Pietriceaua
,,Suntem urmaşi ai dacilor liberi"
CARTE_POSTALA_PIETRICEAUA.jpg

SATUL  PIETRICEAUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ACADEMICIAN  FLORIN  CONSTANTINIU –  ,,CUVANT  INAINTE''  la

  ,,Cartea satului meu, Pietriceaua’’, RCR Pint, Bucureşti, 2004. 

 

              Pasiune şi profesiune. Pentru istoricul de meserie, asocierea lor este firească şi lesnicioasă. Cercetătorul de vocaţie, pe temeiul pregătirii de specialitate, căpătată în facultate, îşi desfăşoară activitatea profesională pe făgaşul pasiunii sale. Dar când împrejurări de viaţă au făcut cu neputinţă această alăturare?

              Autorul cărţii de faţă, domnul Florin Şinca, ne oferă un admirabil exemplu de soluţionare a acestei probleme. Domnia sa vine dintr-un câmp de activitate foarte îndepărtat de cercetarea istorică. O puternică iubire de locurile natale şi de istoria neamului românesc l-a făcut ca orice clipă de răgaz să o dedice lecturilor istorice şi investigării trecutului satelor Pietriceaua şi Brebu. A explorat arhive, a parcurs bibliografii, a citit mii de pagini. La capătul acestui nobil efort de documentare, interpretare şi redactare a răsărit monografia de faţă. Dl. Florin Şinca nu a precupeţit nicio strădanie de ordin intelectual sau material pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea pe care singur şi-a asumat-o. Numai cine cunoaşte ce înseamnă cercetarea istorică poate înţelege cu adevărat câtă muncă este închisă în paginile acestei cărţi. Autorul ei a scris-o cu obiectivitatea istoricului şi cu dragostea pământeanului pentru familie, sat, ţară, popor. De-ar fi mulţi români ca Florin Şinca, viitorul nostru n-ar trebui sa ne preocupe. Ceea ce a făcut el pentru satele Pietriceaua şi Brebu constituie o contribuţie valoroasă la o problemă, desigur, de microistorie, însă nu mai puţin însemnată decât macroistoria. Nicolae Iorga spunea că orice crâmpei de viaţă este vrednic de atenţia istoricului. Dl. Florin Şinca ne dovedeşte câtă dreptate a avut marele istoric. Cartea sa ne restituie un colţ de pământ şi de viaţă românească, reconstituite cu profesionalism, răspundere şi dăruire.

              Prin osteneala sa ştiinţifică, întrupată în această lucrare, dl. Florin Şinca a chemat din nou la viaţă fapte şi oameni de odinioară, pe care, altminteri, uitarea i-ar fi învăluit pentru totdeauna.

              „Nasc şi în Moldova oameni“, a exclamat Miron Costin în Letopiseţul său. „Nasc şi în Pietriceaua oameni“, putem exclama şi noi cunoscându-l pe Florin Şinca. Paginile ce urmează ne-o dovedesc cu prisosinţă.

 

Acad. FLORIN CONSTANTINIU,

mai 2004, Bucureşti

CHIPURI_DIN_PIETRICEAUA_%281%29.jpgINTERIOR_CASA.jpgMarian_Florentin_Musat_cu_turma.jpgGHEORGHE_PETCU.jpgMos_Nichifor_Baicoianu.jpgMos_Lungu.jpg

Masă pentru oaspeţi la Maria şi Ion Dilimoţ; Troiţa eroilor satului; Şezătoare; Împărăţia pietrei - Împărăţia lemnului, Biserica ,,Sfânta Treime’’ (1951); Veteran de război - Moş Gheorghe Petcu la 91 de ani; Ţol de lână (Maria Şinca); Ciobănaşul de la Gâlme – Marian Florentin Muşat. NU UITA CĂ EŞTI ROMÂN! www.pietriceaua.ro. Foto şi © Florin ŞINCA. RCR PRINT Bucureşti.

Mândru de portul său românesc - Moş Ion Lungu

Maria_Lungu.jpg

Maria Lungu din Vârf

casa_Ion_Tabaras.jpgCRAMPEIE_DE_ISTORIE.jpgCasa_Ion_Petcu.jpg29_mai_1561_Hrisov.jpg

Casă cu pridvor traforat: Ion Tăbăraş din Băltac

Chipuri de pietriceni: Vasile Nistor Bâgiu (stânga-sus), Gh.Petcu, Vasile Băjenaru, Ion Băicoianu

Marian-Florentin Muşat de la Gâlme, cu oile

Nichifor Băicoianu cu nevasta

Case care plâng. Casa Ion Petcu (,,Maiorul'') de la Ferigă, construită la începutul secolului al XX-lea, azi în ruină

Interior cu şervet şi carpetă la Nicolae Goagă de la Gâlme

Cel mai vechi document în care apare satul Pietriceaua

Organizarea administrativ-teritorială

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SATUL  PIETRICEAUA - LEGENDE ŞI ISTORIE

 

           

                        

                ŢARA S-A TRAS DINSPRE MUNTE

 

Aşa cum cele mai ferite sate din calea migratorilor au fost cele de deal şi de munte, tot aşa primele zone locuite ale satului Pietriceaua au fost cele din Vârf şi Gâlme. 

După cum bine se ştie, prima atestare documentară nu înseamnă şi actul de naştere al unei aşezări. În documentele medievale cătunele şi satele sunt menţionate treptat, de regulă atunci când erau dăruite mânăstirilor, slujbaşilor domneşti sau chiar voievodului, când exista un hrisov de danie ori o pricină anume. În numeroase documente apare specificat faptul că hotarele  erau demult stabilite de către obştea satului, cu mult înainte de atestarea lor, ,,cu ştirea tuturor megieşilor din sus şi din jos’’, cu ,,hotarele vechi şi de demult’’, ,,pe unde au fost din vecii vecilor’’.

              Se înţelege că satele din această zonă, ca de altfel din întreg arealul montan,  au fost libere. ,,Această populaţie era în întregime liberă şi stăpânitoare de pământ’’, pentru că biruinţele asupra duşmanilor, începute în toamna lui 1330 cu Posada, nu se pot câştiga decât cu majoritatea unei populaţii libere; nu se face ,,oastea cea mare’’ cu sclavi. Noi am avut sate libere, cum a fost Pietriceaua. Dacă numeroase ţări au deplâns dispariţia satelor libere de odinioară, în cazul românilor, ele au rezistat vitregiei vremurilor ca modele viabile, puternice.        

               Între documentele care nu au fost sortite pieirii accidentale, documentele care ne-au parvenit sunt doar acelea pe care le-a triat exclusiv interesul concret al boierilor şi egumenilor mânăstirilor, în încercarea acestora de a dovedi drepturile lor patrimoniale. Un alt argument îl constituie cel al lui R.Vuia, pe care îl împărtăşeşte şi N. Stoicescu, anume acela că ,,civilizaţia noastră populară este mărturia cea mai sigură a vechimii poporului nostru pe aceste locuri’’, pentru că, adeseori, documentele cancelariilor nu reflectau istoria, ci evenimentele mai ,,zgomotoase’’. Şi, conchide autorul, ,,masele populare de la ţară sunt cele care au urzit în tăcere temelia acestui neam’’. Rolul ţăranului nostru în păstratea identităţii a fost admirabil de frumos înfăţişat de gânditorul Petre Ţuţea într-un adevărat imn dedicat ţăranului român: ,,De un ţăran în cioareci nu trebuie să te îndoieşti, dă-o încolo de treabă. Ăla e român prin definiţie. Ăla duce cioarecii la primărie şi îi dă certificat de român. Păi, eu mă gândesc la ţăran, bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor. Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm’’.

              Deşi cu o vechime apreciabilă, care-l situează printre primele aşezări muntene, despre satul Pietriceaua nu ne apar documente decât destul de târziu. Cauza este absenţa vreunui boier sau mânăstire cu proprietăţi şi interese aici, care, ca urmare a vânzării – cumpărării, ori a unui conflict avut cu vecinii, sau cu clăcaşii de pe moşie, să fi generat hrisoave, hotărnicii, pricini şi alte acte din partea ispravnicilor judeţului, forurilor ecleziastice sau chiar divanului domnesc. Aşadar, Pietriceaua şi Brebu, datorită poziţiei geografice, de timpuriu locuite de moşneni din tată-n fiu, fără să fie închinat vreunei mânăstiri, ori vreunui boier, nu aveau cum să fie pomenite în hrisoave, documentele apărând destul de târziu. ,,Satele nu lasă documente pe care să le consulte istoricii – spunea Liviu Rebreanu. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?’’

              Cu toate acestea, comuna noastră a avut şi vechi mărturii de fiinţare a unei aşezări. Cu privire la acestea, regretatul profesor Ioan Gratie amintea existenţa unui document descoperit în arhiva şcolii din comuna Brebu, în care era specificat cum, înainte de primul război mondial, în Brebu şi Podul Cheii s-au descoperit ciocane şi alte obiecte, confecţionate din cremene şi piatră. Acestea sunt specifice uneltelor de piatră şlefuită şi perforată din Neolitic (gr. neos-nou, lithos-piatră). Ele au fost depuse la Muzeul de Antichităţi din Bucureşti, de către preotul Gheorghe Brebeanu. Ulterior, exponatele acestui muzeu au fost duse la Institutul de Arheologie, directorul lui, istoricul Eugen Comşa confirmând descoperirea la Brebu a unor unelte datând din Neolitic. Excepţie au făcut alte unelte din aceeaşi epocă, care au fost colecţionate de brebeni şi duse la muzeul comunal Preot Vasile Nicolau, desfiinţat în 1956. Astăzi nu se mai ştie nimic de ele. O investigaţie amănunţită ar putea oferi noi date.

                                 

              De regulă, o aşezare, un cătun, se organiza pe valea unui râu (pârâu), cum a fost şi cazul vecinilor noştri alunişeni, teşileni şi trăistenari. Pe lângă faptul că acesta oferea sursa de apă necesară oamenilor şi animalelor, mai îndeplinea şi un important rol de apărare. Tot aşa a fost cazul satelor Brebu şi Podu Cheii, care au prins rădăcini pe cursul râului Doftana şi oarecum a satului Pietriceaua, pe cursul Lupei.

              ,,Dacii inhaerent montibus’’ (,,Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi’’) ne spune despre bravii noştri înaintaşi Florus şi în afirmaţia scriitorului antic trebuie să vedem vetrele lor presărate în locuri cu precădere montane, oarecum neprielnice traiului, dar capabile să le ofere adăpost contra năvălitorilor.

              Pe teritoriul prahovean, amintim descoperirea la Coţofeneşti (la sud de Slănic) a coifului de aur, datând din sec. V-IV în.Hr. şi aparţinând desigur unei căpetenii dacice. La Ceptura şi Gura Vitioarei au fost identificate burguri dacice, la Băneşti, în punctul ,,Dealul Domnii’’, au fost descoperite urmele unui complex dacic, la Homorâciu şi Ploieştiori cetăţi asemănătoare, la Tabla Buţii un castru roman, iar la nord de acesta o cetate feudală (probabil teutonică). Într-un complex funerar, la Budureasca s-a descoperit cunoscuta imagine a stindardului dacic, care precede cu peste cinci secole reprezentarea stindardelor dacice de pe Columna Traiană (113 d.Cr.).

              La Câmpina, ,,există o ipoteză încă neatestată a prezenţei unei fortificaţii romane’’, semnalată la începutul sec. al XX-lea de dr. Constantin I. Istrati, care vorbea de un ,,castru’’ pe Platoul Câmpiniţa.

              ,,Larg deschisă, pitorească şi ospitalieră, Valea Doftanei a fost circulată din cele mai vechi timpuri. Bronzurile descoperite întâmplător şi pe această vale demonstrează contactul între populaţia de dincolo şi de dincoace de munte, încă din epoca de înflorire a bronzului transilvănean (circa 1500 î.Hr.’’. Tot prof. Simache considera că ,,dacii fortifică şi Valea Doftanei, construind pe dealul dintre Telega şi Doftana, unde înălţimile cresc şi ameninţă pentru ultima dată cu zăvorârea văii, deci aproape de vărsare, şi la Trăisteni, aproape de izvoare, adevărate centre de apărare’’. Comparativ cu Valea Doftanei, cea a Prahovei este mai puţin accesibilă circulaţiei, nefiind străbătută până la 1789 decât de o simplă potecă şi de aceea primele proiecte de realizare a căii ferate între Bucureşti şi Braşov aveau în vedere Valea Doftanei şi nu a Prahovei, hotârâtor fiind, credem noi, ridicarea din poruncă regească a Castelului Peleş la Sinaia. Şi continua profesorul cosminean: ,,În decursul evului mediu Valea Doftanei rămâne încontinuu un ţinut intens locuit de la izvor şi până  la vărsare. Sate vechi ca Treistenii, Lunca Mare, Şotrile, Brebu, Pietriceaua, Teşila şi Băneştii se înşiră ca o ghirlandă de sub pasul Predeluş şi până la vărsarea Doftanei în Prahova’’.

              Aşadar, adăpostiţi în inima pădurii îşi fac gropi de provizii, ,,tainiţe’’, unde ascundeau bunurile de preţ şi frumoasele fete, care erau mânjite cu funingine pe faţă, pentru ca în eventualitatea prinderii acestora de duşmani, să pară urâte şi bătrâne, obiceiuri păstrate până în cel de-al doilea război mondial. Bordeiul este acum construit cât mai la munte, departe de ceea ce reprezintă căi de acces principale, drumuri mai importante. Ca o reminiscenţă, chiar şi în sec. al XIX-lea locuitorii se fereau de drumurile mari, făcându-şi bordeie în câte o râpă, departe de jaf şi năpaste. De atunci e ,,codrul frate cu românul’’, de atunci noul născut e dat în grija unui ,,arbore de naştere’’, care va fi prezent apoi în toate momentele importante ale vieţii: la căsătorie – bradul de cununie, care garantează trăinicia legământului şi care protejează tânăra familie; la înmormântare – mărul, toate obiceiuri păstrate şi la Pietriceaua, Brebu şi Podul Cheii.

              Marile bătălii de rezistenţă câştigate de înaintaşii noştri au fost toate în codru; el a fost cetatea naturală, naţională am zice, a românilor. În feudalismul timpuriu, aşezările româneşti vor reziata cu deosebire în zonele înalte, mai risipite, pentru că românii, până în timpurile mai noi, ,,au ocupat totdeauna partea muntoasă a ţărei’’, mai ,,împoporată’’ decât cea de câmpie. O mare parte din populaţia de la sate, ,,micul plugar şi crescător de vite, rândaşii şi ciobanii’’, s-au retras la munte.

               Să nu neglijăm statornicele legături avute cu românii făgărăşeni, bârsani, brăneni, acestea din urmă atât de cunoscute până azi. La 28 octombrie 1464, Radu cel Frumos întărea Mânăstirii Snagov mai multe sate şi ,,muntele Gârbova şi Floreaiul şi vama de la Prahova jumătate’’, unde, credem noi, nu poate fi vorba decât de Câmpina, având în vedere amploarea comerţului de pe Valea Prahovei. În sec. al XVIII-lea cărăuşii erau în mare parte prahoveni. Vorbind de legăturile dintre Valea Teleajenului şi Valea Doftanei, vom vedea că acestea s-au făcut prin bazinul Vărbilău – Slănic, urmând apoi traseul zonei muntoase Schiuleşti (unde există vechiul drum al mocanilor, ce ducea la Plaiul Şerban Vodă) – Slănic – Pietriceaua – Brebu. O altă potecă era de la Bertea, prin Plaiul Şerban Vodă – munţii Vulpea – Scărişoara şi Lutu Roşu. Dinspre Ardeal, venind de la Comarnic, cărăuşii treceau prin Secăria – Teşila – Trăisteni – Telega – Câmpina. De la Posada s-a circulat şi prin muntele Floreiul – Vf. Gagu – Vf. Baiul – Vf. Cazacul. De aici drumul se bifurca: o variantă ducea prin frumosul munte Sorica în Valea Azugii, iar a doua pe platou, prin Vf. Unghia Mare – Neamţu – Pasul Predeluş - Transilvania.

              Bătrânii comunei îşi amintesc de  înaintaşi de-ai lor, căsătoriţi cu transilvăneni. Strânsă între Olt şi Carpaţi, Ţara Făgăraşului, căreia i s-a mai zis şi Ţara Oltului, a fost practic o parte a Ţării Româneşti, o ţară a boierilor români, având întotdeauna de-a lungul istoriei o masă compact românească de populaţie, aproape nefiind considerată ca făcând parte din Ardeal, ci inclusă în aşa-numitele ,,părţi adnexe’’. A fost ,,entitatea cea mai curat românească din cuprinsul regatului ungar’’, cu viaţa obştească cea mai puţin contaminată de maghiarime, dată fiind şi anexarea târzie la regat. Şi nu avea cum să fie altminteri, întrucât, aşa cum spunea şi luminatul cioban făgărăşean, ,,dacul coborât de pe Columnă’’, Gheorghe N. Cârţan (1849 – 1911), ,,aici în Transilvania, cei mai vechi şi mai vechi sunt munţii şi noi, românii’’.

              De aici, de pe ,,tărâmul fagilor’’, legenda spune că a plecat Negru-Vodă, mare herţeg pe Amlaş şi Făgăraş, descălecătorul Ţării Munteneşti. Suntem un popor carpatic, şi munţii nu au constituit o piedică în calea mişcărilor de populaţie. Un curent de norod românesc dinspre Făgăraş spre ţinuturile de dincoace de munţi a existat de multă vreme. ,,Un făgărăşean, când trece Oltul la nord, merge în Ardeal; la răsărit, trece în Ţara Bârsei; pe drumul din sud-est, de la Şinca la Poiana Mărului, în Ţara Branului; la asfinţit, trecând Oltul, intră în Mărginime; iar când trece Carpaţii, merge în Ţară’’. Trecând munţii, niciodată aceşti oameni nu s-au considerat străini. Vom întâlni făgărăşeni în sate din judeţele ,,de graniţă’’ cu Ardealul, Prahova, Argeş, Dâmboviţa şi chiar în Dobrogea. Dar nu mai puţin însemnat a fost şi curentul invers, dinspre Muntenia spre ţinutul Făgăraşului, ceea ce l-a făcut pe marele istoric Nicolae Iorga să afirme că nu Ţara Românească a fost întemeiată de făgărăşeni, ci Ţara Făgăraşului a fost întemeiată de descălecători din Muntenia. Motivele: transhumanţa, stăpânirea ţinutului de domni munteni, vechile legături comerciale ş.a. Aşa s-a ajuns ca, în ciuda atâtor prigoniri ale austro-ungarilor, Făgăraşul să fie unul dintre puţinele zone de dincolo de munţi care a avut mânăstiri şi schituri româneşti, cu o puternică viaţă monahală.

