăstirii Snagov mai multe sate şi ,,muntele Gârbova şi Floreaiul şi vama de la Prahova jumătate’’, unde, credem noi, nu poate fi vorba decât de Câmpina, având în vedere amploarea comerţului de pe Valea Prahovei. În sec. al XVIII-lea cărăuşii erau în mare parte prahoveni. Vorbind de legăturile dintre Valea Teleajenului şi Valea Doftanei, vom vedea că acestea s-au făcut prin bazinul Vărbilău – Slănic, urmând apoi traseul zonei muntoase Schiuleşti (unde există vechiul drum al mocanilor, ce ducea la Plaiul Şerban Vodă) – Slănic – Pietriceaua – Brebu. O altă potecă era de la Bertea, prin Plaiul Şerban Vodă – munţii Vulpea – Scărişoara şi Lutu Roşu. Dinspre Ardeal, venind de la Comarnic, cărăuşii treceau prin Secăria – Teşila – Trăisteni – Telega – Câmpina. De la Posada s-a circulat şi prin muntele Floreiul – Vf. Gagu – Vf. Baiul – Vf. Cazacul. De aici drumul se bifurca: o variantă ducea prin frumosul munte Sorica în Valea Azugii, iar a doua pe platou, prin Vf. Unghia Mare – Neamţu – Pasul Predeluş - Transilvania.

              Bătrânii comunei îşi amintesc de  înaintaşi de-ai lor, căsătoriţi cu transilvăneni. Strânsă între Olt şi Carpaţi, Ţara Făgăraşului, căreia i s-a mai zis şi Ţara Oltului, a fost practic o parte a Ţării Româneşti, o ţară a boierilor români, având întotdeauna de-a lungul istoriei o masă compact românească de populaţie, aproape nefiind considerată ca făcând parte din Ardeal, ci inclusă în aşa-numitele ,,părţi adnexe’’. A fost ,,entitatea cea mai curat românească din cuprinsul regatului ungar’’, cu viaţa obştească cea mai puţin contaminată de maghiarime, dată fiind şi anexarea târzie la regat. Şi nu avea cum să fie altminteri, întrucât, aşa cum spunea şi luminatul cioban făgărăşean, ,,dacul coborât de pe Columnă’’, Gheorghe N. Cârţan (1849 – 1911), ,,aici în Transilvania, cei mai vechi şi mai vechi sunt munţii şi noi, românii’’.

              De aici, de pe ,,tărâmul fagilor’’, legenda spune că a plecat Negru-Vodă, mare herţeg pe Amlaş şi Făgăraş, descălecătorul Ţării Munteneşti. Suntem un popor carpatic, şi munţii nu au constituit o piedică în calea mişcărilor de populaţie. Un curent de norod românesc dinspre Făgăraş spre ţinuturile de dincoace de munţi a existat de multă vreme. ,,Un făgărăşean, când trece Oltul la nord, merge în Ardeal; la răsărit, trece în Ţara Bârsei; pe drumul din sud-est, de la Şinca la Poiana Mărului, în Ţara Branului; la asfinţit, trecând Oltul, intră în Mărginime; iar când trece Carpaţii, merge în Ţară’’. Trecând munţii, niciodată aceşti oameni nu s-au considerat străini. Vom întâlni făgărăşeni în sate din judeţele ,,de graniţă’’ cu Ardealul, Prahova, Argeş, Dâmboviţa şi chiar în Dobrogea. Dar nu mai puţin însemnat a fost şi curentul invers, dinspre Muntenia spre ţinutul Făgăraşului, ceea ce l-a făcut pe marele istoric Nicolae Iorga să afirme că nu Ţara Românească a fost întemeiată de făgărăşeni, ci Ţara Făgăraşului a fost întemeiată de descălecători din Muntenia. Motivele: transhumanţa, stăpânirea ţinutului de domni munteni, vechile legături comerciale ş.a. Aşa s-a ajuns ca, în ciuda atâtor prigoniri ale austro-ungarilor, Făgăraşul să fie unul dintre puţinele zone de dincolo de munţi care a avut mânăstiri şi schituri româneşti, cu o puternică viaţă monahală.

              În preajma anului 1600, satele Brebu şi Pietriceaua erau bine închegate. La 1596, Frăţcan, popă din Brebu, apare într-un hrisov dat de întâiul unificator al provinciilor istorice româneşti. Treptat, pentru a-şi mări suprafeţele folosite pentru arătură, fâneţe şi păşune, sătenii au făcut curături în pâlcurile de pădure de pe platou, de pe dealuri şi de la poalele munţilor. Ultima suprafaţă astfel runcuită a fost în Pietriceaua actualul islaz ,,Cota’’, unde, până la începutul trecutului veac, mai existau încă rare exemplare seculare de stejar.

              Examinarea cadrului geografic în care au luat fiinţă aşezările noastre ne relevă faptul că alegerea nu a fost întâmplătoare, aici fiind întrunite condiţii favorabile traiului omenesc. Practic, acest pământ al comunei noastre este situat în mijlocul suflării româneşti. Satele s-au aflat într-un punct central al formaţiunii teritoriale, aproape de sursele de apă, aproape de păduri, iar mai târziu, de drumurile comerciale spre Transilvania (pe Valea Teleajenului, a Prahovei sau a Doftanei), în zona ,,perimetrului’’ Curtea de Argeş – Târgovişte – Bucureşti, unde au fiinţat curţile domneşti, mitropoliile, episcopiile, tiparniţe şi unde s-a desfăşurat o intensă viaţă economică şi culturală. În legătură cu importanţa strategică a regiunii, mai este de spus un fapt remarcat de cercetători şi anume faptul că în ,,triunghiul’’ Buzău – Giurgiu – Târgovişte s-au desfăşurat cele mai numeroase războaie.

              De aceea, în centrul acestuia s-au format de timpuriu târguri şi palanci, adăpostind în ele oştenii necesari pentru aparare. De alminteri, platoul brebean este ca o cetate, cu şanţuri de apărare – Doftana şi Lupa – iar spre nord-est cu munţii dinspre Pietriceaua. Înconjurat de văi, cu ieşire spre munţi, locuitorii Brebului erau cât mai puţin expuşi năvălirilor duşmane. O alegere înţeleaptă, am spune noi. Tocmai această aşezare strategică, cât şi posibilităţii de retragere în munţi, pentru că ,,ţara fără cetăţi nu se putea stăpâni prin garnizoane’’ l-au determinat pe Matei Basarab să înceapă construcţia incintei întărite în al VIII-lea an de domnie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Dată fiind apropierea de ocna Telega, un rol deloc de neglijat în dezvoltarea satelor noastre a avut-o comerţul. Zăcămintele de sare  din Măluroasa şi Telega au fost de o mare importanţă, ştiindu-se că sarea constituia un surogat de monedă, fiind şi una din sursele însemnate ale veniturilor domneşti, până târziu, după epoca Regulamentului Organic, ocnele de la Telega şi Slănic fiind amintite şi de călătorul italian Anton Maria del Chiaro. După ce zăboveşte în Muntenia înainte de 1512, italianul Michael Bocignoli din Raguza ne vorbeşte despre cele ,,15.000 sate dintre care cele mai mici au câte 50 de case, în ea (în ţară – n.n.) sunt munţi de sare pe care localnicii îi taie aşa cum se taie pietrele în cariere’’. Între funcţionarii domneşti, cămăraşii erau boieri de vază, iar cămărăşiile constituiau aşezăminte importante, dacă ne gândim că domnii ,,miluiau’’ mânăstirile cu venitul ocnelor de sare. Sarea se exporta în Orient, Crimeea, ţinuturile căzăceşti etc. Se trimitea atât de multă sare peste hotare încât existau ,,drumuri ale sării’’, care, în Ţara Românească, plecau de la Telega, Slănic, Teişani, Ocnele Mari, Ocna Mică. Un important drum al sării pornea de la Slănic, trecea prin Bertea, Lutu Roşu, Crăiţele, La Mormânt, Teşila, iar de aici cobora spre Brebu şi Câmpina.

 

               În consecinţă, rămân inseparabil legaţi de pământul lor, răsfiraţi pe o mare suprafaţă, în comunităţi izolate, cătune. Aici trebuie să vedem cauza pentru care limba română nu a păstrat pentru sat corespondentul latin ,,pagus’’, ci sat, de la ,,fossatum’’, însemnând o aşezare apărată de un şanţ întărit cu pari (palisade), atât de necesar în perioada năvălirilor. Denumirea dacică davă (,,davae’’) s-a pierdut, rămânând în schimb ,,cătun’’, pentru aşezările mai mici. Românul se ştia aparţinător unui petec de pământ şi de aceea dreptul cutumiar, obiceiul, este ,,al pământului’’ şi nu al oamenilor, al poporului.

              Din punct de vedere administrativ, aceste zone de comerţ au  făcut parte din două judeţe, Saac (Săcuieni) şi Prahova, centre mai importante fiind la Câmpina, Gherghiţa, Breaza, Comarnic, Brebu, Telega (unde era şi scaunul cămăraşului) şi Filipeşti. În 1818 avem menţionati câţiva ,,străini ungureni’’ din judeţul Prahova, care făceau negoţ. Printre ei, Anghel Olţii ot Brebu, Spiridon ot Teşila, Nedelcu Ungureanu ot Teşila, Voicu sin Dumitru ot Trestieni. Mai târziu, la 1835, pe o listă de mărfuri exportate prin schela Câmpina, găsim pe Radu Iliosu din Brebu, cu marfă ,,hârşie baluri’’ (4 buc) şi pe Iordache Drăgan din Brebu cu ,,blănărie colete’’ (1 buc), ,,broaşte de uşi’’ (18 buc), ,,cizme perechi’’ (1 pereche) şi ,,calabalâc’’.    

              ,,Satul cel mai mare (de pe Valea Doftanei, n.n.) este Brebu, căruia cândva i se mai zicea şi Bribu’’ – spunea profesorul câmpinean Stoica Teodorescu, la începutul sec. al XX-lea’’. După ce remarcă predilecţia manifestată de sătenii de atunci de a se aşeza pe o terasă, ,,pe un loc neted’’, dezvoltarea la care au ajuns aceste aşezări, cum este şi cazul satului Brebu, care, la acea vreme, avea case doar în partea nordică şi spre Doftana şi care ,,aşa dintr-o ochire, ajuns în mijlocul lui, pare că eşti silit să cauţi piaţa, prăvăliile centrului, cafeneaua…’’ marele dascăl câmpinean continuă: ,,Nu e de asemenea nici o mirare că masa mare de populaţie se găseşte azi pe aceste văi ticsite de sate, care se anină ca mărgelele frumoase şi scumpe, pe albia râurilor cristaline, de la centru spre margine. Erau singurele locuri de descălecare a elementului românesc, de la munte spre deal şi câmpie. Că naţia românească în secolele trecute îşi va fi legat existenţa şi de câmpie şi de pădurile ei, nu se poate nega; dar primul act  al aşezărilor româneşti pe acest pământ se cade să-l legăm de centrul ardelean şi văile sale radiale.  […] ,,Terasa Doftanei’’ era atunci (1924) ocupată de case cu precădere în partea nordică, ,,şi cu siguranţă că în scurt timp va fi ticsită de case’’.