              În preajma anului 1600, satele Brebu şi Pietriceaua erau bine închegate. La 1596, Frăţcan, popă din Brebu, apare într-un hrisov dat de întâiul unificator al provinciilor istorice româneşti. Treptat, pentru a-şi mări suprafeţele folosite pentru arătură, fâneţe şi păşune, sătenii au făcut curături în pâlcurile de pădure de pe platou, de pe dealuri şi de la poalele munţilor. Ultima suprafaţă astfel runcuită a fost în Pietriceaua actualul islaz ,,Cota’’, unde, până la începutul trecutului veac, mai existau încă rare exemplare seculare de stejar.

              Examinarea cadrului geografic în care au luat fiinţă aşezările noastre ne relevă faptul că alegerea nu a fost întâmplătoare, aici fiind întrunite condiţii favorabile traiului omenesc. Practic, acest pământ al comunei noastre este situat în mijlocul suflării româneşti. Satele s-au aflat într-un punct central al formaţiunii teritoriale, aproape de sursele de apă, aproape de păduri, iar mai târziu, de drumurile comerciale spre Transilvania (pe Valea Teleajenului, a Prahovei sau a Doftanei), în zona ,,perimetrului’’ Curtea de Argeş – Târgovişte – Bucureşti, unde au fiinţat curţile domneşti, mitropoliile, episcopiile, tiparniţe şi unde s-a desfăşurat o intensă viaţă economică şi culturală. În legătură cu importanţa strategică a regiunii, mai este de spus un fapt remarcat de cercetători şi anume faptul că în ,,triunghiul’’ Buzău – Giurgiu – Târgovişte s-au desfăşurat cele mai numeroase războaie.

              De aceea, în centrul acestuia s-au format de timpuriu târguri şi palanci, adăpostind în ele oştenii necesari pentru aparare. De alminteri, platoul brebean este ca o cetate, cu şanţuri de apărare – Doftana şi Lupa – iar spre nord-est cu munţii dinspre Pietriceaua. Înconjurat de văi, cu ieşire spre munţi, locuitorii Brebului erau cât mai puţin expuşi năvălirilor duşmane. O alegere înţeleaptă, am spune noi. Tocmai această aşezare strategică, cât şi posibilităţii de retragere în munţi, pentru că ,,ţara fără cetăţi nu se putea stăpâni prin garnizoane’’ l-au determinat pe Matei Basarab să înceapă construcţia incintei întărite în al VIII-lea an de domnie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Dată fiind apropierea de ocna Telega, un rol deloc de neglijat în dezvoltarea satelor noastre a avut-o comerţul. Zăcămintele de sare  din Măluroasa şi Telega au fost de o mare importanţă, ştiindu-se că sarea constituia un surogat de monedă, fiind şi una din sursele însemnate ale veniturilor domneşti, până târziu, după epoca Regulamentului Organic, ocnele de la Telega şi Slănic fiind amintite şi de călătorul italian Anton Maria del Chiaro. După ce zăboveşte în Muntenia înainte de 1512, italianul Michael Bocignoli din Raguza ne vorbeşte despre cele ,,15.000 sate dintre care cele mai mici au câte 50 de case, în ea (în ţară – n.n.) sunt munţi de sare pe care localnicii îi taie aşa cum se taie pietrele în cariere’’. Între funcţionarii domneşti, cămăraşii erau boieri de vază, iar cămărăşiile constituiau aşezăminte importante, dacă ne gândim că domnii ,,miluiau’’ mânăstirile cu venitul ocnelor de sare. Sarea se exporta în Orient, Crimeea, ţinuturile căzăceşti etc. Se trimitea atât de multă sare peste hotare încât existau ,,drumuri ale sării’’, care, în Ţara Românească, plecau de la Telega, Slănic, Teişani, Ocnele Mari, Ocna Mică. Un important drum al sării pornea de la Slănic, trecea prin Bertea, Lutu Roşu, Crăiţele, La Mormânt, Teşila, iar de aici cobora spre Brebu şi Câmpina.

 

               În consecinţă, rămân inseparabil legaţi de pământul lor, răsfiraţi pe o mare suprafaţă, în comunităţi izolate, cătune. Aici trebuie să vedem cauza pentru care limba română nu a păstrat pentru sat corespondentul latin ,,pagus’’, ci sat, de la ,,fossatum’’, însemnând o aşezare apărată de un şanţ întărit cu pari (palisade), atât de necesar în perioada năvălirilor. Denumirea dacică davă (,,davae’’) s-a pierdut, rămânând în schimb ,,cătun’’, pentru aşezările mai mici. Românul se ştia aparţinător unui petec de pământ şi de aceea dreptul cutumiar, obiceiul, este ,,al pământului’’ şi nu al oamenilor, al poporului.

              Din punct de vedere administrativ, aceste zone de comerţ au  făcut parte din două judeţe, Saac (Săcuieni) şi Prahova, centre mai importante fiind la Câmpina, Gherghiţa, Breaza, Comarnic, Brebu, Telega (unde era şi scaunul cămăraşului) şi Filipeşti. În 1818 avem menţionati câţiva ,,străini ungureni’’ din judeţul Prahova, care făceau negoţ. Printre ei, Anghel Olţii ot Brebu, Spiridon ot Teşila, Nedelcu Ungureanu ot Teşila, Voicu sin Dumitru ot Trestieni. Mai târziu, la 1835, pe o listă de mărfuri exportate prin schela Câmpina, găsim pe Radu Iliosu din Brebu, cu marfă ,,hârşie baluri’’ (4 buc) şi pe Iordache Drăgan din Brebu cu ,,blănărie colete’’ (1 buc), ,,broaşte de uşi’’ (18 buc), ,,cizme perechi’’ (1 pereche) şi ,,calabalâc’’.    

              ,,Satul cel mai mare (de pe Valea Doftanei, n.n.) este Brebu, căruia cândva i se mai zicea şi Bribu’’ – spunea profesorul câmpinean Stoica Teodorescu, la începutul sec. al XX-lea’’. După ce remarcă predilecţia manifestată de sătenii de atunci de a se aşeza pe o terasă, ,,pe un loc neted’’, dezvoltarea la care au ajuns aceste aşezări, cum este şi cazul satului Brebu, care, la acea vreme, avea case doar în partea nordică şi spre Doftana şi care ,,aşa dintr-o ochire, ajuns în mijlocul lui, pare că eşti silit să cauţi piaţa, prăvăliile centrului, cafeneaua…’’ marele dascăl câmpinean continuă: ,,Nu e de asemenea nici o mirare că masa mare de populaţie se găseşte azi pe aceste văi ticsite de sate, care se anină ca mărgelele frumoase şi scumpe, pe albia râurilor cristaline, de la centru spre margine. Erau singurele locuri de descălecare a elementului românesc, de la munte spre deal şi câmpie. Că naţia românească în secolele trecute îşi va fi legat existenţa şi de câmpie şi de pădurile ei, nu se poate nega; dar primul act  al aşezărilor româneşti pe acest pământ se cade să-l legăm de centrul ardelean şi văile sale radiale.  […] ,,Terasa Doftanei’’ era atunci (1924) ocupată de case cu precădere în partea nordică, ,,şi cu siguranţă că în scurt timp va fi ticsită de case’’.

              Dezvoltarea Brebului a fost favorizată şi de legăturile statornicite de veacuri cu salina Telega, de unde, brebenii au ajuns cu căruţele lor până în Austro-Ungaria, de învecinarea cu Vama Câmpinei, loc în care se întâlneau negustorii din Transilvania, în special din Ţara Bârsei, de unde procurau diverse unelte necesare în gospodării.

              Format iniţial în partea sa cea mai înaltă, treptat-treptat, necesităţi de ordin demografic au condus la întinderea cătunului Pietriceaua tot mai spre miazăzi, către Brebu. Mulţi au plecat, tot la fel cum unii s-au aşezat pe aici. Noul venit primea din partea obştei pământ, în vatra satului (intravilan) sau pe moşii (extravilan). S-au făcut curături, s-au ales locuri mai bune de case şi de holde. Pădurea va începe să se rărească, pentru a dispare apoi, făcând loc păşunilor şi arăturilor. Iar aşezarea gospodăriilor nu a fost întocmai ca cea de acum. Nu exista o delimitare cu un spaţiu nelocuit atât de mare între Brebu şi Pietriceaua, aşa cum este astăzi. Pe vremuri, brebenii erau şi ei răsfiraţi cu bordeiele spre Valea Lupului şi spre Podul Cheii. Astfel, casele existau şi pe văile dintre sate, unde astăzi sunt grădini şi păşuni. Valea Sandului şi Valea Tinchii îşi trag obârşia de la un Sandu şi o babă, Tinca, ce şi-a avut aici sălaşul. Încet-încet, vatra satului s-a conturat mai bine, iar odată cu reforma agrară a lui Cuza, majoritatea brebenilor se stabileşte pe platou.

              Vom încheia amintind de capitala Ţării Româneşti, care s-a tras tot dinspre munte. Prima capitală a afost la Curtea de Argeş, reşedinţă a unui vechi organism statal, anterior celui condus de Seneslau (amintit în ,,Diploma Ioaniţilor’’ – 1247). Din 1431 ,,oraşul de scaun’’ devine Târgovişte, pentru ca, la 1459 Bucureştiul să preia acest rol de căpătâi.

                  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LEGENDE DIN PIETRICEAUA

 

 

 

O legendă cunoscută de sătenii din Pietriceaua aminteşte de perioada întemeierii Ţării Româneşti. Se spune că cel care a dobândit o considerabilă suprafaţă de pământ în satul Pietriceaua, pe Barbeş, partea cea mai înaltă a sa din ziua de astăzi, a fost un anume ,,Vladu’’, care ar fi primit stăpânirea printr-o carte dată de însuşi marele voievod Basarab I (1324-1352). Acest Vlad Viteazul ar fi fost recompensat pentru marea sa bărbăţie şi credinţă, dovedite în bătălia de la Posada, din 1330. Se mai vorbeşte şide un voinic bărbos, ,,Barbeş'', cu ,,Bărbeşoaia'' lui, drept întemeietorii cătunului.

              O altă istorioară auzită la sătenii din Pietriceaua este cea potrivit căreia crudul şi temutul apărător  al Creştinătăţii, Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462), care ar fi călcat pe aceste plaiuri, a dat numele locului, care şi astăzi este pomenit ,,Vârful lui Ţepeş’’ sau cum îi mai zic pietricenii, ,,La Ţepeş’’. De altfel legendarul voievod, cunoscut de către străini mai ales în varianta ,,Dracula’’, nume de care profită unii astăzi pe nedrept, a dat denumirea şi a ,,Râpei lui Vlad’’, un ,,ţurţudău'' de aprox. 30 de metri, situat pe Valea Lupului, la intrarea în satul Pietriceaua dinspre Brebu, pe malul apusean al râului Lupa. Numele acesta legendar de Vlad a fost parcă sortit pieirii. El mai există astăzi în Brebu (Vlad, Vladu), Cornu (Vlădilă), etc.

              Conform unei alte legende auzite la Pietriceaua, în vremea marilor prădăciuni ale neamurilor migratoare, câţiva strămoşi care se luptaseră cu aceşti invadatori păgâni s-au aşezat prin tilhărişurile existente pe atunci pe locul Pietricelei de azi. Socotind că au descoperit un pământ nelocuit şi deci liber pentru a întemeia un sat, au purces la cercetarea lui şi la înjghebarea de gospodării. Nu mică le fu mirarea, când, într-o bună zi, descoperă într-o curătură de goruni un pustnic şi sălaşul său. Avusese bătrânul fii şi nurori, dar ei pieriseră în Oastea cea Mare a Ţării Româneşti şi în robie. ,,Moşneagule, noi am dobândit prin luptă acest loc. Va trebui să ne  să ne plăteşti, pentru a te lăsa aici netulburat!’’ – i-ar fi spus ,,cuceritorii’’. Neavând de nici unele, moşul le-a dat de la micuţa lui stână un hârdău de lapte şi astfel s-au îngăduit unii pe alţii şi au vieţuit în obşte moşnenească.

            La Brebu şi Pe Valea Doftanei îşi are obârşia ,,Cântecul lui Mircea cel Bătrân’’, auzit şi la un rapsod din Teşila, care a fost cules de către învăţătorul Gheorghe Georgescu de la şcoala ,,Lacul Sec’’ din Brebu. După Ioan Gratie, cântecul s-ar numi ,,Mircea cel Mare prin ţară’’, fiind auzit la brebeanul Constantin Feraru. În acesta se vorbeşte despre popasul domnitorului la o cârciumioară din aceste locuri, unde frumoasa crâşmăriţă se plânge pentru faptul că a rămas văduvă, soţul ei jertfindu-se în luptele cu turcii. Îl redăm în cele ce urmează:

,,Mircea cel Bătrân, Domnul Valahiei

Cu-o mică suită prin ţară porni,

Ca să afle păsul bietului ţăran

Şi să-i alineze traiul cel amar.

Deodată sosiră la o cârciumioară,

Unde vinde vinul mândra Marioară.

Iat-o deodată, în prag se arată

Şi cu ochi-i negri pe Domnul săgeată;

Dar eroul Mircea, îndat’ ce-o zări,

Cu o voce blândă, astfel îi grăi:

- Mai ai pelin roşu, dragă Mărioară?

- Mai avem, cum nu, of! Stăpânul meu.

Mărioara-ndată c-o oală veni,

Iar eroul Mircea astfel îi grăi:

- Ia să-mi spui tu mie, dragă Mărioară,

Cam de câtă vreme eşti tu văduvioară?

- De doi ani aproape sunt fără bărbat.

- Cum te lasă-n pace flăcăii din sat?

- Nici un flăcău nu e ca bărbatul meu.

- Cum îi cheamă oare, pe bărbatul tău?

- Crişu sau Crişan, puişor de zmeu.

- Cunosc eu un Crişu sau Crişan,

Ce-a murit în luptă pentru neamul său’’.

 

              Spre anul 1640, abătându-se prin aceste locuri, la o judecată ori la o vânătoare, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) – de pe poziţiile înalte ale Pietricelei – le apreciază frumuseţea şi poziţia lor strategică de excepţie. Aşa ia hotărârea de a construi o mănăstire-cetate. O fericită hotărâre pentru aceste locuri, pentru că, în chip cât se poate de firesc, istoria lăcaşului monahal se va împleti cu aceea a aşezării unde a fost durată. Că nu exista o mănăstire la Brebu înainte de cea ridicată de Matei Basarab – cum s-a susţinut de către unii cercetători – ne-o întăreşte şi un document dat de Matei Basarab, la 2 decembrie 1636, prin care împuternicea Mânăstirea Mislea să ia ,,gorştina de în codru de pre ocina mănăstirii de la satul Cornu şi de la Breb, de la tot omul care nu va fi ocina lui, măcaru să fie boiarin, au roş, au călăraş, au căpitan, au slujitor, au slugi domneşti, au oroşani, au ţerani, de la tot omul să ia gorştina, cum au fost legea şi obiceiul de veacuri’’. Sigur, exista o biserică, dar negura vremii s-a aşternut peste ea. Nu vedem de ce nu ar fi întărit această dare unui lăcaş monahal brebean, dacă acesta ar fi existat.                  

              Legenda auzită de la unii săteni spune că Matei Basarab ar fi hotărât ridicarea mânăstirii după unele lupte cu domnitorul moldovean Vasile Lupu (1634-1653), desfăşurate chiar pe Valea Lupului, de unde i s-ar trage şi denumirea. Considerăm că, în măsura în care aceste ciocniri ale unor avanposturi ale oastelor au avut loc pe aceste meleaguri, cel mai probabil ele s-au petrecut în prima confruntare moldo-munteană (toamna anului 1637), ori în ce-a de-a treia (din fericire şi ultima, mai 1653). Fiind în Carabana, în punctul ,,La Izvor’’, voievodul a remarcat poziţia strategică deosebit de favorabilă, drumul pe Valea Doftanei făcând legătură cu Transilvania, pentru că la acea vreme legătura pe Valea Prahovei nu avea o atât de mare pondere ca în zilele de acum.

              O altă legendă binecunoscută prin partea locului este cea potrivit căreia, Vodă Maei ar fi dorit iniţial, să ridice măreţul lăcaş undeva în zona de sud a moşiei Podul Cheii, pentru că era mai aproape de drumul de trecere spre Transilvania. Cu siguranţă, locul era mai frumos, mai bine adăpostit de munţi şi mai bine ales din punct de vedere strategico-militar, în perspectiva luptelor cu Vasile Lupu, dar o sihastră şi înţeleaptă babă – pe numele ei Voichiţa – i-a ieşit înainte şi i-a spus: ,,Mărite Doamne, rogu-te dar să nu zideşti cetate acolo, pentru că e o vale rea, cu un pârâu ce curge tare repede şi curând se vor surpa zidurile’’. În varianta consemnată de Constanţa Chivulescu, pe vremea lui Matei Basarab, Valea Rea nu avea decât vreo patru metri adâncime. Băbuţa ieşită în calea domnitorului i-a grăit astfel: ,,Boerule, nu zidi nimic în aceste locuri că are să vie o vreme când această mică apă are să-şi schimbe cursul şi are să vie greu celor din Silişte să vie duminica la biserică în Podu Cheii’’.

             Că a fost sau nu aşa, din cât ne este cunoscut, în vechime platoul brebean nu a fost fragmentat, dar acum a ajuns, prin alunecări de teren şi eroziuni, să aibă această vale adâncă - Valea Rea – care, iniţial a fost aproape de neluat în seamă, o mică vâlcea. Marele voievod a construit curtea pe locul în care o putem admira şi în zilele noastre, chiar în centrul actual al Brebului, unde tradiţia spune că, pe vremea lui Matei Voievod, acest podiş era acoperit cu păduri ,,presărate cu rari luminişuri’’ şi parcă Dumezeu a vrut ca gospodăriile să ,,graviteze’’ în jurul lăcaşului.

              Potrivit unei legende din Pietriceaua, acum vreo două sute de ani, în sat s-a petrecut o crimă de  o mare grozăvie. Exista un bărbat voinic şi chipeş, trecut de prima tinereţe, al cărui nume şi neam nu se cunoaşte. Noi îi vom spune Goagă, fie şi pentru că Gâlmea a fost a Gogeştilor. Era fala satului, apărătorul şi fruntaşul lor, dar într-o zi fu găsit mort pe drumul ce duce la Gâlme, cam în dreptul gospodăriei lui Ion Dilimoţ, unde se găsesc astăzi două troiţe de lemn. Cercetările pietricenilor au scos la iveală că pizma a fost cea care l-a determinat pe un neisprăvit, un fel de Păcală al satului, care, fără a accepta lupta dreaptă, l-a pândit şi l-a lovit cu o bâtă în cap.

             

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VECHI HRISOAVE.  PIETRICEAUA

 

 

Cel mai vechi document care face referire la satul Pietriceaua este un hrisov din 29 mai anul 7069, adică 1561, prin care domnitorul Ţării Româneşti, Petru cel Tânăr, dăruieşte unor săteni o moşie în satul Pietriceaua. Din documentul domnesc reiese şi cum se numeau pietricenii de atunci: avem un Stanciu şi un Stoica, Manea, Vladul, Cernat, Coman, Dan, Voicu, Neagu, cu fiii şi rubedeniile lor. Acest preţios document a fost descoperit la Moş Nicolae, fiul bătrânului Ilie Lungu din Pietriceaua. Este scris pe hârtie, în limba slavonă şi o copie am obţinut-o prin amabilitatea celor de la Arhivele Naţionale Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traducerea este următoarea:

              ,,† Din mila lui Dumnezeu, Io Petru voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Mircea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stanciul cu ceata sa anume Stoica… şi Manea cu fraţii săi anume Vladul şi Cernat şi Coman şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie ocină în Vârful Pietricelei partea lui Dan şi partea… şi partea lui Voico şi a fraţilor săi şi partea lui Neagul şi a fraţilor săi, toate părţile, oricât se va alege în Vârful Pietricelei.

            Şi să se ştie semnele pe unde au fost puse: din Vârful Barbeşului pe Pisc, până la Detunătura, iar de aci pe Plaiul Petricelei până între stâne, iar de aici înainte să le fie pe unde au ales boierii care au umblat.

             Pentru că au cumpărat aceşti oameni mai sus zişi de la Dan şi de la Voico şi de la Neagul şi de la fraţii lor pentru 1700 aspri gata, însă Stanciul cu ceata sa, anume Stoica şi …uş şi Neagu să fie peste jumătate, iar Manea cu fraţii săi, anume Cernat şi Vlad şi Coman să fie pe cealaltă jumătate. Şi au vândut aceşti oameni care sunt mai sus zişi de a lor bunăvoie dinaintea domniei mele.

            De aceea am dat şi domnia mea acestor oameni mai sus zişi, ca să le fie ocină şi ohabă, lor şi fiilor lor nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele.

            Iată şi martori punem domnia mea: jupan Nedelco mare vornic şi jupan Bogdan mare logofăt şi Iane vistier şi Stan spătar şi Bărcan comis şi Ureche stolnic şi Balomir paharnic şi Ivancea mare postelnic. Ispravnic, Nedelco mare vornic.

            Am scris eu, Dragomir, luna mai 29 de zile, în anul 7069.

             † Io Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn’’.

 

Aşadar, satul exista la acea vreme, din moment ce domnitorul vorbeşte de moşneni din Pietriceaua, amintind şi unele toponime: Vârful Pietricelei, Vârful Barbeşului, Piscul, Detunătura, Între Stâne, toate existente şi astăzi.

              Noi nu trebuie să căutăm satului Pietriceaua – ca şi oricărui alt sat, de alminteri – origini pe care nu le are. La fel de bine cum întemeierea satului încă de dinainte de vremea dacilor se bazează pe legende, nume de locuri, unele descoperiri arheologice (obiectele au fost însuşite de alţii!), pe aşezarea geografică, tradiţii, la care se adaugă şi o doză de subiectivism, tot aşa nici acest hrisov nu poate fi considerat ,,actul de naştere al satului’’. În opinia noastră un sat nu poate avea un asemenea document. Am întâlnit oameni care m-au întrebat tranşant: ,,Când s-a înfiinţat satul nostru?’’ Răspunsul meu a fost acela că, toate argumentele de mai sus, concură în a conferi Pietricelei o veche istorie. A fost loc ferit, zonă de munte. Câte familii avea la 1561 putem doar presupune. Noi le apreciem la 10-15.

              Cel care a dat acest veritabil ,,certificat de naştere'', Petru, a fost fiul domnitorului Mircea zis Ciobanul şi al Anei, zisă Chiajna, fiica aprigă a domnului Moldovei, Petru Rareş.  În istoria noastră, Petru Vodă nu a fost un domnitor însemnat, nu a fost un ctitor, un viteaz, un cutezător. Cu toate aceste a fost voievodul nostru şi nu poţi să nu te cutremuri când te gândeşti că el sfârşea în exil, în august 1568, singur, părăsit, sărac. Este înmormântat la biserica grecească Konya (Iconium), cu hramul ,,Schimbarea la faţă’’, din Asia Mică. Cercetările lui Iorga dezvăluiau în 1902 faptul că piatra sa de mormânt slujea ca masă pentru călugări. Acum poate face parte din pardoseala bisericii!

 

              Un alt hrisov referitor la satul Pietriceaua este cel din anul 1594, dat de însuşi marele voievod Mihai Viteazul la curtea de la Târgovişte. Prin acesta se confirmă cumpărarea de către Oprea, fiul lui Vlad şi împreună cu el, de feciorii săi, ,,moşie şi munte la satul Pietriceaua’’. Cei care i-au vândut erau moşnenii Stanciu, Manea şi fraţii săi, iar preţul tranzacţiei a fost de 1700 aspri.

 

            Un document deosebit de important pentru istoria satului Pietriceaua este un hrisov din 18 decembrie 7221 (1712), prin care domnitorul Constantin Brâncoveanu poruncea la 6 megieşi să cerceteze şi să dea mărturie în pricina iscată între Radu şi Stan din Ciopârţeni – pe de o parte - cu Stan, Neagu şi Constandin din Brebu, pentru o moşie din Vârtej. Printre cei ce efectuează cercetarea şi întăresc ca martori a fost şi ,,Vladul Ţîrcă ot Piitricea’’, alături de Costea Teris din Trăisteni, Stan Ovesa din Teşila, Albul din Negraşi, Vasile iuzbaşa din Câmpina şi vătaful de plai Iorga.

            Aşadar, la 1712, avem un moşnean pietricean, desigur mare proprietar de pământ, a cărui probitate şi cinste erau recunoscute de dregătorii ţării (marele ban Constantin Ştirbei şi marele sluger Grigore Băleanu) şi de însuşi domnitorul Constantin Brâncoveanu.

 

              Mult mai târziu, la 15 februarie 7248 (1740), Stanciu Ţîrcă recunoaşte prin semnarea unui zapis că a primit ,,15 taleri bani vechi’’, sumă cerută în vederea scoaterii de sub zălogul său (adică de sub ipotecă) a moşiei lui Toader Huisul şi 8,60 taleri pentru scoaterea moşiei lui Bârlă, fiul lui Babă Paraschiv. Totodată, Toader Huisul primeşte de la Stanciu Ţârcă ,,zapisul hăl vechiu’’ (cel din 29 mai 1561, n.n.). Zapisul este întărit prin punerea degetelor de către ,,mai mulţi oameni buni mărturie’’ şi anume: Dumitru, fiul popei Irimia din Bertea, Stanciu, fiul popei Stanciu, Stoica Popa, Stanciu Din şi Ion. Documentul a fost scris de Stoica, fiul preotului Irimia din satul vecin, Bertea.

 

              La 15 mai 1784, avem o hotărâre dată într-o pricină ivită la Pietriceaua, între Duică, fiul lui Oprea Puiu şi Mihai Cojocaru, fiul lui Toader Huisul din Şotrile. Aceştia se adresaseră cu o plângere domnitorului Nicolae Mavrogheni.

              Cel învinuit era unchiaşul Vlad Goagă din Pietriceaua, Plaiul Prahova, care, spuneau ei, le stăpânea ,,o moşie de moştenire’’ în Pietriceaua, fără a avea dreptul, adică neavând nici un act în sprijinul stăpânirii sale. Domnitorul porunceşte ca împricinaţii să se prezinte în faţa Departamentului de şapte boieri, în cercetarea faptelor şi ascultarea părţilor Moş Vlad Goagă susţinând că nu are acte, întrucât acestea i-au fost luate chiar de către cei cu care a intrat în conflict, însă el ,,au stăpânit moşii şi strămoşii, cum şi părinţii lui’’. În consecinţă, Departamentul celor şapte boieri, nereuşind să soluţioneze conflictul, se adresează domnitorului, pentru ca acesta, printr-o ,,anafora’’, să poruncească o cercetare la Pietriceaua şi, de asemenea, desemnează un boiernaş, al cărui nume ne-a rămas necunoscut. Acesta din urmă se deplasează în cursul aceluiaşi an în sat, consemnând următoarele:

-         Mihai Cojocaru Huisul, fiul lui Toader Huisul, deţinea hrisovul ,,cu leat 7060’’ de la voievodul Petru cel Tânăr;

-         Duica Puiu cu ceata lui (fraţi, veri, alte neamuri şi rudenii), precum şi Mihai Cojocaru Huisu sunt urmaşii vechilor cumpărători al moşiei, pe numele lor Dan, Radu şi Voicu;

-         petiţionarii afirmă că Vlad Goagă nu este din neamul vechilor cumpărători, ci se trage din neamul Ţârculeştilor, venit din Transilvania.

              În apărarea sa, Vlad Goagă preciza că ,,într-adevăr se trage din neamul Ţârculeştilor, însă acesta este o ramură a neamului vechilor cumpărători, părinţii săi stăpânind nestingheriţi această moşie’’.

              Replicând, Mihai Huisu Cojocaru declara că părţile de moşie ale părinţilor săi au fost zălogite (poprite, ipotecate) la neamul Ţârculeştilor, adică la moşul sau strămoşul lui Vlad Goagă. Pe cale de consecinţă, aşa a ajuns Vlad Goagă să stăpânească acele moşii, iar nu prin moştenire ori cumpărare. Ulterior, Ţârculeştii şi Puiuleştii (din care s-ar trage Duica Puiu) au zălogit moşia în litigiu la Mânăstirea Mărgineni.

              Prin urmare, dacă a văzut tatăl său, Toader Huisul, că Ţârculeştii i-au înstrăinat moşia, au dat acestora o sumă de bani şi astfel şi-au răscumpărat de la Ţârculeşti moşia proprie, cât şi pe cea a unuia numit Bârlă.

              Apoi, Ţârculeştii şi Puiuleştii ar fi mers la Mânăstirea Mărgineni, unde au scos moşia de sub zălog.

              Ispravnicul îi cere lui Mihai Huisu Cojocaru să prezinte documentul care să-i ateste cele spuse. Mihai Huisu arată zapisul din 15 februarie 1740, întărit prin martori, prin care Stanciu Ţârcă recunoaşte că Toader Huisu a dat 15 taleri vechi pentru a-şi recăpăta moşia. De asemenea, prin zapis Stanciu Ţârcă recunoaşte că Toader Huisu i-a dat 8,60 taleri vechi, pentru a răscumpăra partea de moşie a lui Bârlă, fiul lui Babă Paraschiv.

              Tot Mihai Huisu prezintă în sprijinul său un alt zapis, cel al stareţului Mânăstirii Mărgineni, având data de 28 februarie 1740. Prin acesta, stareţul recunoaşte că Stanciu Ţârcă (unchiul lui Vlad Goagă) şi Moş Stoica Puiu, i-au dat 40 de taleri noi pentru a scoate de sub zălog ,,un munte al lor anume Petriceaua’’.

              Între timp, deşi moşia a fost scoasă de sub zălog, zapisul s-a pierdut.

              Hotărârea ispravnicului Plaiului Prahova a fost următoarea:

-         Mihai Huisu, împreună cu fraţii şi cetaşii săi, va stăpâni o jumătate din toată moşia;

-         Duica Puiu cu cetaşii săi va rămâne cu un sfert; totodată, el îi va da lui Mihai Huisu 5 taleri şi 102 bani;

-         Vlad Goagă nu a fost în măsură să prezinte înscrisuri sau martori ale moşnenilor vecini; prin urmare, a stăpânit ,,cu silnicie’’ şi a ,,mâncat venitul moşiei, atât cu dobitoacele lui, cât şi cu altele’’; Vlad Goagă va stăpâni ultima pătrime din întrega moşie.

 

              Documente ulterioare acestuia vin să confirme statutul de moşneni al pietricenilor.

              Printr-un zapis din 24 aprilie 1803, Ion, fiul lui Popa Gheorghe, (stabilit la acea vreme în Bucureşti împreună cu Ioana, soţia sa şi cu Zamfira, fiică), vinde partea sa de moşie moşnenească primită de la tatăl său Gheorghe, răposat. Vânzarea s-a făcut către fraţii Oprea şi Pavel Puiu din Pietriceaua, veri primari cu tatăl său, iar preţul a fost de 600 de lei. Aşadar, înainte de 1803, Pietriceaua a avut un preot, Gheorghe, posibil din neamul Puiu.

              O ,,adiată’’ scrisă de Popa Pavel şi datată 2 mai 1836, consemna lăsarea moştenire de către Şerban din Pietriceaua, fiilor săi Drăghici, Muşat şi Paraschiv, a câte o treime din moşia sa, unelte gospodăreşti ş.a. Nu-l uită nici pe nepotul său, Mihai, căruia-i lasă ,,prunii cei mari şi merii’’.

              De asemenea, Drăghici urma să mai primească şi o datorie de 14 lei şi 20 de parale de la Ion, 4 lei şi 10 parale de la Drăgan, 6 lei de la Voicu Tăbăraş şi alţi 20 de lei de la un sătean din satul vecin, Bertea. Însă Şerban nu avea numai creanţe ci şi datorii, pe  care urma să le plătească tot fiul său, Drăghici: 24 de lui lui Stoica Bunescu din Bertea şi 9 lei lui Dinu Brădăţelu din acelaşi sat.

              La 22 mai 1836, pietricenii Mihai Goagă, Radu (fiul lui Din Goagă), Drăgan cu fraţii lui, Dinu (fiul lui Matei), Gheorghe (fiul lui Niţă Goagă) şi Radu Stroie, vând lui Oprea Puiu şi fraţilor acestuia, Marin şi Pavel, ,,o sforocică de pământ ce este la Ion Conciu, din talpa casei lui înspre livezi’’, cu suma de 70 de taleri.

              Un zapis de vânzare-cumpărare încheiat de Popa Pavel la 7 februarie 1840, consfinţea vânzarea de către Stan Cojocaru din Pietriceaua a unei părţi dintr-o moşie situată la Gâlmă, lui Paraschiv, fiul unui alt Cojocaru, preţul fiind de 85 de lei. Printre martori sunt menţionaţi: Ion (fiul lui Stan Cojocaru), Petre Cojocaru, Ilie Cojocaru (frate cu Stan), Ion, fiul lui Cojocaru (vărul lui Stan) şi Radu Dulamă. 

              Printr-un alt zapis, datat 9 martie 1841 şi scris de acelaşi Popa Pavel, Drăghici, fiul lui Şerban Cojocaru, vinde ,,partea mea de moşie după Gâlmă, Plaiul Prahova, satul Petriceaua’’ cu 14 lei şi 7 parale.

              Cumpărătorul era fratele său, Paraschiv, iar documentul este întărit de alţi pietriceni: soţia sa, Petre Cojocaru, Ilie Cojocaru, Ion Băltăceanu şi Oprea Paraschiv.            

              La 7 mai 1854, pietriceanul Ion Duica, împreună cu soţia sa, Stana şi cu fraţii săi, vând ,,un petic de pământ ohamnicu’’ (moşie veşnică, n.n.) brebeanului Gheorghe Gâlcă. Împortant pentru noi este faptul că zapisul consemnează locul parcelei: ,,aproape de biserica cea nouă, despre miazăzi şi muchie, drept spre casa mea’’. Aşadar, în 1854 exista deja o nouă biserică la Pietriceaua, în locul celei actuale.

              Preţul tranzacţiei a fost de 224 lei şi din partea sa a fost prezent fratele, Gheorghe, în timp ce martor din partea lui Gheorghe Gâlcă a fost Oprea Târboiu. Scris de Ion Chivescu, actul a fost semnat şi de deputaţii Sfatului Pietriceaua: Gheorghe Duica, Ion Ilie şi Păun Băltăceanu. 

              Printr-un zapis din 28 noiembrie 1855, soţii Ion şi Stan Duica din Pietriceaua, vând ,,logofătului Ion Pavelescu’’ din acelaşi sat ,,un petic de loc din trupul căminului casei noastre, însă aceste petic de loc este tocmai lângă bătătura dumnealui despre miazăzi în dreptu casei mele şi curmezişu este de doi stânjeni şi jumătate, care loc i l-am vândut ohamnic spre a-l săpâni cu pace atât dumnealui cât şi copiii de copiii dumnealui până în veci’.

              Actul a fost scris de preotul Matei, iar ,,tocmeala’’ de 84 de lei a fost pecetluită prin punerea degetelor de către cei doi soţi şi de martori: Paraschiv Şerban, Drăghici Şerban, Constantin Toader şi Din Stan. De asemenea, ,,autentificarea’’ s-a făcut prin punerea ştampilei satului de către deputaţii Ion Ilie şi Gheorghe Puiu.

              În anul 1902, inginerul hotarnic Gh.Kirilov întocmeşte o ,,Carte de hotărnicie’’ pentru moşia Vatra Mânăstirii Brebu, proprietatea Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti.

              În acest scop, pentru a preciza limitele moşiei dinspre moşnenii pietriceni, la 1 august 1901, el s-a deplasat la Pietriceaua, fiind însoţit de preotul Ioan Petriceanu şi de pădurarul Brebului, Gheorghe Moise. Cu această ocazie, inginerul a luat cunoştinţă de hrisovul din vremea lui Petru cel Tânăr (29 mai 1561).