              Dezvoltarea Brebului a fost favorizată şi de legăturile statornicite de veacuri cu salina Telega, de unde, brebenii au ajuns cu căruţele lor până în Austro-Ungaria, de învecinarea cu Vama Câmpinei, loc în care se întâlneau negustorii din Transilvania, în special din Ţara Bârsei, de unde procurau diverse unelte necesare în gospodării.

              Format iniţial în partea sa cea mai înaltă, treptat-treptat, necesităţi de ordin demografic au condus la întinderea cătunului Pietriceaua tot mai spre miazăzi, către Brebu. Mulţi au plecat, tot la fel cum unii s-au aşezat pe aici. Noul venit primea din partea obştei pământ, în vatra satului (intravilan) sau pe moşii (extravilan). S-au făcut curături, s-au ales locuri mai bune de case şi de holde. Pădurea va începe să se rărească, pentru a dispare apoi, făcând loc păşunilor şi arăturilor. Iar aşezarea gospodăriilor nu a fost întocmai ca cea de acum. Nu exista o delimitare cu un spaţiu nelocuit atât de mare între Brebu şi Pietriceaua, aşa cum este astăzi. Pe vremuri, brebenii erau şi ei răsfiraţi cu bordeiele spre Valea Lupului şi spre Podul Cheii. Astfel, casele existau şi pe văile dintre sate, unde astăzi sunt grădini şi păşuni. Valea Sandului şi Valea Tinchii îşi trag obârşia de la un Sandu şi o babă, Tinca, ce şi-a avut aici sălaşul. Încet-încet, vatra satului s-a conturat mai bine, iar odată cu reforma agrară a lui Cuza, majoritatea brebenilor se stabileşte pe platou.

              Vom încheia amintind de capitala Ţării Româneşti, care s-a tras tot dinspre munte. Prima capitală a afost la Curtea de Argeş, reşedinţă a unui vechi organism statal, anterior celui condus de Seneslau (amintit în ,,Diploma Ioaniţilor’’ – 1247). Din 1431 ,,oraşul de scaun’’ devine Târgovişte, pentru ca, la 1459 Bucureştiul să preia acest rol de căpătâi.

                  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LEGENDE DIN PIETRICEAUA

 

 

 

O legendă cunoscută de sătenii din Pietriceaua aminteşte de perioada întemeierii Ţării Româneşti. Se spune că cel care a dobândit o considerabilă suprafaţă de pământ în satul Pietriceaua, pe Barbeş, partea cea mai înaltă a sa din ziua de astăzi, a fost un anume ,,Vladu’’, care ar fi primit stăpânirea printr-o carte dată de însuşi marele voievod Basarab I (1324-1352). Acest Vlad Viteazul ar fi fost recompensat pentru marea sa bărbăţie şi credinţă, dovedite în bătălia de la Posada, din 1330. Se mai vorbeşte şide un voinic bărbos, ,,Barbeş'', cu ,,Bărbeşoaia'' lui, drept întemeietorii cătunului.

              O altă istorioară auzită la sătenii din Pietriceaua este cea potrivit căreia crudul şi temutul apărător  al Creştinătăţii, Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462), care ar fi călcat pe aceste plaiuri, a dat numele locului, care şi astăzi este pomenit ,,Vârful lui Ţepeş’’ sau cum îi mai zic pietricenii, ,,La Ţepeş’’. De altfel legendarul voievod, cunoscut de către străini mai ales în varianta ,,Dracula’’, nume de care profită unii astăzi pe nedrept, a dat denumirea şi a ,,Râpei lui Vlad’’, un ,,ţurţudău'' de aprox. 30 de metri, situat pe Valea Lupului, la intrarea în satul Pietriceaua dinspre Brebu, pe malul apusean al râului Lupa. Numele acesta legendar de Vlad a fost parcă sortit pieirii. El mai există astăzi în Brebu (Vlad, Vladu), Cornu (Vlădilă), etc.

              Conform unei alte legende auzite la Pietriceaua, în vremea marilor prădăciuni ale neamurilor migratoare, câţiva strămoşi care se luptaseră cu aceşti invadatori păgâni s-au aşezat prin tilhărişurile existente pe atunci pe locul Pietricelei de azi. Socotind că au descoperit un pământ nelocuit şi deci liber pentru a întemeia un sat, au purces la cercetarea lui şi la înjghebarea de gospodării. Nu mică le fu mirarea, când, într-o bună zi, descoperă într-o curătură de goruni un pustnic şi sălaşul său. Avusese bătrânul fii şi nurori, dar ei pieriseră în Oastea cea Mare a Ţării Româneşti şi în robie. ,,Moşneagule, noi am dobândit prin luptă acest loc. Va trebui să ne  să ne plăteşti, pentru a te lăsa aici netulburat!’’ – i-ar fi spus ,,cuceritorii’’. Neavând de nici unele, moşul le-a dat de la micuţa lui stână un hârdău de lapte şi astfel s-au îngăduit unii pe alţii şi au vieţuit în obşte moşnenească.

            La Brebu şi Pe Valea Doftanei îşi are obârşia ,,Cântecul lui Mircea cel Bătrân’’, auzit şi la un rapsod din Teşila, care a fost cules de către învăţătorul Gheorghe Georgescu de la şcoala ,,Lacul Sec’’ din Brebu. După Ioan Gratie, cântecul s-ar numi ,,Mircea cel Mare prin ţară’’, fiind auzit la brebeanul Constantin Feraru. În acesta se vorbeşte despre popasul domnitorului la o cârciumioară din aceste locuri, unde frumoasa crâşmăriţă se plânge pentru faptul că a rămas văduvă, soţul ei jertfindu-se în luptele cu turcii. Îl redăm în cele ce urmează:

,,Mircea cel Bătrân, Domnul Valahiei

Cu-o mică suită prin ţară porni,

Ca să afle păsul bietului ţăran

Şi să-i alineze traiul cel amar.

Deodată sosiră la o cârciumioară,

Unde vinde vinul mândra Marioară.

Iat-o deodată, în prag se arată

Şi cu ochi-i negri pe Domnul săgeată;

Dar eroul Mircea, îndat’ ce-o zări,

Cu o voce blândă, astfel îi grăi:

- Mai ai pelin roşu, dragă Mărioară?

- Mai avem, cum nu, of! Stăpânul meu.

Mărioara-ndată c-o oală veni,

Iar eroul Mircea astfel îi grăi:

- Ia să-mi spui tu mie, dragă Mărioară,

Cam de câtă vreme eşti tu văduvioară?

- De doi ani aproape sunt fără bărbat.

- Cum te lasă-n pace flăcăii din sat?

- Nici un flăcău nu e ca bărbatul meu.

- Cum îi cheamă oare, pe bărbatul tău?

- Crişu sau Crişan, puişor de zmeu.

- Cunosc eu un Crişu sau Crişan,

Ce-a murit în luptă pentru neamul său’’.

 

              Spre anul 1640, abătându-se prin aceste locuri, la o judecată ori la o vânătoare, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) – de pe poziţiile înalte ale Pietricelei – le apreciază frumuseţea şi poziţia lor strategică de excepţie. Aşa ia hotărârea de a construi o mănăstire-cetate. O fericită hotărâre pentru aceste locuri, pentru că, în chip cât se poate de firesc, istoria lăcaşului monahal se va împleti cu aceea a aşezării unde a fost durată. Că nu exista o mănăstire la Brebu înainte de cea ridicată de Matei Basarab – cum s-a susţinut de către unii cercetători – ne-o întăreşte şi un document dat de Matei Basarab, la 2 decembrie 1636, prin care împuternicea Mânăstirea Mislea să ia ,,gorştina de în codru de pre ocina mănăstirii de la satul Cornu şi de la Breb, de la tot omul care nu va fi ocina lui, măcaru să fie boiarin, au roş, au călăraş, au căpitan, au slujitor, au slugi domneşti, au oroşani, au ţerani, de la tot omul să ia gorştina, cum au fost legea şi obiceiul de veacuri’’. Sigur, exista o biserică, dar negura vremii s-a aşternut peste ea. Nu vedem de ce nu ar fi întărit această dare unui lăcaş monahal brebean, dacă acesta ar fi existat.                  

              Legenda auzită de la unii săteni spune că Matei Basarab ar fi hotărât ridicarea mânăstirii după unele lupte cu domnitorul moldovean Vasile Lupu (1634-1653), desfăşurate chiar pe Valea Lupului, de unde i s-ar trage şi denumirea. Considerăm că, în măsura în care aceste ciocniri ale unor avanposturi ale oastelor au avut loc pe aceste meleaguri, cel mai probabil ele s-au petrecut în prima confruntare moldo-munteană (toamna anului 1637), ori în ce-a de-a treia (din fericire şi ultima, mai 1653). Fiind în Carabana, în punctul ,,La Izvor’’, voievodul a remarcat poziţia strategică deosebit de favorabilă, drumul pe Valea Doftanei făcând legătură cu Transilvania, pentru că la acea vreme legătura pe Valea Prahovei nu avea o atât de mare pondere ca în zilele de acum.

              O altă legendă binecunoscută prin partea locului este cea potrivit căreia, Vodă Maei ar fi dorit iniţial, să ridice măreţul lăcaş undeva în zona de sud a moşiei Podul Cheii, pentru că era mai aproape de drumul de trecere spre Transilvania. Cu siguranţă, locul era mai frumos, mai bine adăpostit de munţi şi mai bine ales din punct de vedere strategico-militar, în perspectiva luptelor cu Vasile Lupu, dar o sihastră şi înţeleaptă babă – pe numele ei Voichiţa – i-a ieşit înainte şi i-a spus: ,,Mărite Doamne, rogu-te dar să nu zideşti cetate acolo, pentru că e o vale rea, cu un pârâu ce curge tare repede şi curând se vor surpa zidurile’’. În varianta consemnată de Constanţa Chivulescu, pe vremea lui Matei Basarab, Valea Rea nu avea decât vreo patru metri adâncime. Băbuţa ieşită în calea domnitorului i-a grăit astfel: ,,Boerule, nu zidi nimic în aceste locuri că are să vie o vreme când această mică apă are să-şi schimbe cursul şi are să vie greu celor din Silişte să vie duminica la biserică în Podu Cheii’’.

             Că a fost sau nu aşa, din cât ne este cunoscut, în vechime platoul brebean nu a fost fragmentat, dar acum a ajuns, prin alunecări de teren şi eroziuni, să aibă această vale adâncă - Valea Rea – care, iniţial a fost aproape de neluat în seamă, o mică vâlcea. Marele voievod a construit curtea pe locul în care o putem admira şi în zilele noastre, chiar în centrul actual al Brebului, unde tradiţia spune că, pe vremea lui Matei Voievod, acest podiş era acoperit cu păduri ,,presărate cu rari luminişuri’’ şi parcă Dumezeu a vrut ca gospodăriile să ,,graviteze’’ în jurul lăcaşului.