              Preotul nu a ridicat obiecţii, însă, noi nefiind din păcate în posesia planului, nu putem şti exect punctele topografice menţionate. Astfel, făcând referire la vechiul hrisov şi la Hotărnicia ing. Pleşoianu (1843), Kirilov preciza semnele de hotar ale moşiei Pietriceaua: din movila de lângă Ghilău (Plaiul Oilor), aproape de Vârful lui Barbeş, merge spre răsărit la punctul ,,Sub Ghilău’’, pe o distanţă de 51 de m de o movilă (nr.1). De la nr.2, urma până la 17 (unde se afla o piatră de la Carpen), punct triangulat (pandelă). De aici, ,,hotarul merge devale’’, drept, până în Valea Lupei, iar aici 195 m tot în linie dreaptă până la Poiana Cercului, în deal. De la Crucea Veche, pe şoseaua ce duce la Pietriceaua, pe dreapta drumului, în Râpa Babei în punctul triangulat ,,La Petcu’’ (sau Vârful Unchiaş Ianache). De aici, apucă în linie dreaptă  spre răsărit după care oscilează până ,,La Jugastru’’, unde se hotărniceşte cu Alunişul, proprietatea Mariei Fazi.

              Fraza de încheiere este lipsită de orice dubiu, oferind o admirabilă mostră de înţelegere între vecini: ,,Posesiunea mai sus descrisă dintre vecinătatea moşiei Vatra Mânăstirii Brebu cu moşia moşnenilor pietriceni s-a urmat fără prigonire sau judecată, încă din timpurile cele mai depărtate, după cum se urmează şi în ziua de azi şi rămâne aceeaşi nestrămutată pentru viitor’’.

 

 

 

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

 

 

 

              Înfăţişând Muntenia din punct de vedere fizic, economic, politic şi arheologic, harta învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino de la 1700 prezintă şi neajunsul că pădurile din Prahova, Buzău şi Săcuieni nu sunt denumite. Am pierdut astfel o importantă sursă documentară. Conform hărţii, râul Prahova avea printre afluenţi, Doftana şi Secarea (Secăria). Cele 17 judeţe - printre care se numărau Prahova şi Săcuieni - cuprindeau 23 de oraşe şi târguri (existente şi la Gherghiţa, Ploieşti şi Câmpina) şi 526 de sate. În judeţul Prahova sunt menţionate doar 28 de sate, dintre care 9 erau ,,cu aşezări boiereşti’’, iar 19 fără asemenea aşezări. Satul Brebu făcea parte din prima categorie, alături de Băneşti, Cornul, Secăria, Teşila etc. Satele Podu Cheii şi Pietriceaua nu sunt menţionate, întrucât stolnicul cunoştea locurile marcate pe hartă pentru că avea moşii acolo, ori a avut persoane de încredere care i-au semnalat existenţa lor, în aşa fel încât harta ,,totuşi cuprinde greşeli nu mărunte’’, după cum el însuşi constată.

                        

              Un alt izvor este harta rusă din 1835. După ce remarcă existenţa unor toponime cum ar fi Radila, Şotrele, Buştenari (Pădureţi), Secăriea, Strâmbeni, Telega, Teşilă, Treisteni, într-o adnotare a hărţii, cu referire la hotarul dintre judeţe, reputatul istoric C.C. Giurescu menţionează în Săcuieni ,,Cozmina se Sus, Pietroasa (Barbiş), Bertea şi schitul Izvoranu’’, iar în Prahova ,,satele Buştenari (Pădureţi), Mihălceşti, Teşila şi Treisteni’’. În concluzie, Pietroasa nu poate fi decât Pietriceaua, iar Barbiş, Barbeş, care din câte se pare, constituiau parte componentă a judeţului Săcuieni. Această delimitare prezintă deosebiri faţă de susţinerile cercetătoarei Ecaterina Zaharescu.

              Din punct de vedere administrativ, în vechime judeţele nu aveau un aparat propriu de conducere. Exista totuşi un mare vătaf, care avea atribuţii fiscale şi era reprezentantul domniei în teritoriu, un fel de prefect din zilele noastre. În sec. XVII-XVIII, pentru buna orânduială în plăşi, se înfiinţează, pe lângă zapcii, câte un polcovnic, care avea şi rolul de a urmări hoţii. La plăşi, cei care exercitau conducerea erau zapcii (subtocârmuitori), numiţi de către ispravnici, o influenţă privind numirea acestora având-o şi boierii proprietari de moşii. La plaiuri se orânduiau de către vornici, vătafii (vătaşii, vătăşeii). Primii vătafi de plai sunt numiţi de către Matei Basarab şi ei au format vestitul corp al martalogilor. Până la reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat (1740), conducerea pe plan local revenea fie marilor dregători, fie slujbaşilor acestora, iar în perioada scursă până la Regulamentul Organic (intrat în vigoare la 1 iulie 1831), printre cele 18 judeţe ale Ţării Româneşti, se afla şi Prahova, ce era condus de doi ispravnici. În intervalul 1733-1831, în Muntenia, în judeţele de munte, cei care erau însărcinaţi cu paza marginei, a trecătorilor şi cu asigurarea ordinii, erau plăieşii, sub comanda vătafului de plai, dependent de marele vornic. Sub Regulamentului Organic, în Muntenia se desfiinţează ,,vătăşiile plaiurilor’’, însă plaiurile rămân în continuare, ca subunităţi ale  judeţului. Fiecare plai avea obligaţia de a da câte 1-2 ,,potecaşi ce face trebuinţă a să orândui în paza potecilor graniţii plaiului Prahovii’’ (în ,,Charta Vamală a României’’, întocmită de Gr. P. Olănescu în 1890, apare cu specificaţia ,,Birou Vamal Sucursal Radila’’, şi ca ,,Birou Vamal Principal  Bratocea’’). La 1831, în Plaiul Prahova, pentru paza de vară se socoteau necesari 22 de potecaşi, distribuiţi astfel: Brebu Megieşesc – 1, Brebu Mănăstirii – 1, Pietriceaua – 1, Teşila – 2, Trăisteni – 1, Şotrile Vistierului – 2, Şotrile Stolnicului – 1, Secăria – 1, Cornu de Sus – 2, Cornu de Jos – 3, Breaza de Sus – 9, Breaza de Jos – 7, Comarnic – 9. Subcârmuitorul plaiului era salariat cu leafă fixă – 200 de lei pe lună – fiind în subordinea ,,otcârmuitorului’’ judeţului (ambii făcând parte din Ministerul Trebilor din Lăuntru), caracteristica de bază fiind confuzia de atribuţii, cumulându-se cele administrative, judecătoreşti şi fiscale.

              Numărul satelor a cunoscut o firească creştere, din moment ce, în 1846, Prahova contribuia la veniturile vistieriei prin cele 271 de sate, însumând 20.955 familii de birnici. În virtutea însărcinărilor sale administrative, Ocârmuirea prahoveană asigura ordinea în judeţ (folosindu-se la nevoie de dorobanţi, un detaşament fiind şi la Telega), se ocupa de şcoli, spitale, asigura respectarea carantinei, fixa şi strângea dările către stat, întocmea catagrafii, supraveghea şi întreţinea drumurile şi podurile, asigura serviciul poştal etc.

              Satele dinspre munte, care se mărgineau cu graniţa, cum era şi cazul satelor Pietriceaua, Lutu Roşu-Bertea, Trăisteni, se numeau sate de plăieşi şi aveau sarcina de a supraveghea trecerile spre Ardeal. ,,Erau şi acum plăiaşi în munţi, păzind pasurile de la nord, către Ardeal’’. În cadrul unui plai, mai mare peste plăieşi şi vătafii de plăieşi, era vătaful de plai, care mai avea obligaţia de a veghea ca plăieşii să strângă banii dăjdiilor, de a judeca, hotărî, de a pedepsi şi chiar aresta, răspunzând în faţa înalţilor dregători şi uneori, a domnului. Într-un document din 1783, se spune că ,,avem domnia mea hotărâre să spânzure pe orice vătaf ce nu va urma acestor domneşti ale domniei mele porunci’’ şi ,,acolo în plai te vom spânzura’’. În vremea domniei Constantin Ipsilanti, vătaful de plai lua clacă câte o zi pe an de la ,,toţi casnicii din plai, de turmă câte un miel din acea primăvară şi câte un caş de turmă’’.

              Dintr-un document din 1783, din vremea domniei lui Mihai Suţu, reiese că, printre alte obligaţii, vătafii de plai şi plăieşii trebuiau ,,să fie cu priveghere şi luare aminte ziua şi noaptea, în toată vremea, ca să păzească plaiul şi potecile plaiului’’, paza de ,,hoţime şi tâlhărie’’, să nu treacă ,,marfă slobodă peste plai fără răvaş […] să nu se calce hotarele’’; să prindă şoimi ,,mari şi frumoşi’’ pentru vânătoarea sultanului. Aşa se explică de pildă şi toponimul ,,Podul Şoimilor’’ de la Brebu şi denumirea satului prahovean Şoimari, fost în judeţul Săcuieni.

              Un alt document din 2 februarie 1780, reprezintă o poruncă domnească prin care vătafii de plai sunt avertizaţi ca, în conlucrare cu pârcălabii să vegheze asupra răufăcătorilor, a celor ,,mulţi din cei ce fiind împlântaţi în fireasca răotate’’ se întovărăşesc ,,cu alţii din Ardealu, sau cu vreunii dă acoalea dintr-a cele plaiuri’’ şi ,,facu tâlhării şi alte netrebnicii’’. De aceea, le porunceşte ,,să puneţi paznici şi pă drumurile plaiurilor şi pă poteci, să nu îngăduiţi oameni dă la vale sau a trece înăuntru fără ,,dă teşchereaoa şi adeverinţa dumnealui vel spătarului’’ sau ,,fără paşuşuri’’ (paşapoarte).

              Regulamentul Organic prevedea alegerea în sat, cu toată ştirea şi învoirea cârmuirii judeţului şi a stăpânului moşiei, a unui pârcălab, care va fi ,,ca o poliţie în sat’’. Alături de pârcălab, mai existau pârgarii sau consilierii comunali, în număr de 12. Satele nelibere (domneşti, boiereşti, mânăstireşti) erau administrate de pârcălabi, viitorii primari din zilele noastre, care strângeau dijmele şi birul. Aceştia erau numiţi de stăpânii moşiei sau de egumenii mânăstirii respective.

              Pârcălabul percepea capitaţia, pentru care toţi sătenii din sat erau solidar răspunzători. Se înfiinţează o cutie obştească a sătenilor, ,,cutia satului’’, care era gestionată de un sfat compus de 6 săteni aleşi, alături de preot şi de proprietarul moşiei sau vechilul (administratorul) acesteia, acolo unde era cazul. Din cutia satului se plătea pârcălabul, eventualele lipsuri ivite la achitarea capitaţiei (datorate morţii, plecării din sat), în intervalul de 7 ani de la o catagrafie (recensământ) la alta. Din pricina neachitării dării şi angaralelor, uneori se produceau conflicte între primar şi săteni, cum a fost cel din 1869, când Mihai Catrinescu din Bertea îl reclamă pe primar, pentru că l-a bătut şi arestat din pricină că nu şi-a plătit contribuţia pentru fiul său de 19 ani.

              Comuna era obligată prin lege, pe la 1833, să ridice o casă a satului, adică un local de primărie, construit după planurile stăpânirii, unde se va păstra arhiva, unde se întrunea consiliul şi slujbaşii săteşti, precum şi judecătoria sătească de pace sau ,,judeţul sătesc’’. Local de primărie a existat la Brebu până în 1910. El se găsea pe locul unde s-a construit şcoala. După aceea, până în 1927, primăria nu a mai avut un local propriu, funcţionând în vechiul local de şcoală ridicat la 1893 şi în două case (una se găsea pe locul unde astăzi se află Complexul Comercial). Din 1927, primăria are local propriu, unde a funcţionat ,,Fabrica de cleşti’’ - ,,Primăria Veche’’. În 1971 este mutată în parcul Eforiei, în actuala clădire.

                          

              Cu începere din anul 1925, comunele rurale se puteau forma din unul, dar de cele mai multe ori, din mai multe sate (legea pentru unificarea administrativă, 1925). Pe lângă faptul că legea consacra o ruptură cu trecutul românesc, când satele aveau organizare proprie, comuna rurală avea o conducere costisitoare financiar pentru săteni (primar, ajutor de primar, notar, secretar etc.) şi în plus, cum era şi cazul satului Pietriceaua, situat la mare distanţă de reşedinţa Brebu, pentru rezolvarea diverselor probleme sătenii erau nevoiţi să facă multe deplasări. Având în fruntea lor pe Ion Tăbăraş, sătenii din Pietriceaua cer să fie din nou autonomi, însă, după o perioadă tranzitorie, datorită bugetului insuficient, care nu putea acoperi cheltuielile administrative, din 1935 Pietriceaua va face iar parte din comuna Brebu. De Brebu au aparţinut până la 1864 şi teritoriul de la răsărit de Lupa, între Vf. Rotunda şi Doftana, până unde se bifurcă drumul de la Câmpina, spre Brebu şi respectiv, spre Telega (zona restaurantului ,,Zorile’’). De altfel, Brebu – care era considerată ,,comună centrală’’ - se întindea de la nord de Comarnic până spre Cornu şi Câmpina, din pricina faptului că includea şi teritoriul actualei comune Şotrile, până când s-a revenit la vechea împărţire, conform căreia comunele rurale puteau fi formate şi dintr-un număr mai mic de sate. În fruntea administraţiei comunale se afla tot primarul, ales de către Consiliul comunal, care aducea la îndeplinire hotărârile acestuia şi ale Delegaţiei permanente comunale.

               

  

       

 

CE AU FOST MOŞNENII PIETRICENI?

 

              ,,Acolo unde mai există câteva obşti de moşneni, acolo mai există un rest din vechea vitejie şi virtute română, acolo se mai aude plăcutul grai românesc, se mai poartă cu drag costumul naţional…’’

                                             (I.Atanasescu-Ghica)

 

Ceea ce constituie o trăsătură originală a Ţării Româneşti şi Moldovei este faptul că, în afară de ţăranii clăcaşi, exista şi o altă categorie, care era liberă, adică săpânea pământul pe care-l muncea. În Ţara Românească ea a purtat denumirea de ,,moşneni’’, în Moldova pe cea de ,,răzeşi’’.

              Este îndeobşte cunoscut că, în apusul şi centrul Europei, pământul a trecut în totalitate în săpânirea feudalilor. La noi situaţia a fost deosebită: am avut o puternică clasă de proprietari în devălmăşie, dăinuirea acestora demonstrând, dacă mai era necesar, existenţa unei străvechi stăpâniri asupra pământului, pământ care a scăpat cuceririi nobiliare.

              Numeroasele cercetări au scos în evidenţă că, în Ţara Românească, satele moşneneşti au ocupat, de obicei, ţinuturile mai adăpostite din Subcarpaţi şi dealurile din depresiunile intramontane, densitatea loc scăzând dinspre munte, regiunea colinară şi a depresiunilor, spre câmpie. Într-una din cercetările sale, după ce scoate în evidenţă predominanţa satelor de moşneni din judeţele Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Râmnicu-Sărat şi Buzău în zona dealurilor, M.Iosa conchidea: ,,În judeţul Prahova moşnenii erau grupaţi în partea nord-vestică, întinzându-se spre apus până la Doftana, iar la răsărit până-n vecinătatea judeţului Buzău, ocupând partea muntoasă, deluroasă şi o parte din câmpie.

              Cum era şi firesc, în condiţiile în care pământul a constituit principala sursă de îmbogăţire, proprietatea moşnenească va fi supusă la numeroase încălcări, presiuni, restrângeri. Rezerva feudală creştea continuu, prin defrişări, prin acapararea pământului moşnenesc, prin cumpărături silnice ori frauduloase. De cele mai multe ori, această tendinţă de expansiune se va lovi de rezistenţa ţăranilor moşneni, aşa cum a fost cazul celor din Brebu, întraţi în conflict cu pitarul câmpinean Alecu Iorga.

              Din acest punct de vedere, această clasă de moşneni ne apare ca fiind – dacă putem spune aşa – cea mai românească, liberă, conservatoare, dovedindu-şi cu prisosinţă trăinicia. Mai săracă ori mai avută, după cum au fost şi vremurile, această obşte ţărănească reprezintă una dintre instituţiile străvechi de pe teritoriul ţării noastre, asigurând cotinuitatea pe aceste meleaguri, fiind considerată anterioară apariţiei statului, locuitorii ei – ţărani liberi – ducând o viaţă statornică, de crescători de animale şi cultivatori ai pământului. Ea a stat la baza organizării sociale încă din comuna primitivă, din rândul ei s-a alcătuit baza oştirilor voievodale care au apărat ţara şi va continua în regiunile montane şi premontane chiar până la mijlocul sec. al XX-lea, pentru ca lovitura de graţie să i-o dea comuniştii.

              Această obşte moşnenească îşi trage obârşia din cea dacică. Armata strămoşilor noştri era specifică unei societăţi bazate pe existenţa obştii săteşti libere, întrucât trăiau, cum spun cronicarii, ,,cu o mână pe armă şi cu cealaltă pe plug’’.

              În Catagrafia Ţării Româneşti din 1831 existau 2387 de sate în Muntenia, un număr de 908 fiind moşneneşti (25,2%). Conform studiilor efectuate în Muntenia, peste mai bine de un veac, mai precis la nivelul anului 1912, abia mai existau 558 de sate moşneneşti, din totalul de  3891, restul de 700 fiind mixte, iar majoritatea (2633) clăcăşeşti. Pentru judeţul Prahova (406 sate), avem 65 de sate moşneneşti, 77 mixte şi 264 sate clăcăşite.

              Publicată în anul 1921, dar conţinând datele reieşite în urma recensământului din 1912, lucrarea acad. Petru Poni ,,Statistica răzeşilor’’, evidenţia în satul Pietriceaua, aparţinând de comuna Brebu, plasa Prahova,  un număr de ,,192 capi de familie răzeşi cari au pământ’’, totalul ,,sufletelor’’ din sat fiind de 922. În ceea ce priveşte pe cei împroprietăriţi după legea din 1864, precum şi pe cei fără pământ, statistica nu specifica nici un pietricean. Satele Brebu şi Podul Cheii nu figurează în această statistică.

             Dominantă în structura obştii ţărăneşti era săpânirea în devălmăşie a pământului. Sigur, o parte a acestei suprafeţe, pe care se găsea şi casa ţăranului respectiv constituia ,,delniţa’’ şi se afla în săpânire individuală. Pământul obştei era împărţit pe bătrâni, pe funii (fâşii) sau pe locuri şi pământuri. Casa, grădina, curtea, ogorul aparţineau fiecărei familii, în timp ce fâneţele, islazurile, păşunile, apele, iazurile şi pădurile erau stăpânite în devălmăşie. Astăzi – frumoasă moştenire – doar pădurile (în parte) şi islazurile mai păstrează amintirea acelor vremuri şi, de ce nu, livezile de pe Valea Lupului, unde, toamna pietricenii îşi duc vacile la un loc, păzindu-le ,,cu rândul’’ pe moşiile tuturora. Asemenea se întâmplă şi cu turmele de oi, primăvara şi toamna, înainte şi după urcarea la munte, când se mai iscă unele conflicte între proprietarii fâneţelor (cei care le-au şi îngrădit, lucru care nu se întâmpla înainte) şi ciobani.

              Faţă de domnie moşnenii răspundeau solidar, plata birului făcându-se prin cislă. În privinţa obligaţiilor, amintim darea în bani, munca gratuită în folosul obştii, obligaţii faţă de biserica satului, darea în roduse (,,dijma’’). Dările reveneau satului şi erau repartizate judicios, în raport de starea economică a fiecărei familii, de către ,,Sfatul oamenilor buni şi bătrâni’’, o adevărată elită gerontocratică.

              Treptat, are loc o infiltrare a boierilor în cadrul obştilor moşneneşti. Încep să ceară moşnenilor acte de proprietate, deşi ştiau că acest lucru este cu neputiinţă, pentru că ei stăpâneau pământul din moşi-strămoşi. Şi astăzi, moştenitorii nu împart imediat, în acte, pământul pe care l-au primit de la defuncţii lor părinţi, ci şi-l repartizează după o judicioasă înţelegere. Uneori trec ani şi chiar o generaţie până să săvârşească aceasta.

              Alţi boieri profită de starea de strâmtorare a moşnenilor, pentru a-şi însuşi pe nimica-toată pământurile lor. Datorită multitudinii de pricini iscate şi prin complicitatea autorităţilor, unii moşneni ajung să fie deposedaţi, punctul culminant fiind atins în intervalul 1830-1850, când mulţi dintre ei vor fi aduşi în starea de clăcaşi.

              De multe ori, în loc de obşte, se mai spunea : ceată, steag, droaie, neam…

             

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EVOLUŢIA POPULAŢIEI SATELOR

 

În decursul vremii, numărul locuitorilor satelor a cunoscut variaţii, datorită, în primul rând, celor doi factori naturali, natalitatea şi mortalitatea, iar în al doilea rând şi din pricina unor alte împrejurări (mari epidemii, războaie, strămutări din sat ş.a.). Cu privire la mişcările demografice, actualmente acestea se produc ca urmare a schimbării locurilor de muncă şi a stabilirii în alte localităţi (Câmpina, Ploieşti, Sinaia etc.), a căsătoriei, a plecării la studii liceale ori universitare ori a schimbării domiciliului. 

              Din analiza documentelor de arhivă reiese că, în general, cei născuţi i-au depăşit numeric pe cei decedaţi, iar noii-născuţi de sex feminin au fost mai numeroşi. În orice caz, catagrafiile trebuie privite cu oarecare rezerve. Nu de puţine ori, pentru aceeaşi perioadă, izvoare diferite au oferit date diferite.

              O statistică a birnicilor din Plaiul Prahova din ianuarie 1820 ne oferă acest tablou, în care, pentru comparaţie, am inclus şi datele altor localităţi:

NR.

CRT.

LUDE

OAMENI

OBSERVAŢII

1.

2

12

,,satul Pietriceaoa, moşiie megieşască’’

2.

10

51

,,satul Brebu Mănăstirii, moşiia mănăstirii Brebului’’

3.

4 ½

30

,,satul Brebu Megieşesc, moşie megieşească

şi-a lui Chir Alecu Iorga’’

4.

4 ½

22

,,satul Teşila, moşiia mănăstirii Mărgineni’’

5.

4

16

,,satul Trestia, moşia mănăstirii Mărgineni’’

6.

1

6

,,satul Şotrile Stolnicului, moşiia casii stolnicului Lupoianu şi a dumnealui medelnicerului Grigore Bujoreanu’’

7.

1 ½

9

,,satul Şotrile Vistierului, moşiia dumneaei

dvornicesii Câmpinencii şi a dumnealui şătrar Grigore Negru’’

8.

5 ½

28

,,satul Secăriia, moşia mănăstirii Mărgineni’’

9.

5 ½

22

,,satul Secăriia, moşiia dumnealui paharnicului Hisoscoleu’’

 

                 Un tablou cu numărul familiilor cu copii, supuse la plata sumei de 2 lei/lună, pentru întreţinerea şcolilor, care se înainta subprefecturii spre aprobare, releva că la 1851, Brebu avea 249 de familii cu copii, iar Pietriceaua avea 47 de familii. Pietriceaua avea 39 de familii birnice; 8 dajnice alese până la 1 aprilie; o familie ,,boer de neam’’; totalul era de 48 de familii, din care se scădea un dorobanţ, rezultând 47 familii bune de plată cu un total de 94 de lei;

                   În 1853 se ajunge la  Pietriceaua la 59 familii, din care 34 birnici, 12 spornici, 10 nevolnici, 2 scutiţi (militari) şi 1 boier.              

                   Podul Cheii este trecut cu 5-20, la fel ca şi ,,Peatra’’ (Pietriceaua). Ploieştiul avea 3.179 gospodării, Slănicul 739, Câmpina 215, Curtea de Argeş 172, iar Constanţa doar 68. Pe ansamblu, se constată că mai bine populate erau zonele de deal, văile, zona montană, depresiunile intra şi extracarpatice, localităţile cu saline, iar mai puţin locuite erau câmpiile. Menţionăm că împărţirea în sate şi cătune, târguri şi oraşe, este realizată de istoricul menţionat în funcţie de semnele grafice folosite de autorii hărţii. Satele erau împărţite în patru categorii: cu 1-5 gospodării, cu 5-20, peste 20 şi pustiite sau silişti.

              La 1831-1832 avem la Pietriceaua 41 familii. Într-un tabel din 1838 privind candidaţii pentru postul de învăţător  sătesc, numărul de case din Pietriceaua era specificat a fi de 45. Numărul nu este deloc mic, întrucât, comparativ, în Şotrile erau 70, în Teşila şi în Secăria câte 40, în Comarnic 220, în mahalaua Voievozi din Câmpina 60.

              În Dicţionarul său din 1872, D.Frunzescu, menţionează şi satele ,,Brebulu Monastirei, Brebulu Megieşescu, Podulu Cheiei şi Petriceaoa’’, comuna având un total de 2.460 locuitori, o comună mare pentru acea vreme. Deja se făcuse reforma agrară a lui Cuza.             

             În anul 1898, cele mai populate dintre cele 13 comune ale plaiului Prahova erau Telega (cu 4000 locuitori), Brebu şi Breaza de Sus. În acel an, Pietriceaua, sat care făcea parte din comuna rurală Brebu, Plaiul Prahova, fiind situat pe ,,Plaiul Barbeşului’’, avea o populaţie de 619 locuitori, neexistând nici o familie de ţigani, iar satul ,,Podul-Cheia’’, 110 locuitori. Teşila avea 2.816, Bertea 1.303, în care intrau şi cele 19 familii de ţigani.

              O statistică întocmită de preotul Ioan Pietriceanu în 1896, pentru cătunul Pietriceaua, releva că populaţia totală era de 664 persoane, dintre care 338  bărbaţi şi 326 femei.  În 1898, trei dintre capii de familie din sat nu aveau casă, nouă aveau câte două (Gh.Gh. Ilie Duica, Oprea Covrig, Ion Ştefan, Gh.Gh.Tăbăraş, Ion Păun, Constandin Crăciun, Niţă Brăgulae, Gh.Gh. Mocanu şi Gh.Gh. Rădulică), restul având desigur câte una. Dacă în cea mai mare parte numărul ,,sufletelor din casă’’ era în limite obişnuite, existau şi cazuri cu familii numeroase: Neculae Teşileanu (13), Gh.Gh. Gh. Muşetu (11), Vasile Pavelescu (10), Ion Puiu (10), Dumitru Onea (9), etc.

 

              Coform unui recensământ al populaţiei comunei, efectuat la ordinul Revizoratului şcolar al judeţului Prahova, în martie 1900, de către învăţătorii I. Constantinescu (Brebu) şi Constantin Oprescu (Pietriceaua) rezulta în Pietriceaua  134 capi de familie bărbaţi şi 17 femei; totalul bărbaţilor 332, iar al femeilor 326; ştiau carte 57 de bărbaţi şi doar 2 femei.   În 1910 Pietriceaua avea 877 locuitori, ,,contribuabili'' fiind doar 153, iar în 1929 avea 1025 locuitori.

              

    

 

CLĂDIRI

GOSPODĂRII

LOCUITORI

ÎNTREPRINDERI

BREBU

1066

1042

4588

27

PIETRICEAUA

230

234

1057

5

PODUL CHEII

37

37

149

-

 

              În ianuarie 1938 Pietriceaua avea 273 de familii, totalul ,,sufletelor’’ fiind de 1231, iar în toamna lui 1941 existau 274 de familii cu un total de ,,circa 1300 suflete’’. Statistica întocmită de preoţi relevă un număr de (familii) de 243 (în 1937), 237 (1940), 173 (1948) şi 222 (1953).                

              În 1965 comuna Brebu avea 6.800 locuitori, iar la recensământul din 15 martie 1966, populaţia ajunsese la 7.929 locuitori (3.957 bărbaţi şi 3972 femei), repartizaţi după cum urmează: Brebu Mânăstirii 3.722; Brebu Megieşesc 2.298; Pietriceaua 1.630; Podul Cheii 229.             

              Totalul clădirilor era de 2.424, defalcate astfel:

 

Brebu Mânăstirii

Brebu Megieşesc

Pietriceaua

Podul Cheii

TOTAL

CLĂDIRI

1105

726

414

66

2311

LOCUINŢE

1158

734

421

71

2384

GOSPODĂRII

1210

724

422

68

2424

LOCUITORI

3772

2298

1630

229

7929

 

           Conform statisticii, la 1 iulie 1995, comuna Brebu avea 8.027 locuitori, din care 3.997 bărbaţi şi 4.030 femei. Pentru comparaţie, Aluniş avea 3.971 (1.955 bărbaţi şi 2.016 femei), iar Bertea 3.539 (1.778 bărbaţi şi 1.761 femei).

            Pentru anul 2000, se constată o vădită şi surprinzătoare scădere demografică, din totalul de 7.822 de locuitori ai comunei noastre, 3.896 sunt bărbaţi, iar 3.926 sunt femei.               

              În urma recensământului naţional din 2002, în comuna noastră s-au înregistrat următoarele:

SATUL

POPULAŢIA

NR.

 LOCUINŢELOR

NR.

GOSPODĂRIILOR

PODUL CHEII

206

64

65

PIETRICEAUA

1291

451

417

BREBU MÂNĂSTIRII

3385

1233

1138

BREBU MEGIEŞESC

2834

1047

964

TOTAL COMUNĂ

7716

2795

2584

           Sursa documentării: Florin N. Şinca, Crâmpeie de istorie, RCR Print, Bucureşti, 2007.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                            PIETRICEAUA. AŞEZARE ŞI VECINI

  

 

SPRE PLAIURI DE MUNTE

 

 

Comuna Brebu este situată în nord-vestul judeţului Prahova, într-o ,,depresiune de eroziune’’, pe un platou aşezat la 525 de m altitudine, de forma aproximativă a unui triunghi, mărginit de râurile Doftana şi Lupa, care se unesc în partea de sud, alcătuind limita naturală între Brebu şi comuna vecină, Telega. Urmând aproximativ cursul Doftanei în dreptul Brebului trece meridianul de 25º45’ (prin dreptul localităţii prahovene Filipeşti de Pădure trece paralela 45º).

              Aşezarea este într-adevăr deosebită. Înconjurat dealuri cu livezi şi păduri şi oferind o deschidere spre miazănoapte, către Depresiunea Câmpina, platoul brebean constituie o zonă de un pitoresc aparte, situată undeva pe centura dealurilor şi munţilor arcuiţi, de-a lungul zonei unde Carpaţii Orientali se întâlnesc cu cei Meridionali.

              Printre cele mai mari şi mai pitoreşti comune prahovene, Brebu are un măreţ trecut, şi pe măsura acestuia, eu îi întrevăd şi viitorul. În perspectiva integrării europene, văd Brebul peste ani în aceleaşi hotare, cu drumuri şi poduri mai îngrijite, cu case făcute după calapodul tradiţional, cu ciurdele de vaci pe islazuri, cu pensiuni departe de balamucul atât de supărător al oraşelor.

              Unul dintre argumentele dezvoltării pe care a cunoscut-o în secolul trecut a fost situarea sa pe acest tăpşan, cuprins între Doftana şi Lupa, cu dealuri şi munţi împăduriţi, pe traiectul căilor comerciale ale aşezărilor vecine: de la Câmpina (mai ales după 1600, când ajunge vamă) spre Teşila şi Trăisteni, iar de aici spre Ardeal. De la Telega şi Buştenari (datorită exploatărilor de sare şi, mai târziu, de ţiţei), spre Aluniş, Bertea şi chiar Vărbilău, Slănic şi Cosminele.

              În modul cel mai evident, un aport l-a avut ctitorirea de către domnitorul Matei Basarab a Mânăstirii Brebu (1650), făcând astfel cunoscută aşezarea, care, de-a lungul veacurilor, va atrage oameni de seamă ai românilor, de la care ni s-au păstrat unele mărturii. Nu trebuie uitată nici importanţa răspîndirii printre localnici a învăţăturii de carte.

              Chiar şi în zilele de acum, măreaţa cetate brebeană, ca şi frumoasele sate ce ţin de comună (Brebu Megieşesc, Brebu Mânăstirii, Pietriceaua şi Podul Cheii) sunt prea puţin cunoscute din punct de vedere turistic, poate şi datorită situării în vecinătatea Văii Prahovei, arteră de comunicaţie şi de practicare a turismului, care, odată cu edificiile regale de la Sinaia, a concentrat cea mai mare parte a turiştilor abătuţi în zonă. Sigur, nici Valea Teleajenului, nici cea a Doftanei nu au relieful spectaculos al Prahovei, însă ele au fost din vechime bune sălaşuri păstoreşti, cu tot ce trebuie traiului.

              Despre platoul Brebu vom spune că el se întinde ca o peninsulă, dinspre munte spre răsărit şi miazănoapte. Astfel, abătuţi pe aici şi având în spate (deci spre nord) grupa munţilor Grohotiş, iar în faţă Telega şi Băneştii, vom vedea în partea dreaptă Podul Cheii, şi urmărind firul Doftanei pe o traiectorie aproape dreaptă în direcţia sud, vom remarca cum platoul este fragmentat de Valea Rea apoi continuă până la confluenţa Doftanei cu Lupa, hotarul natural cu vecinii telegeşti, aici fiind partea sa ascuţită de care vorbeam. În mod opus, adică dinspre Telega, din ,,Capul Câmpului’’, cum îi spun localnicii, având în faţă şoseaua Câmpina – Brebu (iar de aici spre Podul Cheii ori spre Pietriceaua), pe fundal panorama munţilor Baiului şi Grohotişului, iar spre sud-est Vârful Rotunda, platoul brebean urmează în mare cursul pârâului Lupa, pe malul drept al acesteia, până în zona Runcu-Podiac, unde se ascute şi de unde încep coamele dealurilor pe care urcăm spre Pietriceaua.

              Cum am amintit, spre nord şi nord-vest, acest tăpşan brebean (aprox. 8 km lungime şi 1,5 – 2 km lăţime), se continuă cu dealuri: Carabana, Barbeşul, Piscul Leurzii, Culmea Plăieşilor, Găina, Teişul, Culmea Pietricelei, iar mai sus cu munţii ce-i ţin pavăză: Nemernicul, Păltinetul, Secara, Moaşa, Culmea Grohotişului.

              Din punct de vedere administrativ, Brebu Mânăstrii constituie reşedinţă, comuna fiind formată din satele Brebu Mânăstirii, Brebu Megieşesc, Pietriceaua şi Podul Cheii.

              În trecut, Brebu Mânăstirii a mai fost denumit Malul Lupului, probabil datorită învecinării sale, la est, cu Lupa, iar Brebu Megieşesc s-a mai chemat Siliştea, din pricină că, partea de miazăzi a sa era puţin ori cu totul nelocuită până prin sec. al XIX-lea, întrucât, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, ca şi Pietriceaua, Brebu s-a extins de la munte spre şes, deci de la miazănoapte către miazăzi.

              Teritorial vorbind, vatra satelor Brebu Mânăstirii şi Brebu Megieşesc formează un tot unitar, un platou la care se remarcă o anumită şi cuvenită înclinare spre sud. De altfel, localnicii nici nu spun Megieşesc sau Mânăstirii, ci simplu: Brebu. Datorită poziţiei sale de excepţie şi graţie fortificaţiilor sale naturale – Doftana şi Lupa - în cazul unui război clasic, practic Brebul este dificil de cucerit, hotărârea domnitorului Matei Basarab de a construi aici cetatea nefiind deloc întâmplătoare. Suprafaţa cumulată a celor două sate Brebu (care nu se deosebesc cu nimic unul de altul, şi chiar puţini sunt localnicii care dau însemnătate împărţirii administrative) este de aproximativ 16 km², populaţia de 6200 locuitori, şi puţin peste 2200 de gospodării. Zona înconjurătoare a platoului este constituită din lunci, terase (60-80 m înălţime faţă de albia Doftanei) şi de dealuri cu înălţimi de 550 – 750 m, pe alocuri afectate de abrupturi şi unele alunecări de teren.

              Satul Podul Cheii este situat la marginea de apus a Brebului Megieşesc, de care îl desparte Valea Rea. În anul 2002 număra puţin peste 200 de suflete şi 64 de gospodării, fiind de fapt un cătun.

              Dacă Brebu este satul aşezat, zdravăn, Podul Cheii este sătucul, mica bijuterie a comunei, străjuit de Cheile Brebului, unde abia acum s-a luat iniţiativa zidirii unei biserici de lemn, satul Pietriceaua este satul curat moşnenesc, cu relief sălbatic, muntos, satul caselor răsfirate şi ascunse printre frasini, salcâmi şi pomet, satul cu coame argiloase, aşezarea ciobanilor de demult şi de astăzi. Este situat la nord-est de Brebu, în general pe ambii versanţi ai muntelui omonim, având Lupa, pârâu-simbol, ca o coloană vertebrală, la o distanţă cuprinsă între 6 şi 10 km de centrul comunei, şi la peste 20 km nord-est de municipiul Câmpina. Am putea asemăna teritoriul satului Pietriceaua cu o bogată coroană a unui uriaş arbore, având Plaiul Pietricelei în loc de tulpină, drumurile, uliţele şi potecile care îl străbat, ce ţin loc de crengi şi crenguţe, cu rădăcina spre pădurea Măluroasa şi vârful spre ţurţudăul Barbeşului. Situată în vecinătatea munţilor Grohotiş, între comunele Valea Doftanei şi Bertea şi considerând o axă imaginară de la sud la nord, localitatea Pietriceaua constituie ultimul teritoriu locuit din vecinătatea versanţilor sudici ai Carpaţilor Orientali, de aici, prin trecerea culmilor montane, putându-se ajunge în frumoasa Ţară a Bârsei. Are o populaţie de 1300 de locuitori şi puţin peste 450 de case.