              Potrivit unei legende din Pietriceaua, acum vreo două sute de ani, în sat s-a petrecut o crimă de  o mare grozăvie. Exista un bărbat voinic şi chipeş, trecut de prima tinereţe, al cărui nume şi neam nu se cunoaşte. Noi îi vom spune Goagă, fie şi pentru că Gâlmea a fost a Gogeştilor. Era fala satului, apărătorul şi fruntaşul lor, dar într-o zi fu găsit mort pe drumul ce duce la Gâlme, cam în dreptul gospodăriei lui Ion Dilimoţ, unde se găsesc astăzi două troiţe de lemn. Cercetările pietricenilor au scos la iveală că pizma a fost cea care l-a determinat pe un neisprăvit, un fel de Păcală al satului, care, fără a accepta lupta dreaptă, l-a pândit şi l-a lovit cu o bâtă în cap.

             

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VECHI HRISOAVE.  PIETRICEAUA

 

 

Cel mai vechi document care face referire la satul Pietriceaua este un hrisov din 29 mai anul 7069, adică 1561, prin care domnitorul Ţării Româneşti, Petru cel Tânăr, dăruieşte unor săteni o moşie în satul Pietriceaua. Din documentul domnesc reiese şi cum se numeau pietricenii de atunci: avem un Stanciu şi un Stoica, Manea, Vladul, Cernat, Coman, Dan, Voicu, Neagu, cu fiii şi rubedeniile lor. Acest preţios document a fost descoperit la Moş Nicolae, fiul bătrânului Ilie Lungu din Pietriceaua. Este scris pe hârtie, în limba slavonă şi o copie am obţinut-o prin amabilitatea celor de la Arhivele Naţionale Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traducerea este următoarea:

              ,,† Din mila lui Dumnezeu, Io Petru voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Mircea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stanciul cu ceata sa anume Stoica… şi Manea cu fraţii săi anume Vladul şi Cernat şi Coman şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie ocină în Vârful Pietricelei partea lui Dan şi partea… şi partea lui Voico şi a fraţilor săi şi partea lui Neagul şi a fraţilor săi, toate părţile, oricât se va alege în Vârful Pietricelei.

            Şi să se ştie semnele pe unde au fost puse: din Vârful Barbeşului pe Pisc, până la Detunătura, iar de aci pe Plaiul Petricelei până între stâne, iar de aici înainte să le fie pe unde au ales boierii care au umblat.

             Pentru că au cumpărat aceşti oameni mai sus zişi de la Dan şi de la Voico şi de la Neagul şi de la fraţii lor pentru 1700 aspri gata, însă Stanciul cu ceata sa, anume Stoica şi …uş şi Neagu să fie peste jumătate, iar Manea cu fraţii săi, anume Cernat şi Vlad şi Coman să fie pe cealaltă jumătate. Şi au vândut aceşti oameni care sunt mai sus zişi de a lor bunăvoie dinaintea domniei mele.

            De aceea am dat şi domnia mea acestor oameni mai sus zişi, ca să le fie ocină şi ohabă, lor şi fiilor lor nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele.

            Iată şi martori punem domnia mea: jupan Nedelco mare vornic şi jupan Bogdan mare logofăt şi Iane vistier şi Stan spătar şi Bărcan comis şi Ureche stolnic şi Balomir paharnic şi Ivancea mare postelnic. Ispravnic, Nedelco mare vornic.

            Am scris eu, Dragomir, luna mai 29 de zile, în anul 7069.

             † Io Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn’’.

 

Aşadar, satul exista la acea vreme, din moment ce domnitorul vorbeşte de moşneni din Pietriceaua, amintind şi unele toponime: Vârful Pietricelei, Vârful Barbeşului, Piscul, Detunătura, Între Stâne, toate existente şi astăzi.

              Noi nu trebuie să căutăm satului Pietriceaua – ca şi oricărui alt sat, de alminteri – origini pe care nu le are. La fel de bine cum întemeierea satului încă de dinainte de vremea dacilor se bazează pe legende, nume de locuri, unele descoperiri arheologice (obiectele au fost însuşite de alţii!), pe aşezarea geografică, tradiţii, la care se adaugă şi o doză de subiectivism, tot aşa nici acest hrisov nu poate fi considerat ,,actul de naştere al satului’’. În opinia noastră un sat nu poate avea un asemenea document. Am întâlnit oameni care m-au întrebat tranşant: ,,Când s-a înfiinţat satul nostru?’’ Răspunsul meu a fost acela că, toate argumentele de mai sus, concură în a conferi Pietricelei o veche istorie. A fost loc ferit, zonă de munte. Câte familii avea la 1561 putem doar presupune. Noi le apreciem la 10-15.

              Cel care a dat acest veritabil ,,certificat de naştere'', Petru, a fost fiul domnitorului Mircea zis Ciobanul şi al Anei, zisă Chiajna, fiica aprigă a domnului Moldovei, Petru Rareş.  În istoria noastră, Petru Vodă nu a fost un domnitor însemnat, nu a fost un ctitor, un viteaz, un cutezător. Cu toate aceste a fost voievodul nostru şi nu poţi să nu te cutremuri când te gândeşti că el sfârşea în exil, în august 1568, singur, părăsit, sărac. Este înmormântat la biserica grecească Konya (Iconium), cu hramul ,,Schimbarea la faţă’’, din Asia Mică. Cercetările lui Iorga dezvăluiau în 1902 faptul că piatra sa de mormânt slujea ca masă pentru călugări. Acum poate face parte din pardoseala bisericii!

 

              Un alt hrisov referitor la satul Pietriceaua este cel din anul 1594, dat de însuşi marele voievod Mihai Viteazul la curtea de la Târgovişte. Prin acesta se confirmă cumpărarea de către Oprea, fiul lui Vlad şi împreună cu el, de feciorii săi, ,,moşie şi munte la satul Pietriceaua’’. Cei care i-au vândut erau moşnenii Stanciu, Manea şi fraţii săi, iar preţul tranzacţiei a fost de 1700 aspri.

 

            Un document deosebit de important pentru istoria satului Pietriceaua este un hrisov din 18 decembrie 7221 (1712), prin care domnitorul Constantin Brâncoveanu poruncea la 6 megieşi să cerceteze şi să dea mărturie în pricina iscată între Radu şi Stan din Ciopârţeni – pe de o parte - cu Stan, Neagu şi Constandin din Brebu, pentru o moşie din Vârtej. Printre cei ce efectuează cercetarea şi întăresc ca martori a fost şi ,,Vladul Ţîrcă ot Piitricea’’, alături de Costea Teris din Trăisteni, Stan Ovesa din Teşila, Albul din Negraşi, Vasile iuzbaşa din Câmpina şi vătaful de plai Iorga.

            Aşadar, la 1712, avem un moşnean pietricean, desigur mare proprietar de pământ, a cărui probitate şi cinste erau recunoscute de dregătorii ţării (marele ban Constantin Ştirbei şi marele sluger Grigore Băleanu) şi de însuşi domnitorul Constantin Brâncoveanu.

 

              Mult mai târziu, la 15 februarie 7248 (1740), Stanciu Ţîrcă recunoaşte prin semnarea unui zapis că a primit ,,15 taleri bani vechi’’, sumă cerută în vederea scoaterii de sub zălogul său (adică de sub ipotecă) a moşiei lui Toader Huisul şi 8,60 taleri pentru scoaterea moşiei lui Bârlă, fiul lui Babă Paraschiv. Totodată, Toader Huisul primeşte de la Stanciu Ţârcă ,,zapisul hăl vechiu’’ (cel din 29 mai 1561, n.n.). Zapisul este întărit prin punerea degetelor de către ,,mai mulţi oameni buni mărturie’’ şi anume: Dumitru, fiul popei Irimia din Bertea, Stanciu, fiul popei Stanciu, Stoica Popa, Stanciu Din şi Ion. Documentul a fost scris de Stoica, fiul preotului Irimia din satul vecin, Bertea.

 

              La 15 mai 1784, avem o hotărâre dată într-o pricină ivită la Pietriceaua, între Duică, fiul lui Oprea Puiu şi Mihai Cojocaru, fiul lui Toader Huisul din Şotrile. Aceştia se adresaseră cu o plângere domnitorului Nicolae Mavrogheni.

              Cel învinuit era unchiaşul Vlad Goagă din Pietriceaua, Plaiul Prahova, care, spuneau ei, le stăpânea ,,o moşie de moştenire’’ în Pietriceaua, fără a avea dreptul, adică neavând nici un act în sprijinul stăpânirii sale. Domnitorul porunceşte ca împricinaţii să se prezinte în faţa Departamentului de şapte boieri, în cercetarea faptelor şi ascultarea părţilor Moş Vlad Goagă susţinând că nu are acte, întrucât acestea i-au fost luate chiar de către cei cu care a intrat în conflict, însă el ,,au stăpânit moşii şi strămoşii, cum şi părinţii lui’’. În consecinţă, Departamentul celor şapte boieri, nereuşind să soluţioneze conflictul, se adresează domnitorului, pentru ca acesta, printr-o ,,anafora’’, să poruncească o cercetare la Pietriceaua şi, de asemenea, desemnează un boiernaş, al cărui nume ne-a rămas necunoscut. Acesta din urmă se deplasează în cursul aceluiaşi an în sat, consemnând următoarele:

-         Mihai Cojocaru Huisul, fiul lui Toader Huisul, deţinea hrisovul ,,cu leat 7060’’ de la voievodul Petru cel Tânăr;

-         Duica Puiu cu ceata lui (fraţi, veri, alte neamuri şi rudenii), precum şi Mihai Cojocaru Huisu sunt urmaşii vechilor cumpărători al moşiei, pe numele lor Dan, Radu şi Voicu;

-         petiţionarii afirmă că Vlad Goagă nu este din neamul vechilor cumpărători, ci se trage din neamul Ţârculeştilor, venit din Transilvania.

              În apărarea sa, Vlad Goagă preciza că ,,într-adevăr se trage din neamul Ţârculeştilor, însă acesta este o ramură a neamului vechilor cumpărători, părinţii săi stăpânind nestingheriţi această moşie’’.

              Replicând, Mihai Huisu Cojocaru declara că părţile de moşie ale părinţilor săi au fost zălogite (poprite, ipotecate) la neamul Ţârculeştilor, adică la moşul sau strămoşul lui Vlad Goagă. Pe cale de consecinţă, aşa a ajuns Vlad Goagă să stăpânească acele moşii, iar nu prin moştenire ori cumpărare. Ulterior, Ţârculeştii şi Puiuleştii (din care s-ar trage Duica Puiu) au zălogit moşia în litigiu la Mânăstirea Mărgineni.

              Prin urmare, dacă a văzut tatăl său, Toader Huisul, că Ţârculeştii i-au înstrăinat moşia, au dat acestora o sumă de bani şi astfel şi-au răscumpărat de la Ţârculeşti moşia proprie, cât şi pe cea a unuia numit Bârlă.

              Apoi, Ţârculeştii şi Puiuleştii ar fi mers la Mânăstirea Mărgineni, unde au scos moşia de sub zălog.

              Ispravnicul îi cere lui Mihai Huisu Cojocaru să prezinte documentul care să-i ateste cele spuse. Mihai Huisu arată zapisul din 15 februarie 1740, întărit prin martori, prin care Stanciu Ţârcă recunoaşte că Toader Huisu a dat 15 taleri vechi pentru a-şi recăpăta moşia. De asemenea, prin zapis Stanciu Ţârcă recunoaşte că Toader Huisu i-a dat 8,60 taleri vechi, pentru a răscumpăra partea de moşie a lui Bârlă, fiul lui Babă Paraschiv.