              Cele mai sudice case din sat (Băltacul) sunt aşezate dincolo de altitudinea de 600 de m, ajungând până aproape de cel mai înalt vârf din satul Pietriceaua, care este Barbeş (1012 m), care face parte din grupa munţilor Grohotiş. Dacă la nord teritoriul comunei este mărginit de munţii amintiţi, la vest de municipiul Câmpina, cu al său cartier de vile Voila şi de comuna Şotrile, la sud el este situat la o altitudine mai mică (spre comunele Aluniş şi Telega), pentru ca la nord-est să fie hotărnicit de pădurea Fâlceasca, iar la răsărit de ţinutul carpenilor - Valea Cărpinoasei - şi de frumoasa comună cu fete vestite, Bertea.

 

              Mare unitate subcarpatică de relief, parte componentă a Subcarpaţilor de Curbură, Subcarpaţii Prahovei sunt situaţi între râurile Teleajen (la est) şi Dâmboviţa (la vest), fiind alcătuiţi dintr-un ansamblu de masive şi culmi deluroase, de dimensiuni şi orientări diferite, cu înălţimi cuprinse între 300 şi 850 m, care alternează succesiv cu o serie de depresiuni subcarpatice. Alături de Pietriceaua, mai putem menţiona dealurile: Bughei, Bucovelului, Trestioarei, Măceşu, Doftăneţului, Câmpiniţei, Proviţei, Filipeşti, Teiş, Talei, Bezdead, Miercani, Ocniţei, Vulcanei, Bărbuleţului ş.a.

              Din punct de vedere geologic, regiunea de munte a judeţului Prahova ocupă partea nordică a judeţului, fiind constituită predominant din formaţiuni cretacice, iar spre est şi din formaţiuni paleogene. Ea este delimitată spre sud de o denivelare ce depăşeşte 200 de metri, care trece pe la nord de localităţile Talea, Posada, Pietriceaua, Bertea, Schiuleşti, Măneciu Ungureni, Ceraşu, Bătrâni, Starchiojd şi domină regiunea dealurilor.

              Neasemuiţi întru frumuseţe şi valoare economică, izvor de sănătate şi cumpănă a apelor interioare ale României, Carpaţii au reprezentat ,,coloana vertebrală’’ a ţării, ,,neclintită cetate a neamului nostru’’, cum îi numea Geo Bogza. Este îndeobşte cunoscut că în trecutul nostru, în vremuri de restrişte şi bejanie, muntele a constituit un aliat al românului. În timpul năvălirii populaţiilor nomade, iar mai târziu a turcilor, tătarilor, ori al altor duşmani, populaţia s-a adăpostit în aceşti munţi – ce au primit numele de la dacii războinici din această zonă, denumiţi carpi – o dovadă a vieţuirii neîntrerupte constituind-o şi terminologia muntelui, care este covârşitor românească. ,,Când năvăleau turcii, pentru cei care nu vreau să fugă existau munţii păduroşi, potecile printre stânci, strâmtorile înguste între ape şi codri’’. Să nu omitem faptul că, primele documente în care este pomenit numele  de ,,român’’ se referă tocmai la ţinuturile carpatice, iar primele voievodate tot la poalele ori în inima munţilor s-au urzit.

              Vechimea Carpaţilor a fost estimată de către specialişti la 200 mil. de ani. Ei au fost înaintemergătorii, martorii statornici, străjeri şi acestor pitoreşti aşezări prahovene, ai acestei ţări nepereche. Bălcescu ni-i înfăţişa ca o uriaşă cetate naturală, în care Ardealul este ,,inima cetăţii’’, fiind înconjurată de ,,zidurile munţilor’’, de ,,contraforţii’’ dealurilor şi de întinsele şesuri mănoase, brăzdate de cursuri de apă asemănătoare şanţurilor de apărare ale cetăţilor. Cred că tocmai aici în Carpaţi, printre sătenii luminaţi şi  credincioşi, înzestraţi cu un înalt simţ al proprietăţii moşiei străbune, s-a păstrat conştiinţa apartenenţei la o civilizaţie superioară. Aici a fost nucleul rezistenţei îndărătnice a poporului român la permanentele agresiuni ale străinilor. Înaintaşii noştri s-au statornicit dintru începuturi aici, pentru vecie. După cum vom vedea în cele ce urmează, ca şi în alte locuri şi în aceste sate munţii adăpostesc oameni de cremene, demni şi dârji, harnici şi luptători, liberi şi neîngenuncheaţi.

              Munţii Grohotiş se situează în vestul Carpaţilor de Curbură, în grupa Carpaţilor Orientali (la sud-sud-est de aceştia), masivul fiind aşezat între Munţii Ciucaş (la est), Munţii Baiului (la vest, fiind denumiţi şi Gârbova de la coamele arcuite, asemănătoare cu o babă ,,gârbovită’’ de ani), Munţii Întorsurii şi Munţii Bârsei (la nord), suprafaţa lor însumând circa 300 km². Versanţii văilor care fragmentează culmile montane sunt abrupţi şi afectaţi de intense procese de eroziune şi procese gravitaţionale, care determină acumularea la poalele pantelor a unor îngrămădiri de fragmente ale rocilor, fenomen care explică atribuirea numelui de Grohotiş.

              De la poalele munţilor, între Prahova şi Teleajen se desfăşoară depresiunile Brebu (pe Doftana, unită spre sud cu depresiunea Câmpina), Aluniş (în zona confluenţei Bertei cu Vărbilăul) şi Slănic. Acestea comunică între ele prin ,,şei’’ sau curmături săpate în dealurile pe care le despart. Pitorescul masiv carpatin este delimitat de spaţiile montane înconjurătoare prin văile Teleajen şi Ramura Mică (afluent al Târlungului), spre est şi văile Doftana (Prahoveană) şi Doftana Ardeleană, spre vest.

              Sunt munţi de încreţire, formaţi din felurite roci: calcare, conglomerate, gresii, microconglomerate, fliş-şistos grezos etc. Masivul prezintă o culme principală, cu direcţia NNE – SSV, numele provenind de la cel mai înalt vârf al său – Grohotiş – a cărei altitudine maximă este de 1768 m. Pe ansamblu, culmile acestor munţi au altitudini de 1300 – 1700 m, fapt pentru care îi putem include în categorie munţilor mijlocii ca înălţime. Culmile se prezintă rotunjite pe alocuri, cum ar fi Bobu Mare (1757 m) şi Şeţu, de fapt Şesu (1450-1500 m), ca nişte poduri netede. Printre culmi mai importante putem menţiona Culmea Nebunului (între Teleajen şi Crasna), Culmea Şerban Vodă (între râurile Vărbilău şi Crasna), Culmea Clăbucet – Păltinetu (între Vărbilău şi Doftana), iar printre munţii mai reprezentativi amintim: Barbeş (1012 m), Babeş (1493 m), Bobul Mare (1782 m), Bobul Mic (1648 m), Cailor (1433 m), Căciula (1246 m), Clăbucetul (1394 m), Cioara (1412 m), Crăiţei (1258 m),  Drăgan (1776 m), Gherghelău (1209 m), Gâlma Mare (1206 m), Gâlma Mică (1058 m), Grohotiş (1768 m), Măciuca (901 m), Moaşa (1432 m), Negraşu (1297 m), Nemernicul (Netrebnicul – 962 m), Nebunu Mare (1472 m), Păltinetul (1317 m), Prislopul Mare (1445 m), Prisciu (sau Prişcu, 1556 m), Radila Mare (1490 m), Radila Mică (1406 m), Ţepeş, Secara (1257 m), Secăria (1149 m), Urlăţelul (1423 m), Vaida (1528 m), Zănoaga Moritului (1471 m) etc.

              Spre sud-est, dincolo de Tabla Buţii, între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului, sunt Munţii Siriul, înalţi de până la 1664 m şi alcătuiţi în principal din gresii, apoi vin Munţii Tătaru şi binecunoscuţii Munţi Ciucaş, unde sunt constituite rezervaţii în Tigăile Mici (rezervaţie botanică şi geologică în suprafaţă de 3 ha; Vf. Tigăi – 1699m) – munţi binecunoscuţi de către ciobani – apoi Culmea Zăganului (rezervaţie botanică şi zoologică, în suprafaţă de 3 ha) şi Bratocea (rezervaţie botanică, 2 ha). 

              În privinţa trecătorilor (pasurilor) mai apropiate, menţionăm în nord Bratocea (1263 m, pe cursul Teleajenului, fost punct vamal), Tabla Buţii (pe cursul Telejenelului, asigură legătura cu Buzăul) şi Predeluş sau Predeluţ (1298 m), în vest de Valea Doftanei, locuri ce asigură trecerea relativ uşoară dintr-o parte în alta a masivului, spre munţii denumiţi generic Clăbucetele Predealului şi Clăbucetele Târlungului.

              Cât despre grupa munţilor vecini, cunoscuţi sub denumirea generică de Baiul sau Gârbova, precizăm că ei se desfăşoară, în mare, între râurile Prahova şi Doftana. Au ca limită vestică arhicunoscuta vale a Prahovei. Cea nordică are un traseu sinuos, dat de Valea Azugii, de la confluenţa cu Prahova şi până aproape de obârşie, de unde, limita faţă de munţii din bazinul Târlungului (muntele Sloeru-Mărcuşanu) ocoleşte pe la nord vârful Tigăi şi pe la nord-est vârfurile Turcu şi Paltinu, până la pasul Predeluş. Ca hotar estic avem Valea Doftanei, de la pasul sus-amintit şi până în satul Trăisteni. În partea de miazăzi, limita acestor munţi poate fi trasată pe culoarul creat de adâncirea celor două văi Florei, afluenţi ai Doftanei şi Prahovei.

              Denumirea acestor munţi este sugerată de înfăţişarea lor aidoma unor babe gârbovite de ani, ce se arată mai pregnant drumeţului, mai ales atunci când priveşte de pe culmile Bucegilor. Munţii Baiului reprezintă poate munţii din Carpaţii de Curbură cu cea mai intensă şi străveche activitate pastorală. Stânele de pe aproape toate culmile secundare aparţin locuitorilor din aşezările subcarpatice, iar munţii sunt foarte cunoscuţi păstorilor şi, în general, tuturor locuitorilor din Pietriceaua, Brebu şi Podul Cheii.

              

 

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă ar fi să purcedem spre comuna Brebu dinspre Bucureşti, ar trebui mai întâi să trecem de Băneşti. Aici, pe câmpul de la marginea satului, la 21 august 1913, temerarul Aurel Vlaicu (1882-1913), cel supranumit de popor ,,Şoimul Carpaţilor’’, feciorul de ţărani din Binţinţi, stăpânit de măreţul vis al trecerii spre  Ardeal în vremuri când pe deasupra drumurilor doar păsările se avântau, îşi frânse aripile în temerara încercare de a trece Carpaţii cu ajutorul unui aeroplan construit de el, iar statuia lui se poate admira din şoseaua naţională Bucureşti-Câmpina.

              Depăşind monumentul lui Vlaicu, am ajunge la confluenţa Doftanei cu Prahova, prilej de zări turlele albe ale bisericii câmpinene de la Slobozia, dar noi nu continuăm spre Breaza şi Sinaia, ci ne abatem la dreapta spre Câmpina. Zona a fost evocată şi de unul dintre marii poeţi români, George Coşbuc – ,,poetul ţărănimii’’ – cel care a iubit aceste plaiuri şi şi-a luat nevastă din Câmpina, în poezia ,,Prahova’’:

,,Să plecăm, frumoasă fată;

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahoviţa-n vale,

Ca şi tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată, Câmpina pe colnic,

Şi Doftana-ţi iese-n cale –

Şi noi tot călătorim’’.

 

              Cam din inima Câmpinii, apucăm spre Brebu, pe vechiul drum al sării – Calea Doftanei – lăsând pe dreapta, aproape de bătrâna rafinărie ,,Steaua Română’’, frumoasa clădire a Colegiului Naţional ,,Nicolae Grigorescu’’, construită între anii 1928-1930.

              Ajunşi în centrul Brebului – după ce am coborât mai întâi prin cartierul câmpinean ,,Broaşte’’ şi am trecut prin satul Doftana, aparţinând de vecinii noştri telegeşti, unde mai rezistă încă voiniceşte bătrânul pod feroviar construit din porunca regelui Carol I, în 1883, în vremuri când la Telega era mare salină - ne îndepărtăm de mândra ctitorie medievală, cu a sa Casă Domnească, străjuită de ,,Fântâna lui Matei Basarab’’ şi de busturile celor doi ctitori, opera sculptorului ploieştean Gheorghe Coman, iar de aici căile principale se despart: spre apus ajungi la Podul Cheii, iar spre miazănoapte, la Pietriceaua. Pentru prima dintre destinaţii, lăsând în urmă monumentul eroilor din cele două războaie mondiale, iar spre vest aşa-zisa bază sportivă, urmând şoseaua principală, la doi paşi vei întâlni biserica zisă a megieşilor brebeni, biserica din Silişte sau Biserica Nouă, pictată de italianul Umberto Marcheti. Cu hramul Naşterea Maicii Domnului, lăcaşul este frumoasă ctitorie din 1924 a brebenilor şi a celui care va rămâne la loc de mare cinste în istoria acestor locuri – regretatul preot Vasile Nicolau. De aici, până la abruptul mal mărăcinos dinspre Doftana, mai sunt câţiva paşi, care ne duc spre Cimitirul Parohiei Brebu II, străjuit de o veche troiţă de lemn. Este locul unde se află şi mormântul artistului plastic brebean Virgil Mihăescu (1944-1988), la căpătâiul căruia a fost amplasat bustul din bronz, operă din 1989 a cunoscutului sculptor Ion Buculei. De o parte şi de alta, morminte frumos îngrijite: Gheorghe Pietriceanu (1912-1948), Şeuleanu, Tănase, Stănescu, Pană, Grigore…

              Părăsim drumeagul dintre pruni şi ne îndreptăm pe drumul ce şerpuieşte printre frumoase  case de brebeni şi de orăşeni cu bună alegere pentru reşedinţe de vacanţă, ori pentru casă de petrecut bătrâneţile. Cale asfaltată până în zona ,,Sora’’. De aici, tot pe drumul principal ori pe străduţe, ajungi la capătul de apus al platoului brebean. Pe un drumeag bine întreţinut astăzi, străjuit de tufe de gherghini, cătină şi măceş, se coboară spre firul Văii Rele. Odinioară, era doar o mică vâlcea. Acum, e vale rea şi vale mare, da’ un voinic tot izbuteşte să tragă cu praştia pe celălalt versant. Săpată de vâltoarea apelor venite din munte, înţelegi de ce, acum atâta amar de ani, Vodă Matei s-a lăsat lesne înduplecat de înţeleapta babă ce se zice că s-a chemat Voichiţa, şi nu şi-a durat pe acest loc cetatea. De aici, spre miazănoapte, valea se lărgeşte, este valea zisă a Grecilor, cu pogoanele de fâneţe şi păşune ale brebenilor mai înstăriţi. Şi tot spre munte se ajunge într-o zonă sălbatică – Podul Şoimilor – unde demult-demult, erau prinşi şoimi, urmând a fi dresaţi anume pentru vânătoare. Pe vremuri, aici se considera a fi jumătatea distanţei dintre Brebu şi Trăisteni, iar platoul de gresie şi bazalt era carieră de piatră, folosită la ridicarea podului de la Orăţii, a celui de la Cernavodă, din vremea regelui Carol I, la diverse construcţii, pavaje, pentru pietre de moară şi tocile. De aceea locul se mai numeşte şi ,,La Tocile’’. Înainte de 1900 aici au lucrat şi meşteri italieni, dar la ridicarea barajului încastrat între stânci, Păltinoasa, cariera a fost părăsită, iar minunata zăpodie a dispărut sub ape.

              Acum, luciul de apă al lacului se întinde între Culmea Nemernicului – aflată spre est, ramura ce coboară din Culmea Baiului – spre vest, având la nord Gâlma Comarnicului, iar la nord-vest satul Seciuri, care aparţine de comuna Şotrile. A fost denumit astfel de la afluentul Doftanei numit Păltinoasa, care izvorăşte de sub muntele Păltinetul şi se varsă în Doftana, la nord de Podul Şoimilor, delimitând astfel teritoriul comunei Brebu de cel al comunei Valea Doftanei, pe vremuri numită Teşila. De la baraj, după ce trecem de serpentine, având prilejul de a admira încântătorul peisaj montan şi panorama lacului, ajungem în Depresiunea Teşilei, în frumoasa comună vecină.

              Prima dintre culmile ce coboară din Nemernicu spre Podu Cheii, între Valea Grecilor şi Valea Rea, este Piscul Leurzii. Mai spre răsărit avem Carabana, iar din Barbeş coboară Culmea Plăieşilor, cu al său vârf omonim şi cu Vârful Găina. Dar culmea cea mai bine reprezentată, o culme-regină ce-şi are obârşia în Barbeş, este Pietriceaua şi pe cei doi versanţi ai ei este astăzi aşezat satul care şi-a luat numele chiar de la ea.

 

              Dar să revenim pe drumul către sătucul Podul Cheii. După ce ne ostoim setea la firul unui izvoraş, ajungem pe un mic platou cu ceva peste 60 de gospodării şi unde izbuti lăudabila iniţiativă bună în vremuri rele, aceea de a se clădi o bisericuţă. Privind roiul de case, s-ar zice că un căpcăun a luat pe aceşti săteni de pe zăpodia  brebenilor şi i-a surghiunit aici, singuri, mărginaşi ai moşiei mari. O palmă de pământ, cu oameni îndoiţi de muncă, cu gospodării mai mici sau mai bine înjghebate. Bogate grădini, împrejmuite cu gard de ţambre şi nuiele, cu meri şi peri, cu gutui şi pruni, cu holde de porumb, cartof, sfeclă şi dovleci. Marginea cătunului e aproape şi putem spune că, de la intrarea în Brebu, după vreo două ceasuri de mers voiniceşte, după acest mic coborâş, am ajuns iar la malul Doftanei, de astă dată partea lui apuseană.

              Aici, priveliştea ce ne înconjoară e cu adevărat încântătoare. Spre nord-vest e poarta de intrare în Transilvania. Vale frumoasă, împădurită, străbătută de Doftana şi de drumul de la Trăisteni şi Teşila, către Câmpina. Scăpat de zăgăzuirea de la Paltinu, şuvoiul limpede al apei se duce slobod către Băneşti. Odinioară, Doftana se prăvălea vijelios, şi în drumul său punea în mişcare pietre de moară, lemne plutărite, dârste şi ciocane de piuă. Astăzi toate acestea au devenit doar aduceri-aminte. Ce vremuri!

              Pe versantul apusean, în dreapta râului, e pitorescul sat aparţinând de comuna vecină Şotrile – Lunca Mare – ce-şi va fi căpătat numele de la întinsa luncă a Doftanei. Spre miazăzi, luciul micului baraj de captare şi filtrare a apei Doftana şi primele case din Telega. Cobori cu băgare de seamă pe o pantă mai domoală, înverzită de păşuni, îmbrăcată în tufe de cătină şi de alun, pe care parcă o mână nevăzută le-a aruncat pe aici, pe drumeag de care, brăzdat de şanţurile făcute de ultimele şuvoaie şi ai ajuns la albia râului. În faţa ochilor ţi se înfăţişează în toată splendoarea şi sălbăticia lor un fel de stânci ciudate cu tainică înşiruire, cu înălţimi ce bat către o sută de metri, cu bolovani desprinşi din creştet, cremene oţelită ce a ţinut malul celor din Podul Cheii. Ciudată alcătuire, loc de încercare pentru alpinişti, ideal decor de film istoric, de scenariu cu geto-daci săvârşind ritualuri zalmoxiene, cu eroi legendari şi ritualuri ancestrale. Şi oricum i-ai zice, Cheile Brebului, ale Doftanei ori Podul Cheii, tot n-ai greşi.

              Lăsăm în urmă deschizătura săpată de ape în stâncile pleşuve şi ne îndreptăm pe drumul judeţean 102, acompaniaţi de mugetul apelor limpezi venite din munte. Locul l-a atras şi pe academicianul Ludovic Mrazec (1867-1944), care, la începutul secolului trecut a studiat conglomeratele miocenice ,,de la Cheile Doftanei, în dreptul satului Brebu’’. În drum vei admira spre apus frumoasele căsuţe ale celor din Lunca Mare, alături de care se înalţă vilele unora ce au ales traiul periodic la ţară. La începuturi nu vor fi fost decât câteva case în apropierea apei Doftanei şi a drumului imortalizat de penelul lui Grigorescu în ,,Car pe Valea Doftanei’’, pentru a se lăţi mai apoi spre plai. Şi înainte de a coti spre Telega, nu poţi să nu zăreşti printre pruni şi grădini, printre clăi de fân şi un pâlc de brazi, silueta frumoasei biserici a luncanilor. Un drum de un ceas şi mai bine te poate duce spre Voila Câmpinei, unde vei întrezări vechiul castel construit de prinţul Dimitrie Ştirbei, cel care la 1870 devine proprietarul moşiei Voila. Pe şoseaua şerpuitoare, de aici poţi coborî spre Cornu (azi reşedinţă prea-cunoscută de demnitari) ori spre cartierul câmpinean Muscel, traversând zona de agrement ,,Fântâna cu cireşi’’. Aici se găseşte şi ,,Poiana lui Grigorescu’’, preferată pentru pitorescul ei de cel mai mare pictor al românilor.

              Noi revenim pe prundul Doftanei, traversând micul podeţ din dreptul fabricii de cherestea, luăm în lat micul imaş cu ciurda de vaci a brebenilor şi ajungem iar la confluenţa Lupei cu Doftana, chiar la limita dintre Brebu şi Telega. Iar tot ce am  făcut noi până acum se cheamă că am străbătut Brebul pe axa sa mediană – cel mai vechi drum al satului - şi i-am dat ocol pe la hotarul său apusean.

 

Ajunşi la Pietriceaua, de la Poiana Cerbului (căreia unii îi mai zic greşit ,,a Cercului’’), drumul urcă spre miazăzi până la Petcu, în Plaiul Mărului, iar de aici, spre Brebu, coborând pe la Strâmtori, pe Trânzi ajungi La Saramuri şi la fostul izvor mineral ,,Băile Brebu’’. În al său ,,Dicţionar’’, Lazăr Şăineanu spunea că Brebu-i ,,sat cu ape minerale şi mânăstire’’. Izvorul ,,Băile Brebu’’, denumit şi ,,La Saramuri’’ a fost izvorul cu apă minerală captat de Asociaţia ,,Băile Brebu’’, fondată în 1910. Locul lui era mai sus de poteca ce pleacă de la pod pe Plaiul Trânzilor, fiind descoperit pe la 1875 de generalul Carol Davila. Se spune că în trecut saramura era mult mai concentrată decât acum. Odată sarea devenită monopol al Statului, sătenilor li s-a interzis să mai ia saramură. Din dispoziţia autorităţilor au fost puşi paznici, iar izvoarele au fost colmatate. Datorită eroziunii, izvorul va ieşi mai la vale de locul iniţial, unde societatea creată în 1910 îl va exploata până prin 1916. Pe vremuri aici se aflau 12 cabine, bazine, o instalaţie de încălzire a apei, anexe etc. Toate acestea au făcut ca, în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, la Brebu să se afle în vacanţă peste 150 de familii, în special din Bucureşti. Căutate şi de reumatici, venirea războiului le-a adus ruina. Banca Populară care creditase firma a izbutit abia după două decenii să-şi recupereze o parte din bani, prin valorificarea unui cazan de aburi rămas aici. Prin acţiunea autorităţii locale brebene, în 1930 ,,Băile reci’’ sunt reactivate şi sunt utilizate doar până la cel de-al doilea război mondial, la desfiinţare contribuind şi o ploaie torenţială care a distrus o parte din instalaţii.

 

Comuna Brebu are o reţeaua hidrografică destul de bine reprezentată. Cu toate acestea, datorită unor precipitaţii foarte reduse, inclusiv căderi mici de zăpadă la munte, în ultimii ani şi cu deosebire în 2000-2001, sătenii au avut mult de suferit din pricina secetei prelungite, spre deosebire de vara anului 2005, când au căzut cele mai abundente ploi din istorie.

              În partea de sud-vest a comunei Brebu curge râul Doftana, al doilea afluent ca importanţă al Prahovei, după Teleajen. Traversând în lung valea omonimă, Doftana stabileşte limita naturală a Brebului cu comuna Şotrile şi cu municipiul Câmpina. Îşi varsă apele în Prahova, în zona D.N. 1 (comuna Băneşti, la sud de Câmpina), după ce a trecut tangenţial, la apus de satul căruia i-a dat numele, ce aparţine de comuna Telega. Izvorând din Munţii Gârbovei, în zona Pasului Predeluş, râul parcurge 50 km, până la confluenţa cu Prahova, având un bazin de aprox. 418 km², plasat între Munţii Gârbovei şi ai Grohotişului, o adâncime de cca. 0,75 m şi un debit mediu anual de 4,54 m³/sec.

              După Xenopol, denumirea este de origine slavonă, la fel ca Teleajenul şi Prahova şi derivă de la ,,dohot’’ = păcură, alăturat sufixului ,,eana’’, care a devenit la început Dohoteana, apoi Dohteana, pentru ca, în final, să sune Dofteana, din care, printr-o sincopă a rezultat Doftana.

              Datorită bazinului curat din care-şi adună apele, a izvoarelor, a numeroaselor pârâuri care se varsă în ea, a reliefului muntos pe care-l străbate, precum şi a lipsei surselor de poluare, în sezon normal, fără ploi torenţiale, apa Doftanei este foarte limpede, fiind unanim apreciată de turiştii care se abat prin zonă. De altfel ea este foarte bine utilizată pentru alimentarea municipiilor Ploieşti şi Câmpina, şi mai recent, începând cu anul 2002, a Brebului, în zona limitei dintre comuna Brebu şi comuna vecină – Valea Doftanei – fiind amenajat lacul de acumulare de la Păltinoasa (,,Pădurea de paltin’’), într-o zonă de un deosebit pitoresc, care constituie unul dintre locurile preferate de turiştii prahoveni şi nu numai.

              Lacul are o suprafaţă de 157 de ha, un volum de 53,5 mil. m³ de apă, o lungime a luciului de aprox. 4 km, fiind cel mai mare lac din judeţul Prahova. Amplasat într-o zonă îngustă a văii, barajul are o înălţime de 108 m şi o lungime a coronamentului de 465 m. Cu o putere instalată de 10,2 mw, a fost proiectat de către I.C.P.G.A. Bucureşti şi construit de Trustul de Construcţii Hidrotehnice Bucureşti (actualmente Hidroconstrucţia S.A.). Barajul a fost finalizat la 17 aprilie 1970 şi la diversele lucrări aferente unei asemenea grandioase construcţii şi-au adus aportul şi tineri din comuna noastră.

              Primăvara, la topitul brusc al zăpezii şi în cazul ploilor torenţiale sau îndelungate, datorită afluenţilor – printre care menţionăm pe Prişcu, Valea Neagră, Iermeneasa, Valea Grecilor, Muşiţa, Orjogoaia, Floreiul, Prislopul (toponim întâlnit şi în Făgăraş), Secăria, Valea Mare, Negraşul, Păltinoasa, Valea Rea, Lupa – râul se umflă considerabil, antrenând trunchiuri de copaci, crengi, pietre etc. Aşa s-a întâmplat de exemplu în anul 1850, când s-au cauzat pierderi mari ţăranilor din aval de Telega, datorită faptului că ,,vara au căzut ploi mari şi grindină în toată ţara. Ploile au reînceput toamna, când Prahova şi Doftana au inundat câmpiile din judeţul Prahova’’. De altfel, înainte-vreme, atunci când apa era suficient de mare, îndeosebi în lunile mai şi iunie, lemnele tăiate de ,,buştenari’’ şi ,,ţapinari’’, după ce erau târâte pe ,,jilipuri’’, se plutăreau, însă în prezent, datorită construirii barajului de la Paltinul, apa Doftanei a fost potolită. Astfel, în anul 1845, din pădurile Mânăstirii Mărgineni, parte dintre ele situate pe Valea Doftanei, se taie aproximativ 400 de căruţe de lemne, folosite la arderea varului necesar pentru construirea ,,drumului Braşovului’’. Tot nemilosul baraj este cel care a înghiţit pentru totdeauna un loc de o frumuseţe rară, de care-şi amintesc astăzi bătrânii comunei – Podul Şoimilor.

              Exploatarea din vechime a sării de la Telega, desele vizite ale unor dregători domneşti, şi chiar domnitori, ne determină să considerăm că podurile peste râu, mai ales în zona Telegii au existat, însă documentele sunt oarecum contradictorii. Unul din 3 noiembrie 1844, ne relatează plata făcută de păstorii ardeleni, pentru a trece ,,puntea de pă Doftana’’, a  unei taxe de 2 parale pentru fiecare 10 oi cu mieii lor, în timp ce, în 1848, aflăm că aceeaşi mânăstire a aprobat tăierea unor lemne, în vederea construirii unui pod, care, între timp fusese distrus de ape. În orice caz, se vede treaba că apele repezi ale Doftanei dărâmau deseori ceea ce se construia în condiţiile existente la acea vreme.

 

              Aminteam anterior de un afluent al Doftanei, pârâul Lupa. Acesta îşi are vărsarea undeva la hotarul dintre Brebu şi Telega, debitul său variind în funcţie de regimul precipitaţiilor, în anii secetoşi ajungând chiar să sece. Îşi are izvorul în partea de nord-vest a satului Pietriceaua, sub Barbeş, mai jos de casa lui Gheorghe Secăreanu (locul mai este denumit de localnici ,,La Văcărie’’). În drumul său de la nord la sud, printre bolovani şi maluri de argilă, Lupa culege pe dreapta apele Văii Sucilor, ale Văii lui Vlad, Vâlcelei Roşii, Văilor Tinchii şi Purcarului, iar pe stânga pâraiele Zglâmboaca şi Măluroasa, şi numeroase alte firicele de apă firave şi trecătoare, obârşia denumirii venind de la Valea Lupului, pe care de altfel o străbate. Tot aşa, este posibil ca denumirea să vină de la o lupoaică, care, după cum spune o legendă auzită la Pietriceaua, s-ar fi înecat încercând să treacă apa învolburată.

              Pe cursul trasat, Lupa lasă pe dreapta frumoasa Vale a Sucilor cu pădurea de conifere şi de stejar de sub Vârful lui Găină, livezile de pe Valea Lupului, de la marginea sud-vestică a Pietricelei şi până în Teiş, Muchia Ulmilor, precum şi islazul Runcu aparţinând Brebenilor. Pe stânga, Lupa trece pe lângă pădurea Măluroasa, Lacoviştea cu ale sale ierburi şi livezile Orăţicii. Cât despre Lacoviştea (Lacoiştea), aceasta a căpătat această denumire din pricina existenţei pe suprafaţa ei a numeroase lacuri. Printre acestea şi unul zis ,,Fără-Fund’’, botezat aşa pentru că orice încercare de a-i determina adâncimea a eşuat.

              Mai putem vorbi de pârâul Purcarul, afluent al Lupei, care curge la est de Brebu, precum şi de numeroase alte pâraie, mai mici sau mai mari, îndeosebi pe teritoriul satelor Pietriceaua şi Podul Cheii, pe care localnicii le denumesc vâlcele sau gârle, şi care, primăvara, la topirea zăpezii, au un debit considerabil, necesitând construirea unor ,,lese’’, poduri şi podeţe: Vâlceua Mare şi Vâlceaua Mică, Vâlceaua de la Petcani, de la Tonică Lungu, Lacul Ţigăncii ş.a.

              

              Efectuând unele măsurători, în anul 1934, Ioan Gratie, fost director al Şcolii nr. 1 Brebu, a stabilit că adâncimea lacului Brebu este mai mare în partea de vest, unde fundul se prezintă sub forma unui platou cu adâncimi variind între 12 şi 13 m, pentru ca în alte zone ale sale, adâncimea să nu treacă de 10,5 m. Cu privire la originea lacului, legenda spune că, în vremuri de demult şi oricum înainte de construcţia mânăstirii Brebu, când pe locul acestuia se afla biserica satului, într-o noapte, din pricina păcatelor celor ce slujeau, mânia lui Dumnezeu s-a abătut pentru a le da un semn, iar lăcaşul s-a scufundat.

              Dincolo de legendă însă, ştiinţific vorbind, este posibil ca lacul să fi luat naştere prin scufundare, datorită apelor freatice care au tot săpat cu timpuL şi topind o mare cantitate de sare, a rezultând prăbuşirea platoului, pentru că, în afara lacului Brebu şi oarecum a zonei Lacu Sec, platoul Brebean nu prezintă discontinuităţi. La fel de bine, poate fi vorba de o fostă ocnă despre care din nefericire nu ni s-au păstrat izvoare scrise, ocnă ale cărei galerii s-au prăbuşit fiind ulterior părăsită, aşa cum se menţionează acum un veac şi în Dicţionarul geografic al Judeţului Prahova din 1897 (,,pare a fi fost în vechime o mină de sare’’, iar lacul este format prin ,,cofundarea terenului’’). Că apa sa era în trecut sărată şi curată, încât ţărăncile îşi spălau aici straiele, ne-o relatează şi Bolintineanu în romanul ,,Elena’’. Astăzi apa lacului Brebu nu mai este la fel de curată pierzând şi din salinitate, pentru că apele pluviale venite pe şanţurile din jurul său, l-au ,,căptuşit’’ cu un strat gros de pietriş şi mâl.

              Aici, la sfârşitul sec. al XIX-lea, generalul Carol Davila (1828-1884), eminent profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, organizatorul serviciului sanitar militar în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, efectuează cercetări ale compoziţiei apei lacului. Generalul venea în fiecare vară cu fetele de la Azilul ,,Elena Doamna’’, care erau găzduite în fostele chilii ale mânăstirii, ce vor fi dărâmate în 1910, cărămida fiind utilizată la ridicarea şcolii din centrul comunei. În jurul anului 1880, Carol Davila face şi aici cercetări de specialitate. ,,Lacul pare să fi fost în vechime o mină de sare. Această sursă este cea analizată chimiceşte de dr. Davila, şi care, după declaraţia sa, conţine sare, pucioasă şi puţin fier’’.

            

                   

                               

 

NUME DE LOCURI (TOPONIME). VECHI MENŢIUNI

 

              Ridicată în 1861 de ,,Corpul de Geniu Geografic Austriac’’, cu toate erorile cuprinse, ,,Harta Ţerri Romănesci’’ prezintă graniţa cu Ardealul urmând o linie şerpuitoare de la cursul Prahovei, Schitul Predeal, vârful Muşiţa, vârful Grohotişul, masivul Ciucaş ş.a.m.d. Pe cursul Prahovei, începând de la ,,Chimpina’’, localităţile menţionate sunt: Cornu de Jos, Cornu de Sus, Breada de Jos, Breada de Sus, Gura Belea, Podu Lunga, Comarnicu, Podu Negrului, Busceni ş.a. Pentru zona satelor noastre, harta menţionează şi toponime cum ar fi:

              De asemenea, sunt prezentate locuri cum ar fi: La Stîlp, Odaia de Bertea, Odaia de la Teşila; ,,drumuri între sate’’: Chimpina-Brebu-Padutia; ,,poteci’’: Milăcesci – Pitricioia (pe la nord de Măluroasa – care nu este menţionată – şi până în vârful Barbas); Milăcesci – Bertea; Padutia – vârful Barbas.

              Un alt izvor este ,,Carta Militară a Românii’’, întocmită la Depositul de Resbel, în 1875. În cuprinsul ei sunt menţionate comunele: Brebu, Teşila, Şotrile, Strâmbeni, Telega etc. Câmpina figurează ca ,,reşedinţă de sub-prefectură’’, iar la Predeal, Bratocea, Filipeşti şi Ploieşti sunt specificate cantonarea unor companii de dorobanţi, care aveau un dublu rol: de apărare şi de asigurare a ordinii publice.