              Tot Mihai Huisu prezintă în sprijinul său un alt zapis, cel al stareţului Mânăstirii Mărgineni, având data de 28 februarie 1740. Prin acesta, stareţul recunoaşte că Stanciu Ţârcă (unchiul lui Vlad Goagă) şi Moş Stoica Puiu, i-au dat 40 de taleri noi pentru a scoate de sub zălog ,,un munte al lor anume Petriceaua’’.

              Între timp, deşi moşia a fost scoasă de sub zălog, zapisul s-a pierdut.

              Hotărârea ispravnicului Plaiului Prahova a fost următoarea:

-         Mihai Huisu, împreună cu fraţii şi cetaşii săi, va stăpâni o jumătate din toată moşia;

-         Duica Puiu cu cetaşii săi va rămâne cu un sfert; totodată, el îi va da lui Mihai Huisu 5 taleri şi 102 bani;

-         Vlad Goagă nu a fost în măsură să prezinte înscrisuri sau martori ale moşnenilor vecini; prin urmare, a stăpânit ,,cu silnicie’’ şi a ,,mâncat venitul moşiei, atât cu dobitoacele lui, cât şi cu altele’’; Vlad Goagă va stăpâni ultima pătrime din întrega moşie.

 

              Documente ulterioare acestuia vin să confirme statutul de moşneni al pietricenilor.

              Printr-un zapis din 24 aprilie 1803, Ion, fiul lui Popa Gheorghe, (stabilit la acea vreme în Bucureşti împreună cu Ioana, soţia sa şi cu Zamfira, fiică), vinde partea sa de moşie moşnenească primită de la tatăl său Gheorghe, răposat. Vânzarea s-a făcut către fraţii Oprea şi Pavel Puiu din Pietriceaua, veri primari cu tatăl său, iar preţul a fost de 600 de lei. Aşadar, înainte de 1803, Pietriceaua a avut un preot, Gheorghe, posibil din neamul Puiu.

              O ,,adiată’’ scrisă de Popa Pavel şi datată 2 mai 1836, consemna lăsarea moştenire de către Şerban din Pietriceaua, fiilor săi Drăghici, Muşat şi Paraschiv, a câte o treime din moşia sa, unelte gospodăreşti ş.a. Nu-l uită nici pe nepotul său, Mihai, căruia-i lasă ,,prunii cei mari şi merii’’.

              De asemenea, Drăghici urma să mai primească şi o datorie de 14 lei şi 20 de parale de la Ion, 4 lei şi 10 parale de la Drăgan, 6 lei de la Voicu Tăbăraş şi alţi 20 de lei de la un sătean din satul vecin, Bertea. Însă Şerban nu avea numai creanţe ci şi datorii, pe  care urma să le plătească tot fiul său, Drăghici: 24 de lui lui Stoica Bunescu din Bertea şi 9 lei lui Dinu Brădăţelu din acelaşi sat.

              La 22 mai 1836, pietricenii Mihai Goagă, Radu (fiul lui Din Goagă), Drăgan cu fraţii lui, Dinu (fiul lui Matei), Gheorghe (fiul lui Niţă Goagă) şi Radu Stroie, vând lui Oprea Puiu şi fraţilor acestuia, Marin şi Pavel, ,,o sforocică de pământ ce este la Ion Conciu, din talpa casei lui înspre livezi’’, cu suma de 70 de taleri.

              Un zapis de vânzare-cumpărare încheiat de Popa Pavel la 7 februarie 1840, consfinţea vânzarea de către Stan Cojocaru din Pietriceaua a unei părţi dintr-o moşie situată la Gâlmă, lui Paraschiv, fiul unui alt Cojocaru, preţul fiind de 85 de lei. Printre martori sunt menţionaţi: Ion (fiul lui Stan Cojocaru), Petre Cojocaru, Ilie Cojocaru (frate cu Stan), Ion, fiul lui Cojocaru (vărul lui Stan) şi Radu Dulamă. 

              Printr-un alt zapis, datat 9 martie 1841 şi scris de acelaşi Popa Pavel, Drăghici, fiul lui Şerban Cojocaru, vinde ,,partea mea de moşie după Gâlmă, Plaiul Prahova, satul Petriceaua’’ cu 14 lei şi 7 parale.

              Cumpărătorul era fratele său, Paraschiv, iar documentul este întărit de alţi pietriceni: soţia sa, Petre Cojocaru, Ilie Cojocaru, Ion Băltăceanu şi Oprea Paraschiv.            

              La 7 mai 1854, pietriceanul Ion Duica, împreună cu soţia sa, Stana şi cu fraţii săi, vând ,,un petic de pământ ohamnicu’’ (moşie veşnică, n.n.) brebeanului Gheorghe Gâlcă. Împortant pentru noi este faptul că zapisul consemnează locul parcelei: ,,aproape de biserica cea nouă, despre miazăzi şi muchie, drept spre casa mea’’. Aşadar, în 1854 exista deja o nouă biserică la Pietriceaua, în locul celei actuale.

              Preţul tranzacţiei a fost de 224 lei şi din partea sa a fost prezent fratele, Gheorghe, în timp ce martor din partea lui Gheorghe Gâlcă a fost Oprea Târboiu. Scris de Ion Chivescu, actul a fost semnat şi de deputaţii Sfatului Pietriceaua: Gheorghe Duica, Ion Ilie şi Păun Băltăceanu. 

              Printr-un zapis din 28 noiembrie 1855, soţii Ion şi Stan Duica din Pietriceaua, vând ,,logofătului Ion Pavelescu’’ din acelaşi sat ,,un petic de loc din trupul căminului casei noastre, însă aceste petic de loc este tocmai lângă bătătura dumnealui despre miazăzi în dreptu casei mele şi curmezişu este de doi stânjeni şi jumătate, care loc i l-am vândut ohamnic spre a-l săpâni cu pace atât dumnealui cât şi copiii de copiii dumnealui până în veci’.

              Actul a fost scris de preotul Matei, iar ,,tocmeala’’ de 84 de lei a fost pecetluită prin punerea degetelor de către cei doi soţi şi de martori: Paraschiv Şerban, Drăghici Şerban, Constantin Toader şi Din Stan. De asemenea, ,,autentificarea’’ s-a făcut prin punerea ştampilei satului de către deputaţii Ion Ilie şi Gheorghe Puiu.

              În anul 1902, inginerul hotarnic Gh.Kirilov întocmeşte o ,,Carte de hotărnicie’’ pentru moşia Vatra Mânăstirii Brebu, proprietatea Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti.

              În acest scop, pentru a preciza limitele moşiei dinspre moşnenii pietriceni, la 1 august 1901, el s-a deplasat la Pietriceaua, fiind însoţit de preotul Ioan Petriceanu şi de pădurarul Brebului, Gheorghe Moise. Cu această ocazie, inginerul a luat cunoştinţă de hrisovul din vremea lui Petru cel Tânăr (29 mai 1561).

              Preotul nu a ridicat obiecţii, însă, noi nefiind din păcate în posesia planului, nu putem şti exect punctele topografice menţionate. Astfel, făcând referire la vechiul hrisov şi la Hotărnicia ing. Pleşoianu (1843), Kirilov preciza semnele de hotar ale moşiei Pietriceaua: din movila de lângă Ghilău (Plaiul Oilor), aproape de Vârful lui Barbeş, merge spre răsărit la punctul ,,Sub Ghilău’’, pe o distanţă de 51 de m de o movilă (nr.1). De la nr.2, urma până la 17 (unde se afla o piatră de la Carpen), punct triangulat (pandelă). De aici, ,,hotarul merge devale’’, drept, până în Valea Lupei, iar aici 195 m tot în linie dreaptă până la Poiana Cercului, în deal. De la Crucea Veche, pe şoseaua ce duce la Pietriceaua, pe dreapta drumului, în Râpa Babei în punctul triangulat ,,La Petcu’’ (sau Vârful Unchiaş Ianache). De aici, apucă în linie dreaptă  spre răsărit după care oscilează până ,,La Jugastru’’, unde se hotărniceşte cu Alunişul, proprietatea Mariei Fazi.

              Fraza de încheiere este lipsită de orice dubiu, oferind o admirabilă mostră de înţelegere între vecini: ,,Posesiunea mai sus descrisă dintre vecinătatea moşiei Vatra Mânăstirii Brebu cu moşia moşnenilor pietriceni s-a urmat fără prigonire sau judecată, încă din timpurile cele mai depărtate, după cum se urmează şi în ziua de azi şi rămâne aceeaşi nestrămutată pentru viitor’’.

 

 

 

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

 

 

 

              Înfăţişând Muntenia din punct de vedere fizic, economic, politic şi arheologic, harta învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino de la 1700 prezintă şi neajunsul că pădurile din Prahova, Buzău şi Săcuieni nu sunt denumite. Am pierdut astfel o importantă sursă documentară. Conform hărţii, râul Prahova avea printre afluenţi, Doftana şi Secarea (Secăria). Cele 17 judeţe - printre care se numărau Prahova şi Săcuieni - cuprindeau 23 de oraşe şi târguri (existente şi la Gherghiţa, Ploieşti şi Câmpina) şi 526 de sate. În judeţul Prahova sunt menţionate doar 28 de sate, dintre care 9 erau ,,cu aşezări boiereşti’’, iar 19 fără asemenea aşezări. Satul Brebu făcea parte din prima categorie, alături de Băneşti, Cornul, Secăria, Teşila etc. Satele Podu Cheii şi Pietriceaua nu sunt menţionate, întrucât stolnicul cunoştea locurile marcate pe hartă pentru că avea moşii acolo, ori a avut persoane de încredere care i-au semnalat existenţa lor, în aşa fel încât harta ,,totuşi cuprinde greşeli nu mărunte’’, după cum el însuşi constată.

                        

              Un alt izvor este harta rusă din 1835. După ce remarcă existenţa unor toponime cum ar fi Radila, Şotrele, Buştenari (Pădureţi), Secăriea, Strâmbeni, Telega, Teşilă, Treisteni, într-o adnotare a hărţii, cu referire la hotarul dintre judeţe, reputatul istoric C.C. Giurescu menţionează în Săcuieni ,,Cozmina se Sus, Pietroasa (Barbiş), Bertea şi schitul Izvoranu’’, iar în Prahova ,,satele Buştenari (Pădureţi), Mihălceşti, Teşila şi Treisteni’’. În concluzie, Pietroasa nu poate fi decât Pietriceaua, iar Barbiş, Barbeş, care din câte se pare, constituiau parte componentă a judeţului Săcuieni. Această delimitare prezintă deosebiri faţă de susţinerile cercetătoarei Ecaterina Zaharescu.

              Din punct de vedere administrativ, în vechime judeţele nu aveau un aparat propriu de conducere. Exista totuşi un mare vătaf, care avea atribuţii fiscale şi era reprezentantul domniei în teritoriu, un fel de prefect din zilele noastre. În sec. XVII-XVIII, pentru buna orânduială în plăşi, se înfiinţează, pe lângă zapcii, câte un polcovnic, care avea şi rolul de a urmări hoţii. La plăşi, cei care exercitau conducerea erau zapcii (subtocârmuitori), numiţi de către ispravnici, o influenţă privind numirea acestora având-o şi boierii proprietari de moşii. La plaiuri se orânduiau de către vornici, vătafii (vătaşii, vătăşeii). Primii vătafi de plai sunt numiţi de către Matei Basarab şi ei au format vestitul corp al martalogilor. Până la reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat (1740), conducerea pe plan local revenea fie marilor dregători, fie slujbaşilor acestora, iar în perioada scursă până la Regulamentul Organic (intrat în vigoare la 1 iulie 1831), printre cele 18 judeţe ale Ţării Româneşti, se afla şi Prahova, ce era condus de doi ispravnici. În intervalul 1733-1831, în Muntenia, în judeţele de munte, cei care erau însărcinaţi cu paza marginei, a trecătorilor şi cu asigurarea ordinii, erau plăieşii, sub comanda vătafului de plai, dependent de marele vornic. Sub Regulamentului Organic, în Muntenia se desfiinţează ,,vătăşiile plaiurilor’’, însă plaiurile rămân în continuare, ca subunităţi ale  judeţului. Fiecare plai avea obligaţia de a da câte 1-2 ,,potecaşi ce face trebuinţă a să orândui în paza potecilor graniţii plaiului Prahovii’’ (în ,,Charta Vamală a României’’, întocmită de Gr. P. Olănescu în 1890, apare cu specificaţia ,,Birou Vamal Sucursal Radila’’, şi ca ,,Birou Vamal Principal  Bratocea’’). La 1831, în Plaiul Prahova, pentru paza de vară se socoteau necesari 22 de potecaşi, distribuiţi astfel: Brebu Megieşesc – 1, Brebu Mănăstirii – 1, Pietriceaua – 1, Teşila – 2, Trăisteni – 1, Şotrile Vistierului – 2, Şotrile Stolnicului – 1, Secăria – 1, Cornu de Sus – 2, Cornu de Jos – 3, Breaza de Sus – 9, Breaza de Jos – 7, Comarnic – 9. Subcârmuitorul plaiului era salariat cu leafă fixă – 200 de lei pe lună – fiind în subordinea ,,otcârmuitorului’’ judeţului (ambii făcând parte din Ministerul Trebilor din Lăuntru), caracteristica de bază fiind confuzia de atribuţii, cumulându-se cele administrative, judecătoreşti şi fiscale.

              Numărul satelor a cunoscut o firească creştere, din moment ce, în 1846, Prahova contribuia la veniturile vistieriei prin cele 271 de sate, însumând 20.955 familii de birnici. În virtutea însărcinărilor sale administrative, Ocârmuirea prahoveană asigura ordinea în judeţ (folosindu-se la nevoie de dorobanţi, un detaşament fiind şi la Telega), se ocupa de şcoli, spitale, asigura respectarea carantinei, fixa şi strângea dările către stat, întocmea catagrafii, supraveghea şi întreţinea drumurile şi podurile, asigura serviciul poştal etc.

              Satele dinspre munte, care se mărgineau cu graniţa, cum era şi cazul satelor Pietriceaua, Lutu Roşu-Bertea, Trăisteni, se numeau sate de plăieşi şi aveau sarcina de a supraveghea trecerile spre Ardeal. ,,Erau şi acum plăiaşi în munţi, păzind pasurile de la nord, către Ardeal’’. În cadrul unui plai, mai mare peste plăieşi şi vătafii de plăieşi, era vătaful de plai, care mai avea obligaţia de a veghea ca plăieşii să strângă banii dăjdiilor, de a judeca, hotărî, de a pedepsi şi chiar aresta, răspunzând în faţa înalţilor dregători şi uneori, a domnului. Într-un document din 1783, se spune că ,,avem domnia mea hotărâre să spânzure pe orice vătaf ce nu va urma acestor domneşti ale domniei mele porunci’’ şi ,,acolo în plai te vom spânzura’’. În vremea domniei Constantin Ipsilanti, vătaful de plai lua clacă câte o zi pe an de la ,,toţi casnicii din plai, de turmă câte un miel din acea primăvară şi câte un caş de turmă’’.

              Dintr-un document din 1783, din vremea domniei lui Mihai Suţu, reiese că, printre alte obligaţii, vătafii de plai şi plăieşii trebuiau ,,să fie cu priveghere şi luare aminte ziua şi noaptea, în toată vremea, ca să păzească plaiul şi potecile plaiului’’, paza de ,,hoţime şi tâlhărie’’, să nu treacă ,,marfă slobodă peste plai fără răvaş […] să nu se calce hotarele’’; să prindă şoimi ,,mari şi frumoşi’’ pentru vânătoarea sultanului. Aşa se explică de pildă şi toponimul ,,Podul Şoimilor’’ de la Brebu şi denumirea satului prahovean Şoimari, fost în judeţul Săcuieni.

              Un alt document din 2 februarie 1780, reprezintă o poruncă domnească prin care vătafii de plai sunt avertizaţi ca, în conlucrare cu pârcălabii să vegheze asupra răufăcătorilor, a celor ,,mulţi din cei ce fiind împlântaţi în fireasca răotate’’ se întovărăşesc ,,cu alţii din Ardealu, sau cu vreunii dă acoalea dintr-a cele plaiuri’’ şi ,,facu tâlhării şi alte netrebnicii’’. De aceea, le porunceşte ,,să puneţi paznici şi pă drumurile plaiurilor şi pă poteci, să nu îngăduiţi oameni dă la vale sau a trece înăuntru fără ,,dă teşchereaoa şi adeverinţa dumnealui vel spătarului’’ sau ,,fără paşuşuri’’ (paşapoarte).

              Regulamentul Organic prevedea alegerea în sat, cu toată ştirea şi învoirea cârmuirii judeţului şi a stăpânului moşiei, a unui pârcălab, care va fi ,,ca o poliţie în sat’’. Alături de pârcălab, mai existau pârgarii sau consilierii comunali, în număr de 12. Satele nelibere (domneşti, boiereşti, mânăstireşti) erau administrate de pârcălabi, viitorii primari din zilele noastre, care strângeau dijmele şi birul. Aceştia erau numiţi de stăpânii moşiei sau de egumenii mânăstirii respective.

              Pârcălabul percepea capitaţia, pentru care toţi sătenii din sat erau solidar răspunzători. Se înfiinţează o cutie obştească a sătenilor, ,,cutia satului’’, care era gestionată de un sfat compus de 6 săteni aleşi, alături de preot şi de proprietarul moşiei sau vechilul (administratorul) acesteia, acolo unde era cazul. Din cutia satului se plătea pârcălabul, eventualele lipsuri ivite la achitarea capitaţiei (datorate morţii, plecării din sat), în intervalul de 7 ani de la o catagrafie (recensământ) la alta. Din pricina neachitării dării şi angaralelor, uneori se produceau conflicte între primar şi săteni, cum a fost cel din 1869, când Mihai Catrinescu din Bertea îl reclamă pe primar, pentru că l-a bătut şi arestat din pricină că nu şi-a plătit contribuţia pentru fiul său de 19 ani.

              Comuna era obligată prin lege, pe la 1833, să ridice o casă a satului, adică un local de primărie, construit după planurile stăpânirii, unde se va păstra arhiva, unde se întrunea consiliul şi slujbaşii săteşti, precum şi judecătoria sătească de pace sau ,,judeţul sătesc’’. Local de primărie a existat la Brebu până în 1910. El se găsea pe locul unde s-a construit şcoala. După aceea, până în 1927, primăria nu a mai avut un local propriu, funcţionând în vechiul local de şcoală ridicat la 1893 şi în două case (una se găsea pe locul unde astăzi se află Complexul Comercial). Din 1927, primăria are local propriu, unde a funcţionat ,,Fabrica de cleşti’’ - ,,Primăria Veche’’. În 1971 este mutată în parcul Eforiei, în actuala clădire.

                          

              Cu începere din anul 1925, comunele rurale se puteau forma din unul, dar de cele mai multe ori, din mai multe sate (legea pentru unificarea administrativă, 1925). Pe lângă faptul că legea consacra o ruptură cu trecutul românesc, când satele aveau organizare proprie, comuna rurală avea o conducere costisitoare financiar pentru săteni (primar, ajutor de primar, notar, secretar etc.) şi în plus, cum era şi cazul satului Pietriceaua, situat la mare distanţă de reşedinţa Brebu, pentru rezolvarea diverselor probleme sătenii erau nevoiţi să facă multe deplasări. Având în fruntea lor pe Ion Tăbăraş, sătenii din Pietriceaua cer să fie din nou autonomi, însă, după o perioadă tranzitorie, datorită bugetului insuficient, care nu putea acoperi cheltuielile administrative, din 1935 Pietriceaua va face iar parte din comuna Brebu. De Brebu au aparţinut până la 1864 şi teritoriul de la răsărit de Lupa, între Vf. Rotunda şi Doftana, până unde se bifurcă drumul de la Câmpina, spre Brebu şi respectiv, spre Telega (zona restaurantului ,,Zorile’’). De altfel, Brebu – care era considerată ,,comună centrală’’ - se întindea de la nord de Comarnic până spre Cornu şi Câmpina, din pricina faptului că includea şi teritoriul actualei comune Şotrile, până când s-a revenit la vechea împărţire, conform căreia comunele rurale puteau fi formate şi dintr-un număr mai mic de sate. În fruntea administraţiei comunale se afla tot primarul, ales de către Consiliul comunal, care aducea la îndeplinire hotărârile acestuia şi ale Delegaţiei permanente comunale.

               

  

       

 

CE AU FOST MOŞNENII PIETRICENI?

 

              ,,Acolo unde mai există câteva obşti de moşneni, acolo mai există un rest din vechea vitejie şi virtute română, acolo se mai aude plăcutul grai românesc, se mai poartă cu drag costumul naţional…’’

                                             (I.Atanasescu-Ghica)

 

Ceea ce constituie o trăsătură originală a Ţării Româneşti şi Moldovei este faptul că, în afară de ţăranii clăcaşi, exista şi o altă categorie, care era liberă, adică săpânea pământul pe care-l muncea. În Ţara Românească ea a purtat denumirea de ,,moşneni’’, în Moldova pe cea de ,,răzeşi’’.

              Este îndeobşte cunoscut că, în apusul şi centrul Europei, pământul a trecut în totalitate în săpânirea feudalilor. La noi situaţia a fost deosebită: am avut o puternică clasă de proprietari în devălmăşie, dăinuirea acestora demonstrând, dacă mai era necesar, existenţa unei străvechi stăpâniri asupra pământului, pământ care a scăpat cuceririi nobiliare.

              Numeroasele cercetări au scos în evidenţă că, în Ţara Românească, satele moşneneşti au ocupat, de obicei, ţinuturile mai adăpostite din Subcarpaţi şi dealurile din depresiunile intramontane, densitatea loc scăzând dinspre munte, regiunea colinară şi a depresiunilor, spre câmpie. Într-una din cercetările sale, după ce scoate în evidenţă predominanţa satelor de moşneni din judeţele Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Râmnicu-Sărat şi Buzău în zona dealurilor, M.Iosa conchidea: ,,În judeţul Prahova moşnenii erau grupaţi în partea nord-vestică, întinzându-se spre apus până la Doftana, iar la răsărit până-n vecinătatea judeţului Buzău, ocupând partea muntoasă, deluroasă şi o parte din câmpie.

              Cum era şi firesc, în condiţiile în care pământul a constituit principala sursă de îmbogăţire, proprietatea moşnenească va fi supusă la numeroase încălcări, presiuni, restrângeri. Rezerva feudală creştea continuu, prin defrişări, prin acapararea pământului moşnenesc, prin cumpărături silnice ori frauduloase. De cele mai multe ori, această tendinţă de expansiune se va lovi de rezistenţa ţăranilor moşneni, aşa cum a fost cazul celor din Brebu, întraţi în conflict cu pitarul câmpinean Alecu Iorga.

              Din acest punct de vedere, această clasă de moşneni ne apare ca fiind – dacă putem spune aşa – cea mai românească, liberă, conservatoare, dovedindu-şi cu prisosinţă trăinicia. Mai săracă ori mai avută, după cum au fost şi vremurile, această obşte ţărănească reprezintă una dintre instituţiile străvechi de pe teritoriul ţării noastre, asigurând cotinuitatea pe aceste meleaguri, fiind considerată anterioară apariţiei statului, locuitorii ei – ţărani liberi – ducând o viaţă statornică, de crescători de animale şi cultivatori ai pământului. Ea a stat la baza organizării sociale încă din comuna primitivă, din rândul ei s-a alcătuit baza oştirilor voievodale care au apărat ţara şi va continua în regiunile montane şi premontane chiar până la mijlocul sec. al XX-lea, pentru ca lovitura de graţie să i-o dea comuniştii.

              Această obşte moşnenească îşi trage obârşia din cea dacică. Armata strămoşilor noştri era specifică unei societăţi bazate pe existenţa obştii săteşti libere, întrucât trăiau, cum spun cronicarii, ,,cu o mână pe armă şi cu cealaltă pe plug’’.

              În Catagrafia Ţării Româneşti din 1831 existau 2387 de sate în Muntenia, un număr de 908 fiind moşneneşti (25,2%). Conform studiilor efectuate în Muntenia, peste mai bine de un veac, mai precis la nivelul anului 1912, abia mai existau 558 de sate moşneneşti, din totalul de  3891, restul de 700 fiind mixte, iar majoritatea (2633) clăcăşeşti. Pentru judeţul Prahova (406 sate), avem 65 de sate moşneneşti, 77 mixte şi 264 sate clăcăşite.

              Publicată în anul 1921, dar conţinând datele reieşite în urma recensământului din 1912, lucrarea acad. Petru Poni ,,Statistica răzeşilor’’, evidenţia în satul Pietriceaua, aparţinând de comuna Brebu, plasa Prahova,  un număr de ,,192 capi de familie răzeşi cari au pământ’’, totalul ,,sufletelor’’ din sat fiind de 922. În ceea ce priveşte pe cei împroprietăriţi după legea din 1864, precum şi pe cei fără pământ, statistica nu specifica nici un pietricean. Satele Brebu şi Podul Cheii nu figurează în această statistică.

             Dominantă în structura obştii ţărăneşti era săpânirea în devălmăşie a pământului. Sigur, o parte a acestei suprafeţe, pe care se găsea şi casa ţăranului respectiv constituia ,,delniţa’’ şi se afla în săpânire individuală. Pământul obştei era împărţit pe bătrâni, pe funii (fâşii) sau pe locuri şi pământuri. Casa, grădina, curtea, ogorul aparţineau fiecărei familii, în timp ce fâneţele, islazurile, păşunile, apele, iazurile şi pădurile erau stăpânite în devălmăşie. Astăzi – frumoasă moştenire – doar pădurile (în parte) şi islazurile mai păstrează amintirea acelor vremuri şi, de ce nu, livezile de pe Valea Lupului, unde, toamna pietricenii îşi duc vacile la un loc, păzindu-le ,,cu rândul’’ pe moşiile tuturora. Asemenea se întâmplă şi cu turmele de oi, primăvara şi toamna, înainte şi după urcarea la munte, când se mai iscă unele conflicte între proprietarii fâneţelor (cei care le-au şi îngrădit, lucru care nu se întâmpla înainte) şi ciobani.

              Faţă de domnie moşnenii răspundeau solidar, plata birului făcându-se prin cislă. În privinţa obligaţiilor, amintim darea în bani, munca gratuită în folosul obştii, obligaţii faţă de biserica satului, darea în roduse (,,dijma’’). Dările reveneau satului şi erau repartizate judicios, în raport de starea economică a fiecărei familii, de către ,,Sfatul oamenilor buni şi bătrâni’’, o adevărată elită gerontocratică.

              Treptat, are loc o infiltrare a boierilor în cadrul obştilor moşneneşti. Încep să ceară moşnenilor acte de proprietate, deşi ştiau că acest lucru este cu neputiinţă, pentru că ei stăpâneau pământul din moşi-strămoşi. Şi astăzi, moştenitorii nu împart imediat, în acte, pământul pe care l-au primit de la defuncţii lor părinţi, ci şi-l repartizează după o judicioasă înţelegere. Uneori trec ani şi chiar o generaţie până să săvârşească aceasta.

              Alţi boieri profită de starea de strâmtorare a moşnenilor, pentru a-şi însuşi pe nimica-toată pământurile lor. Datorită multitudinii de pricini iscate şi prin complicitatea autorităţilor, unii moşneni ajung să fie deposedaţi, punctul culminant fiind atins în intervalul 1830-1850, când mulţi dintre ei vor fi aduşi în starea de clăcaşi.

              De multe ori, în loc de obşte, se mai spunea : ceată, steag, droaie, neam…

             

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EVOLUŢIA POPULAŢIEI SATELOR

 

În decursul vremii, numărul locuitorilor satelor a cunoscut variaţii, datorită, în primul rând, celor doi factori naturali, natalitatea şi mortalitatea, iar în al doilea rând şi din pricina unor alte împrejurări (mari epidemii, războaie, strămutări din sat ş.a.). Cu privire la mişcările demografice, actualmente acestea se produc ca urmare a schimbării locurilor de muncă şi a stabilirii în alte localităţi (Câmpina, Ploieşti, Sinaia etc.), a căsătoriei, a plecării la studii liceale ori universitare ori a schimbării domiciliului. 

              Din analiza documentelor de arhivă reiese că, în general, cei născuţi i-au depăşit numeric pe cei decedaţi, iar noii-născuţi de sex feminin au fost mai numeroşi. În orice caz, catagrafiile trebuie privite cu oarecare rezerve. Nu de puţine ori, pentru aceeaşi perioadă, izvoare diferite au oferit date diferite.

              O statistică a birnicilor din Plaiul Prahova din ianuarie 1820 ne oferă acest tablou, în care, pentru comparaţie, am inclus şi datele altor localităţi:

 

                 Un tablou cu numărul familiilor cu copii, supuse la plata sumei de 2 lei/lună, pentru întreţinerea şcolilor, care se înainta subprefecturii spre aprobare, releva că la 1851, Brebu avea 249 de familii cu copii, iar Pietriceaua avea 47 de familii. Pietriceaua avea 39 de familii birnice; 8 dajnice alese până la 1 aprilie; o familie ,,boer de neam’’; totalul era de 48 de familii, din care se scădea un dorobanţ, rezultând 47 familii bune de plată cu un total de 94 de lei;

                   În 1853 se ajunge la  Pietriceaua la 59 familii, din care 34 birnici, 12 spornici, 10 nevolnici, 2 scutiţi (militari) şi 1 boier.              

                   Podul Cheii este trecut cu 5-20, la fel ca şi ,,Peatra’’ (Pietriceaua). Ploieştiul avea 3.179 gospodării, Slănicul 739, Câmpina 215, Curtea de Argeş 172, iar Constanţa doar 68. Pe ansamblu, se constată că mai bine populate erau zonele de deal, văile, zona montană, depresiunile intra şi extracarpatice, localităţile cu saline, iar mai puţin locuite erau câmpiile. Menţionăm că împărţirea în sate şi cătune, târguri şi oraşe, este realizată de istoricul menţionat în funcţie de semnele grafice folosite de autorii hărţii. Satele erau împărţite în patru categorii: cu 1-5 gospodării, cu 5-20, peste 20 şi pustiite sau silişti.

              La 1831-1832 avem la Pietriceaua 41 familii. Într-un tabel din 1838 privind candidaţii pentru postul de învăţător  sătesc, numărul de case din Pietriceaua era specificat a fi de 45. Numărul nu este deloc mic, întrucât, comparativ, în Şotrile erau 70, în Teşila şi în Secăria câte 40, în Comarnic 220, în mahalaua Voievozi din Câmpina 60.

              În Dicţionarul său din 1872, D.Frunzescu, menţionează şi satele ,,Brebulu Monastirei, Brebulu Megieşescu, Podulu Cheiei şi Petriceaoa’’, comuna având un total de 2.460 locuitori, o comună mare pentru acea vreme. Deja se făcuse reforma agrară a lui Cuza.             

             În anul 1898, cele mai populate dintre cele 13 comune ale plaiului Prahova erau Telega (cu 4000 locuitori), Brebu şi Breaza de Sus. În acel an, Pietriceaua, sat care făcea parte din comuna rurală Brebu, Plaiul Prahova, fiind situat pe ,,Plaiul Barbeşului’’, avea o populaţie de 619 locuitori, neexistând nici o familie de ţigani, iar satul ,,Podul-Cheia’’, 110 locuitori. Teşila avea 2.816, Bertea 1.303, în care intrau şi cele 19 familii de ţigani.

              O statistică întocmită de preotul Ioan Pietriceanu în 1896, pentru cătunul Pietriceaua, releva că populaţia totală era de 664 persoane, dintre care 338  bărbaţi şi 326 femei.  În 1898, trei dintre capii de familie din sat nu aveau casă, nouă aveau câte două (Gh.Gh. Ilie Duica, Oprea Covrig, Ion Ştefan, Gh.Gh.Tăbăraş, Ion Păun, Constandin Crăciun, Niţă Brăgulae, Gh.Gh. Mocanu şi Gh.Gh. Rădulică), restul având desigur câte una. Dacă în cea mai mare parte numărul ,,sufletelor din casă’’ era în limite obişnuite, existau şi cazuri cu familii numeroase: Neculae Teşileanu (13), Gh.Gh. Gh. Muşetu (11), Vasile Pavelescu (10), Ion Puiu (10), Dumitru Onea (9), etc.

 

              Coform unui recensământ al populaţiei comunei, efectuat la ordinul Revizoratului şcolar al judeţului Prahova, în martie 1900, de către învăţătorii I. Constantinescu (Brebu) şi Constantin Oprescu (Pietriceaua) rezulta în Pietriceaua  134 capi de familie bărbaţi şi 17 femei; totalul bărbaţilor 332, iar al femeilor 326; ştiau carte 57 de bărbaţi şi doar 2 femei.   În 1910 Pietriceaua avea 877 locuitori, ,,contribuabili'' fiind doar 153, iar în 1929 avea 1025 locuitori.

              

    

	CLĂDIRI	GOSPODĂRII	LOCUITORI	ÎNTREPRINDERI
BREBU	1066	1042	4588	27
PIETRICEAUA	230	234	1057	5
PODUL CHEII	37	37	149	-

 

              În ianuarie 1938 Pietriceaua avea 273 de familii, totalul ,,sufletelor’’ fiind de 1231, iar în toamna lui 1941 existau 274 de familii cu un total de ,,circa 1300 suflete’’. Statistica întocmită de preoţi relevă un număr de (familii) de 243 (în 1937), 237 (1940), 173 (1948) şi 222 (1953).                

              În 1965 comuna Brebu avea 6.800 locuitori, iar la recensământul din 15 martie 1966, populaţia ajunsese la 7.929 locuitori (3.957 bărbaţi şi 3972 femei), repartizaţi după cum urmează: Brebu Mânăstirii 3.722; Brebu Megieşesc 2.298; Pietriceaua 1.630; Podul Cheii 229.             

              Totalul clădirilor era de 2.424, defalcate astfel:

 

           Conform statisticii, la 1 iulie 1995, comuna Brebu avea 8.027 locuitori, din care 3.997 bărbaţi şi 4.030 femei. Pentru comparaţie, Aluniş avea 3.971 (1.955 bărbaţi şi 2.016 femei), iar Bertea 3.539 (1.778 bărbaţi şi 1.761 femei).

            Pentru anul 2000, se constată o vădită şi surprinzătoare scădere demografică, din totalul de 7.822 de locuitori ai comunei noastre, 3.896 sunt bărbaţi, iar 3.926 sunt femei.               

              În urma recensământului naţional din 2002, în comuna noastră s-au înregistrat următoarele:

SATUL	POPULAŢIA	NR.  LOCUINŢELOR	NR. GOSPODĂRIILOR
PODUL CHEII	206	64	65
PIETRICEAUA	1291	451	417
BREBU MÂNĂSTIRII	3385	1233	1138
BREBU MEGIEŞESC	2834	1047	964
TOTAL COMUNĂ	7716	2795	2584

           Sursa documentării: Florin N. Şinca, Crâmpeie de istorie, RCR Print, Bucureşti, 2007.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                            PIETRICEAUA. AŞEZARE ŞI VECINI

  

 

SPRE PLAIURI DE MUNTE

 

 

Comuna Brebu este situată în nord-vestul judeţului Prahova, într-o ,,depresiune de eroziune’’, pe un platou aşezat la 525 de m altitudine, de forma aproximativă a unui triunghi, mărginit de râurile Doftana şi Lupa, care se unesc în partea de sud, alcătuind limita naturală între Brebu şi comuna vecină, Telega. Urmând aproximativ cursul Doftanei în dreptul Brebului trece meridianul de 25º45’ (prin dreptul localităţii prahovene Filipeşti de Pădure trece paralela 45º).

              Aşezarea este într-adevăr deosebită. Înconjurat dealuri cu livezi şi păduri şi oferind o deschidere spre miazănoapte, către Depresiunea Câmpina, platoul brebean constituie o zonă de un pitoresc aparte, situată undeva pe centura dealurilor şi munţilor arcuiţi, de-a lungul zonei unde Carpaţii Orientali se întâlnesc cu cei Meridionali.

              Printre cele mai mari şi mai pitoreşti comune prahovene, Brebu are un măreţ trecut, şi pe măsura acestuia, eu îi întrevăd şi viitorul. În perspectiva integrării europene, văd Brebul peste ani în aceleaşi hotare, cu drumuri şi poduri mai îngrijite, cu case făcute după calapodul tradiţional, cu ciurdele de vaci pe islazuri, cu pensiuni departe de balamucul atât de supărător al oraşelor.

              Unul dintre argumentele dezvoltării pe care a cunoscut-o în secolul trecut a fost situarea sa pe acest tăpşan, cuprins între Doftana şi Lupa, cu dealuri şi munţi împăduriţi, pe traiectul căilor comerciale ale aşezărilor vecine: de la Câmpina (mai ales după 1600, când ajunge vamă) spre Teşila şi Trăisteni, iar de aici spre Ardeal. De la Telega şi Buştenari (datorită exploatărilor de sare şi, mai târziu, de ţiţei), spre Aluniş, Bertea şi chiar Vărbilău, Slănic şi Cosminele.

              În modul cel mai evident, un aport l-a avut ctitorirea de către domnitorul Matei Basarab a Mânăstirii Brebu (1650), făcând astfel cunoscută aşezarea, care, de-a lungul veacurilor, va atrage oameni de seamă ai românilor, de la care ni s-au păstrat unele mărturii. Nu trebuie uitată nici importanţa răspîndirii printre localnici a învăţăturii de carte.

              Chiar şi în zilele de acum, măreaţa cetate brebeană, ca şi frumoasele sate ce ţin de comună (Brebu Megieşesc, Brebu Mânăstirii, Pietriceaua şi Podul Cheii) sunt prea puţin cunoscute din punct de vedere turistic, poate şi datorită situării în vecinătatea Văii Prahovei, arteră de comunicaţie şi de practicare a turismului, care, odată cu edificiile regale de la Sinaia, a concentrat cea mai mare parte a turiştilor abătuţi în zonă. Sigur, nici Valea Teleajenului, nici cea a Doftanei nu au relieful spectaculos al Prahovei, însă ele au fost din vechime bune sălaşuri păstoreşti, cu tot ce trebuie traiului.

              Despre platoul Brebu vom spune că el se întinde ca o peninsulă, dinspre munte spre răsărit şi miazănoapte. Astfel, abătuţi pe aici şi având în spate (deci spre nord) grupa munţilor Grohotiş, iar în faţă Telega şi Băneştii, vom vedea în partea dreaptă Podul Cheii, şi urmărind firul Doftanei pe o traiectorie aproape dreaptă în direcţia sud, vom remarca cum platoul este fragmentat de Valea Rea apoi continuă până la confluenţa Doftanei cu Lupa, hotarul natural cu vecinii telegeşti, aici fiind partea sa ascuţită de care vorbeam. În mod opus, adică dinspre Telega, din ,,Capul Câmpului’’, cum îi spun localnicii, având în faţă şoseaua Câmpina – Brebu (iar de aici spre Podul Cheii ori spre Pietriceaua), pe fundal panorama munţilor Baiului şi Grohotişului, iar spre sud-est Vârful Rotunda, platoul brebean urmează în mare cursul pârâului Lupa, pe malul drept al acesteia, până în zona Runcu-Podiac, unde se ascute şi de unde încep coamele dealurilor pe care urcăm spre Pietriceaua.

              Cum am amintit, spre nord şi nord-vest, acest tăpşan brebean (aprox. 8 km lungime şi 1,5 – 2 km lăţime), se continuă cu dealuri: Carabana, Barbeşul, Piscul Leurzii, Culmea Plăieşilor, Găina, Teişul, Culmea Pietricelei, iar mai sus cu munţii ce-i ţin pavăză: Nemernicul, Păltinetul, Secara, Moaşa, Culmea Grohotişului.

              Din punct de vedere administrativ, Brebu Mânăstrii constituie reşedinţă, comuna fiind formată din satele Brebu Mânăstirii, Brebu Megieşesc, Pietriceaua şi Podul Cheii.

              În trecut, Brebu Mânăstirii a mai fost denumit Malul Lupului, probabil datorită învecinării sale, la est, cu Lupa, iar Brebu Megieşesc s-a mai chemat Siliştea, din pricină că, partea de miazăzi a sa era puţin ori cu totul nelocuită până prin sec. al XIX-lea, întrucât, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, ca şi Pietriceaua, Brebu s-a extins de la munte spre şes, deci de la miazănoapte către miazăzi.

              Teritorial vorbind, vatra satelor Brebu Mânăstirii şi Brebu Megieşesc formează un tot unitar, un platou la care se remarcă o anumită şi cuvenită înclinare spre sud. De altfel, localnicii nici nu spun Megieşesc sau Mânăstirii, ci simplu: Brebu. Datorită poziţiei sale de excepţie şi graţie fortificaţiilor sale naturale – Doftana şi Lupa - în cazul unui război clasic, practic Brebul este dificil de cucerit, hotărârea domnitorului Matei Basarab de a construi aici cetatea nefiind deloc întâmplătoare. Suprafaţa cumulată a celor două sate Brebu (care nu se deosebesc cu nimic unul de altul, şi chiar puţini sunt localnicii care dau însemnătate împărţirii administrative) este de aproximativ 16 km², populaţia de 6200 locuitori, şi puţin peste 2200 de gospodării. Zona înconjurătoare a platoului este constituită din lunci, terase (60-80 m înălţime faţă de albia Doftanei) şi de dealuri cu înălţimi de 550 – 750 m, pe alocuri afectate de abrupturi şi unele alunecări de teren.

              Satul Podul Cheii este situat la marginea de apus a Brebului Megieşesc, de care îl desparte Valea Rea. În anul 2002 număra puţin peste 200 de suflete şi 64 de gospodării, fiind de fapt un cătun.

              Dacă Brebu este satul aşezat, zdravăn, Podul Cheii este sătucul, mica bijuterie a comunei, străjuit de Cheile Brebului, unde abia acum s-a luat iniţiativa zidirii unei biserici de lemn, satul Pietriceaua este satul curat moşnenesc, cu relief sălbatic, muntos, satul caselor răsfirate şi ascunse printre frasini, salcâmi şi pomet, satul cu coame argiloase, aşezarea ciobanilor de demult şi de astăzi. Este situat la nord-est de Brebu, în general pe ambii versanţi ai muntelui omonim, având Lupa, pârâu-simbol, ca o coloană vertebrală, la o distanţă cuprinsă între 6 şi 10 km de centrul comunei, şi la peste 20 km nord-est de municipiul Câmpina. Am putea asemăna teritoriul satului Pietriceaua cu o bogată coroană a unui uriaş arbore, având Plaiul Pietricelei în loc de tulpină, drumurile, uliţele şi potecile care îl străbat, ce ţin loc de crengi şi crenguţe, cu rădăcina spre pădurea Măluroasa şi vârful spre ţurţudăul Barbeşului. Situată în vecinătatea munţilor Grohotiş, între comunele Valea Doftanei şi Bertea şi considerând o axă imaginară de la sud la nord, localitatea Pietriceaua constituie ultimul teritoriu locuit din vecinătatea versanţilor sudici ai Carpaţilor Orientali, de aici, prin trecerea culmilor montane, putându-se ajunge în frumoasa Ţară a Bârsei. Are o populaţie de 1300 de locuitori şi puţin peste 450 de case.

              Cele mai sudice case din sat (Băltacul) sunt aşezate dincolo de altitudinea de 600 de m, ajungând până aproape de cel mai înalt vârf din satul Pietriceaua, care este Barbeş (1012 m), care face parte din grupa munţilor Grohotiş. Dacă la nord teritoriul comunei este mărginit de munţii amintiţi, la vest de municipiul Câmpina, cu al său cartier de vile Voila şi de comuna Şotrile, la sud el este situat la o altitudine mai mică (spre comunele Aluniş şi Telega), pentru ca la nord-est să fie hotărnicit de pădurea Fâlceasca, iar la răsărit de ţinutul carpenilor - Valea Cărpinoasei - şi de frumoasa comună cu fete vestite, Bertea.

 

              Mare unitate subcarpatică de relief, parte componentă a Subcarpaţilor de Curbură, Subcarpaţii Prahovei sunt situaţi între râurile Teleajen (la est) şi Dâmboviţa (la vest), fiind alcătuiţi dintr-un ansamblu de masive şi culmi deluroase, de dimensiuni şi orientări diferite, cu înălţimi cuprinse între 300 şi 850 m, care alternează succesiv cu o serie de depresiuni subcarpatice. Alături de Pietriceaua, mai putem menţiona dealurile: Bughei, Bucovelului, Trestioarei, Măceşu, Doftăneţului, Câmpiniţei, Proviţei, Filipeşti, Teiş, Talei, Bezdead, Miercani, Ocniţei, Vulcanei, Bărbuleţului ş.a.

              Din punct de vedere geologic, regiunea de munte a judeţului Prahova ocupă partea nordică a judeţului, fiind constituită predominant din formaţiuni cretacice, iar spre est şi din formaţiuni paleogene. Ea este delimitată spre sud de o denivelare ce depăşeşte 200 de metri, care trece pe la nord de localităţile Talea, Posada, Pietriceaua, Bertea, Schiuleşti, Măneciu Ungureni, Ceraşu, Bătrâni, Starchiojd şi domină regiunea dealurilor.

              Neasemuiţi întru frumuseţe şi valoare economică, izvor de sănătate şi cumpănă a apelor interioare ale României, Carpaţii au reprezentat ,,coloana vertebrală’’ a ţării, ,,neclintită cetate a neamului nostru’’, cum îi numea Geo Bogza. Este îndeobşte cunoscut că în trecutul nostru, în vremuri de restrişte şi bejanie, muntele a constituit un aliat al românului. În timpul năvălirii populaţiilor nomade, iar mai târziu a turcilor, tătarilor, ori al altor duşmani, populaţia s-a adăpostit în aceşti munţi – ce au primit numele de la dacii războinici din această zonă, denumiţi carpi – o dovadă a vieţuirii neîntrerupte constituind-o şi terminologia muntelui, care este covârşitor românească. ,,Când năvăleau turcii, pentru cei care nu vreau să fugă existau munţii păduroşi, potecile printre stânci, strâmtorile înguste între ape şi codri’’. Să nu omitem faptul că, primele documente în care este pomenit numele  de ,,român’’ se referă tocmai la ţinuturile carpatice, iar primele voievodate tot la poalele ori în inima munţilor s-au urzit.

              Vechimea Carpaţilor a fost estimată de către specialişti la 200 mil. de ani. Ei au fost înaintemergătorii, martorii statornici, străjeri şi acestor pitoreşti aşezări prahovene, ai acestei ţări nepereche. Bălcescu ni-i înfăţişa ca o uriaşă cetate naturală, în care Ardealul este ,,inima cetăţii’’, fiind înconjurată de ,,zidurile munţilor’’, de ,,contraforţii’’ dealurilor şi de întinsele şesuri mănoase, brăzdate de cursuri de apă asemănătoare şanţurilor de apărare ale cetăţilor. Cred că tocmai aici în Carpaţi, printre sătenii luminaţi şi  credincioşi, înzestraţi cu un înalt simţ al proprietăţii moşiei străbune, s-a păstrat conştiinţa apartenenţei la o civilizaţie superioară. Aici a fost nucleul rezistenţei îndărătnice a poporului român la permanentele agresiuni ale străinilor. Înaintaşii noştri s-au statornicit dintru începuturi aici, pentru vecie. După cum vom vedea în cele ce urmează, ca şi în alte locuri şi în aceste sate munţii adăpostesc oameni de cremene, demni şi dârji, harnici şi luptători, liberi şi neîngenuncheaţi.

              Munţii Grohotiş se situează în vestul Carpaţilor de Curbură, în grupa Carpaţilor Orientali (la sud-sud-est de aceştia), masivul fiind aşezat între Munţii Ciucaş (la est), Munţii Baiului (la vest, fiind denumiţi şi Gârbova de la coamele arcuite, asemănătoare cu o babă ,,gârbovită’’ de ani), Munţii Întorsurii şi Munţii Bârsei (la nord), suprafaţa lor însumând circa 300 km². Versanţii văilor care fragmentează culmile montane sunt abrupţi şi afectaţi de intense procese de eroziune şi procese gravitaţionale, care determină acumularea la poalele pantelor a unor îngrămădiri de fragmente ale rocilor, fenomen care explică atribuirea numelui de Grohotiş.

              De la poalele munţilor, între Prahova şi Teleajen se desfăşoară depresiunile Brebu (pe Doftana, unită spre sud cu depresiunea Câmpina), Aluniş (în zona confluenţei Bertei cu Vărbilăul) şi Slănic. Acestea comunică între ele prin ,,şei’’ sau curmături săpate în dealurile pe care le despart. Pitorescul masiv carpatin este delimitat de spaţiile montane înconjurătoare prin văile Teleajen şi Ramura Mică (afluent al Târlungului), spre est şi văile Doftana (Prahoveană) şi Doftana Ardeleană, spre vest.

              Sunt munţi de încreţire, formaţi din felurite roci: calcare, conglomerate, gresii, microconglomerate, fliş-şistos grezos etc. Masivul prezintă o culme principală, cu direcţia NNE – SSV, numele provenind de la cel mai înalt vârf al său – Grohotiş – a cărei altitudine maximă este de 1768 m. Pe ansamblu, culmile acestor munţi au altitudini de 1300 – 1700 m, fapt pentru care îi putem include în categorie munţilor mijlocii ca înălţime. Culmile se prezintă rotunjite pe alocuri, cum ar fi Bobu Mare (1757 m) şi Şeţu, de fapt Şesu (1450-1500 m), ca nişte poduri netede. Printre culmi mai importante putem menţiona Culmea Nebunului (între Teleajen şi Crasna), Culmea Şerban Vodă (între râurile Vărbilău şi Crasna), Culmea Clăbucet – Păltinetu (între Vărbilău şi Doftana), iar printre munţii mai reprezentativi amintim: Barbeş (1012 m), Babeş (1493 m), Bobul Mare (1782 m), Bobul Mic (1648 m), Cailor (1433 m), Căciula (1246 m), Clăbucetul (1394 m), Cioara (1412 m), Crăiţei (1258 m),  Drăgan (1776 m), Gherghelău (1209 m), Gâlma Mare (1206 m), Gâlma Mică (1058 m), Grohotiş (1768 m), Măciuca (901 m), Moaşa (1432 m), Negraşu (1297 m), Nemernicul (Netrebnicul – 962 m), Nebunu Mare (1472 m), Păltinetul (1317 m), Prislopul Mare (1445 m), Prisciu (sau Prişcu, 1556 m), Radila Mare (1490 m), Radila Mică (1406 m), Ţepeş, Secara (1257 m), Secăria (1149 m), Urlăţelul (1423 m), Vaida (1528 m), Zănoaga Moritului (1471 m) etc.

              Spre sud-est, dincolo de Tabla Buţii, între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului, sunt Munţii Siriul, înalţi de până la 1664 m şi alcătuiţi în principal din gresii, apoi vin Munţii Tătaru şi binecunoscuţii Munţi Ciucaş, unde sunt constituite rezervaţii în Tigăile Mici (rezervaţie botanică şi geologică în suprafaţă de 3 ha; Vf. Tigăi – 1699m) – munţi binecunoscuţi de către ciobani – apoi Culmea Zăganului (rezervaţie botanică şi zoologică, în suprafaţă de 3 ha) şi Bratocea (rezervaţie botanică, 2 ha). 

              În privinţa trecătorilor (pasurilor) mai apropiate, menţionăm în nord Bratocea (1263 m, pe cursul Teleajenului, fost punct vamal), Tabla Buţii (pe cursul Telejenelului, asigură legătura cu Buzăul) şi Predeluş sau Predeluţ (1298 m), în vest de Valea Doftanei, locuri ce asigură trecerea relativ uşoară dintr-o parte în alta a masivului, spre munţii denumiţi generic Clăbucetele Predealului şi Clăbucetele Târlungului.

              Cât despre grupa munţilor vecini, cunoscuţi sub denumirea generică de Baiul sau Gârbova, precizăm că ei se desfăşoară, în mare, între râurile Prahova şi Doftana. Au ca limită vestică arhicunoscuta vale a Prahovei. Cea nordică are un traseu sinuos, dat de Valea Azugii, de la confluenţa cu Prahova şi până aproape de obârşie, de unde, limita faţă de munţii din bazinul Târlungului (muntele Sloeru-Mărcuşanu) ocoleşte pe la nord vârful Tigăi şi pe la nord-est vârfurile Turcu şi Paltinu, până la pasul Predeluş. Ca hotar estic avem Valea Doftanei, de la pasul sus-amintit şi până în satul Trăisteni. În partea de miazăzi, limita acestor munţi poate fi trasată pe culoarul creat de adâncirea celor două văi Florei, afluenţi ai Doftanei şi Prahovei.

              Denumirea acestor munţi este sugerată de înfăţişarea lor aidoma unor babe gârbovite de ani, ce se arată mai pregnant drumeţului, mai ales atunci când priveşte de pe culmile Bucegilor. Munţii Baiului reprezintă poate munţii din Carpaţii de Curbură cu cea mai intensă şi străveche activitate pastorală. Stânele de pe aproape toate culmile secundare aparţin locuitorilor din aşezările subcarpatice, iar munţii sunt foarte cunoscuţi păstorilor şi, în general, tuturor locuitorilor din Pietriceaua, Brebu şi Podul Cheii.

              

 

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă ar fi să purcedem spre comuna Brebu dinspre Bucureşti, ar trebui mai întâi să trecem de Băneşti. Aici, pe câmpul de la marginea satului, la 21 august 1913, temerarul Aurel Vlaicu (1882-1913), cel supranumit de popor ,,Şoimul Carpaţilor’’, feciorul de ţărani din Binţinţi, stăpânit de măreţul vis al trecerii spre  Ardeal în vremuri când pe deasupra drumurilor doar păsările se avântau, îşi frânse aripile în temerara încercare de a trece Carpaţii cu ajutorul unui aeroplan construit de el, iar statuia lui se poate admira din şoseaua naţională Bucureşti-Câmpina.

              Depăşind monumentul lui Vlaicu, am ajunge la confluenţa Doftanei cu Prahova, prilej de zări turlele albe ale bisericii câmpinene de la Slobozia, dar noi nu continuăm spre Breaza şi Sinaia, ci ne abatem la dreapta spre Câmpina. Zona a fost evocată şi de unul dintre marii poeţi români, George Coşbuc – ,,poetul ţărănimii’’ – cel care a iubit aceste plaiuri şi şi-a luat nevastă din Câmpina, în poezia ,,Prahova’’:

,,Să plecăm, frumoasă fată;

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahoviţa-n vale,

Ca şi tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!