              În Marele dicţionar geografic al României (1898-1902), autorii amintesc în zona satelor noastre ca toponime muntele Nemernicul, vârfurile Rotunda, Plopişul şi Găina, râpe – Gâlma Râsii şi Râpa Corbului, văile Purcarului, Grecilor, Bordeiului, Rea, Turca şi Căprarilor. Foarte multe dintre toponime au o provenienţă ardeleană, după cum se va vedea mai jos.

              Publicată în al XXXVIII-lea an de la urcarea pe tron a regelui Carol I (1904), Harta topografică a judeţului Prahova cuprinde datele reieşite din ridicările topografice executate în intervalul 1895-1899. În cuprinsul ei găsim toponime ca: Petriceaua (921 m), Brebul cu satul Podiacul, Podul Cheei, Plaiul Barbeşu (894 m), Plaiul Oilor, Valea Rea, Valea Grecilor, Valea Râsei, munţii Nemernicul şi Păltinetul (1321 m), pârâul Lupa etc. Din punct de vedere al delimitării administrative, plaiul Prahovei urma cursul râului omonim, începând din dreptul Predealului şi până la Băneşti, apoi spre răsărit includea Urleta, Telega, Buştenari şi Măluroasa. De aici urma o direcţie nordică, pe hotarul dintre Pietriceaua şi Bertea, fără a include Păltinetul, apoi pe traseul vârfurilor Moaşa, Grohotişul, Bobu Mare, urmând linia munţilor, până la Predeal. 

              Aferentă monografiei sale, harta lui Stoica Teodorescu din 1926  menţionează şi localităţile Lunca Mare (618 m), Podul Cheii, ,,Brebul’’ şi Pietriceaua, acest ultim sat fiind menţionat la 738 m altitudine. Pe o hartă a judeţului Prahova din 1931 sunt de asemenea marcate ca aparţinând de Plasa Câmpina, ,,comuna rurală’’ Brebu şi satele Podu Cheii, Pietriceaua şi Strâmbenii.

              O hotărnicie care face referire la moşia ,,Vatra Schitului Brebu’’ este cea întocmită la 31 decembrie 1899 de către inginerul hotarnic bucureştean Alexandru Radu Wardalah. ,,Cartea de hotărnicie Wardalah’’ s-a realizat la cererea foştilor clăcaşi brebeni Ion Bica Savu, Dinu Bucşe, Ion Nicolae Vasile, Toma Pârvu şi Ion Niţă Văcaru.

              Suprafaţa curţii şi grădinii fostei mânăstiri Brebu era de 6 ha şi 5507 mp (sau 13 pogoane şi 89 stânjeni pătraţi), iar ca unităţi de măsură, inginerul a folosit ,,stânjenul lui Şerban Vodă’’, având un metru şi 9665, pogonul (1296 stânjeni pătraţi, pogonul fiind socotit la 5011,79 mp, conform legii din 1864).

              Importantă pentru istoria comunei noastre credem că este menţionarea ca şi repere topografice a unor nume de locuri şi puncte din comună, multe dintre acestea păstrate până în zilele noastre: La Motoacă, La Ion Ţugui, Crucea de Piatră, Matei Stoica, Lacul Sec, Şerban Stoica, Ghiţă şi Andrei Maholea, Mihai Constantinescu, Eleşteul, La Văcărescu, Andrei Ţiganul, Niţă Ploscaru, Ion Cojanu, Logofătul Stan, Gheorghe Gâlcă, La Anini, Valea Ulmilor, La Cotu Gani, Valea Purcarului, Valea lui Dinu Lungu, Drumul la Pietricea, Odaia Dascălului Lixandru, Lupa, La Strâmtori, Muchia lui Toader, Mărul dulce, Muchia rugilor, La Foişor, Lupoaica, Vâlceaua Carâmbului, La Petrişor, Vârful Rotund, ValeaDoftanei ş.a.

 

                   Facem în continuare prezentarea câtorva toponime de azi:

 

 Afirmaţia îşi are acoperire, mult în zona nordică a satului Pietriceaua existând cunoscutul Plai al Şerban Vodă, care leagă Teşila de Bertea, unde în trecut, pe muntele ,,Bichetul’’ a existat un pichet grăniceresc. Plaiul Şerban Vodă porneşte de la apus de Schiuleşti (comuna Izvoarele, nu departe de Vălenii de Munte), trece prin Vf.Mare Bechet (1058 m), ocoleşte pe la sud Vf. Poiana Lungă (1196 m), trece prin muntele Trifoiul, prin Radila şi se sfârşeşte în comuna Valea Doftanei.

Prin Schiuleşti a trecut în 1611 acelaşi Radu Vodă Şerban (care domni în trei rânduri: octombrie 1601, octombrie 1602-ianuarie 1611, mai-septembrie 1611), un demn urmaş al lui Mihai Viteazul. După cum ştim, în ianuarie 1611,  un atac prin surprindere al principelui transilvănean Gabriel Báthory, (cu ajutor turcesc, în urma căruia Târgoviştea este ocupată), îl determină pe ,,ultimul cruciat’’, domnitorul Radu Şerban, să părăsească cetatea de scaun, refugiindu-se în Moldova. ,,Şi făcu pe Radu să fugă fără măcar a-şi putea lua, odată cu doamna şi cu cele două fete şi pe maică-sa’’. După o altă opinie, domnitorul muntean, după ce ar fi încărcat bogăţiile în căruţe, şi-a luat soţia (Elena) şi o fiică (Ancuţa), iar rădvanul care o ducea pe mama sa, Maria, ar fi rămas în urmă, fiind ajuns de urmăritori. Mama domnitorului este luată prizonieră  şi dusă la Târgovişte, unde sfârşeşte curând. Este ocupat şi restul Munteniei şi Bucureştiul, locuitorii nereuşind să fugă în păduri, după străvechiul obicei. La 6 iulie 1611, domnitorul se afla la Schiuleşti, sat la nordul căruia se găseşte Mânăstirea Crasna, ctitorie din 1824 a postelnicului Dinu Potlogea, locaş construit pe locul unei mai vechi sihăstrii. El trimite în avangardă un detaşament, după care urcă pe acest plai, pe cărări ,,pe unde nu s-a pomenit să fi trecut vreodată grosul unei oştiri, dar nu s-ar fi închipuit să treacă nici o ceată’’, cum scria un căpitan din oastea lui Báthory. Oştile muntene afluiesc pe Valea Târlungului şi de aici la Braşov, în bătălia de la 10 iulie 1611 muntenii ieşind triumfători.

                În ceea ce priveşte obârşia unor nume de genul: Păltinetul, Teişul, Alunişul, Cărpinoasa ş.a., aceasta se trage de la predominanţa unor arbori sau arbuşti în acel areal. Pentru întreaga comună, mai amintim toponimele: Coasta Brebului, Podul Brebului, Capul Câmpului, Spoială, Piscani, Buzăţoi, Petcani, Porumbişte, Trei Cocoşi, Odaia lui Stan Manea, Odaia Cosmineanului, La Pană, Casa Pădurii, La alea două poduri, Vâlceaua Mare, La Vulpe, La Stâlpuleţ, La Teşileanca, La Mărăcine, Pe Livezi, La Izvor, La Vâna Rece, La Curătura cu plopi, La Şipot, Dobra, Coasta Naibii ş.a.

 

             

               

             

 

 

           

                  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EI  SUNT  VECINII NOŞTRI

 

 

              Te vei mira poate, dragă cititorule, de frumuseţea meleagurilor ce ţin de comuna Brebu, de vechimea, de istoria acestui ţinut românesc. Toate acestea nu sunt deloc întâmplătoare şi nici singulare, pentru că, în cele ce urmează vei vedea ce vecini de seamă are Brebul nostru.

 

MUNICIPIUL CÂMPINA

 

Declarat nu de mult municipiu (24 noiembrie 1994), Câmpina se află la o altitudine de 436 m, aşezarea apărând menţionată pentru prima oară  abia într-un document din anul 1503, fiind pe lista satelor şi târgurilor ale căror locuitori care aveau legătură cu Braşovul.

              Legat de numele aşezării, a existat şi o polemică, B.P.Hasdeu susţinând originea slavă (,,Kopina’’ – rug de mure), în timp ce Sextil Puşcariu pe cea latină (,,Campus – Campinus’’ – câmp, câmpie).

              În 1593 aşezarea devine punct vamal, unde la 1610 era şi reşedinţa unui vameş, pentru ca în 1663 localitatea să fie însemnată ca târg. Un alt hrisov, cu mult anterior celor deja menţionate, este cel prin care Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), la 23 martie 1482, aflat la Gherghiţa, dăruieşte Mânăstirii Snagov şi egumenului Eftimie, mai multe sate şi părţi de moşii, alături de care găsim ,,Vama Prahovei’’. Vama de la Câmpina era destul de solicitată şi de rentabilă, deoarece, în vremea glorioasei domnii a lui Mihai Viteazul, la 1600, venitul ei era dăruit – pe lângă ce revenea oamenilor stăpânirii – la două mânăstiri, Snagov şi Glavacioc, pentru ca în 1697, boierul Preda Brâncoveanu să poruncească vameşilor de la Câmpina şi Văleni să nu ia vamă mânăstirii Mărgineni pentru ,,bucate ale mânăstirii, iar nu dă neguţătorie’’. Alte vămi mai existau în vremea aceea la Ploieşti şi la Bratocea.

              Prin urmare, cum era şi firesc, situarea pe principalul drum dintre Ţara Românească şi Transilvania a contribuit la dezvoltarea economică a aşezării. În vremea domniei lui Matei Basarab, la 1640, găsim în Câmpina pe un Apostol, vătaf, om însărcinat cu paza plaiului, a drumurilor şi potecilor spre Transilvania. La 12 martie 1674, voievodul Gheorghe Duca (1673-1678) precizează într-un hrisov că drumul Câmpinei este destinat negoţului. În ,,Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei’’ (Cronica polonă) din 1677, Miron Costin aminteşte Câmpina printre oraşele munteneşti, iar Ion Neculce în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei’’, vorbeşte despre ,,marginea Ţării Munteneşti unde se cheamă Câmpina’’.

              Dar nu numai comerţul a condus la dezvoltarea aşezării. Într-un document din 7 ianuarie 1536 se menţionează existenţa la Câmpina a unor mori, în 1697 apare prima informaţie despre bogăţia în păcură a acestor locuri, (o vadră de păcură se vindea în 1745 cu ½ taler) pentru ca, în vara anului 1788, domnitorul Nicolae Mavrogheni să îşi instaleze aici tabăra oastei sale, cu care pleacă spre Predeal, unde, la 12 august sileşte trupele austriece să se retragă din Ţara Românească. La retragere, Mânăstirea Poiana, ctitorie a marelui spătar Toma Cantacuzino, unde a fost egumen şi Ghenadie Pârvulescu de la Brebu, ce-şi va lua şi numele de ,,Poenaru’’, este pustiită de armatele turceşti. Tot acum, cetele de turci însărcinate cu paza Văii Prahovei, ce-şi aveau tabăra la Câmpina, în goana lor după pradă, vor jefui şi incendia aşezarea.

              Astăzi, privind frumosul oraş cu greu ne-am mai imagina cât de mic era odinioară. În anul 1810 Câmpina nu avea decât 133 de case, şi 485 de locuitori, în 1899 ajunge la 3779 locuitori, pentru ca statistica din anul 1930 să stabilească existenţa a 1402 case, 5 hoteluri, 15 şcoli, 4 biserici, 2 spitale, 5 bănci, gară, poştă etc. Fără îndoială, industria petrolului a fost ,,vinovata’’.

              În privinţa instanţelor judiciare, avem Judecătoria Populară Mixtă Câmpinam, care ia fiinţă în 1871, având de soluţionat şi numeroase dosare de expropriere, printre care, în anul 1919 ale moşiilor Brebu, Seciurile, Şotrile etc. Într-un document din 4 iunie 1846, cu privire la un proces al Mânăstirii Mărgineni cu proprietarii unui han din Câmpina, apar ca martori şi săteni din Brebu Megieşesc.

              Din 1854 datează înfiinţarea primei staţii de telegraf, iar în 1830 Câmpina este aleasă de Divanul Ţării Româneşti ca schelă (vamă) pentru exportul de vite către ,,Ţara Nemţească’’, alături de Rucăr şi Vălenii de Munte. Aşezarea a cunoscut o mare dezvoltare şi datorită modernizării drumului spre Transilvania, pe Valea Prahovei, pe unde circulau căruţele cu mărfuri şi poştalioanele (actualul D.N.1 va deveni prima şosea asfaltată din ţară în 1930-1932, iar în 1879 se inaugurează calea ferată Ploieşti-Predeal, cu gară la Câmpina).

              În anul 1864 aşezarea este declarată oraş, în urma decretului domnesc emis de Alexandru Ioan Cuza, iar la 13 septembrie 1913, încercând să traverseze Carpaţii, Aurel Vlaicu se prăbuşeşte cu aparatul său şi moare în apropiere de Câmpina, la Băneşti, unde astăzi se poate admira un frumos monument, pentru ca, în perioada interbelică aici să îşi dea în petic cunoscuta ingeniozitate românească, Nicolae Popescu construind un motor aeronautic.

              Puternica înflorire pe care avea să o cunoască aşezarea are repercursiuni pozitive şi asupra localităţilor din jur, inclusiv a comunei Brebu. La Câmpina, în 1890 ia fiinţă prima schelă petrolieră din ţară, numărul sondelor ajungând în 1924 la 320, iar la 1895-1897 rafinăria ,,Fabrica Nouă’’ (,,Steaua Română’’), care avea ca obiect de activitate exploatarea, prelucrarea şi vânzarea ţiţeiului, să devină cea mai mare şi cea mai modernă din Europa, la acea dată (prelucra o cantitate de ţiţei de 1200 t/zi). O premieră românească se realizează la 1 decembrie 1904, când ia fiinţă prima şcoală de maiştri sondori din Europa, expresie edificatoare a gradului de dezvoltare economică a zonei.

              La nivelul anului 1907, societăţile petroliere ,,Buştenari’’ – cu sediul central în Bucureşti – şi ,,Telega Oil Co Ltd. (Londra), Societatea Italo-Română (Bucureşti) şi Allgemeine Petroleum Industrie Aktien Gesellschaft (Berlin) fondează Societatea ,,Concordia’’ Bucureşti. Societatea a trecut în 1918 sub control elveţian, apoi franco-belgian. Avea atunci zăcăminte în exploatare la Telega, Băneşti, Moreni, Buştenari, Doftăneţ, Băicoi, Ţintea, Scorţeni, realizând în 1943 o producţie de 562.530 tone ţiţei. Recordul însă a fost realizat în 1936, când rafinăria a prelucrat o cantitate de 1,4 mil. tone petrol. Amploarea exploatării petrolului este reliefată şi de cele nu mai puţin de 32 de societăţi petroliere care au activat în zona Câmpinei, în intervalul anilor 1864-1910.

              Tocmai datorită industriei petroliere Câmpina avea în vremea celui de-al doilea război mondial una dintre cele mai redutabile apărări antiaeriene, aici fiind detaşată Divizia 5 AA germană. Cu toate acestea, oraşul a suferit patru atacuri aeriene ale aviaţiei aliate, de care bătrânii comunei noastre îşi amintesc cu siguranţă: primul, duminică, 1 august 1943 (efectuat de aviaţia americană, cu avioane ,,Liberator’’, care au decolat din Libia); al doilea, la 5 mai 1944 (la ora 01.30), efectuat de englezi; al treilea, la 15 august 1944, iar ultimul trei zile mai târziu, tot al aliaţilor. Azi, obedienţii conducători români, dezveliră iarăşi cu fast statuia americanilor, cei ce ne-au omorât conaţionalii! Mai există aşa ceva în lume?

              Demnă de menţionat este şi intensa viaţă spirituală, faţă de care câmpinenii au o deosebită aplecare şi cu care se mândresc. Sau au făcut-o, căci acum… Vremelnic ori pentru mai lungi perioade, numeroase personalităţi au îndrăgit aşezarea. Oamenii vremii şi oamenii mari în spirit nu au ocolit Câmpina. Pe la 1797, sibianul Zenobiu Pop, cel cu studii la Şcoala Domnească şi la Viena, viitor director al Băncii Imperiale vieneze, îşi petrecea vara ,,în munţii Câmpinei şi Buzăului’’ şi nu este exclus să fi călcat şi pe meleagurile noastre. După ce în 1836 poetul Cezar Bolliac este găzduit aici de boierul progresist Ion Câmpineanu, acesta descrie peisajul descoperit în poezia ,,O dimineaţă pe malul lacului’’, iar nu mult mai târziu, Dimitrie Bolintineanu ne descrie meleagurile câmpinene, eroii romanului său ,,Elena’’ făcând o plimbare la Telega şi Brebu. 1862-1867 este perioada în care Ion Heliade Rădulescu – fost revizor şcolar al judeţelor Prahova şi Buzău – se stabileşte aici, construindu-şi o casă.

              Câmpina a fost un loc iubit de către oameni de seamă ai vremii. Pe platoul câmpinean şi-au construit case Anton Bacalbaşa, Maria Ventura, Alexandru Lahovary ş.a. În 1890 renumitul chimist dr. Constantin I. Istrati, fost preşedinte al Academiei Române (1913-1916) şi membru al Societăţii Regale de Chimie din Londra, îşi construieşte aici ,,o căsuţă în stil românesc’’, ce va fi demolată în preajma celui de-al doilea război mondial. Temporar, el a locuit în Câmpina încă din 1871. El este cel care face o substanţială donaţie în cărţi bibliotecii câmpinene. Astăzi doar o stradă şi parcul (pe locul căruia se află acum Şcoala de Agenţi de Poliţie ,,Vasile Lascăr’’), îi mai păstrează numele, dar, în inimile câmpinenilor, omul de ştiinţă va rămâne de-a pururi.

              La 1893 Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de seamă a culturii române, enciclopedist, lingvist, ,,geniu de o înspăimântătoare vastitate’’, cum l-a numit Mircea Eliade, începe edificarea frumosului castel care poartă numele fiicei sale, prematur decedate la vârsta de 19 ani, Iulia. Va fi terminat în 1897 şi în el îşi va petrece savantul tristeţea ultimilor ani din viaţă. Din păcate, castelul avea să ajungă într-o stare jalnică, datorită neglijenţei legatarilor testamentari, în perioada ocupaţiei germane din primul război mondial, nemţii folosind castelul ca grajd. În 1928, reprezentantul moştenitorilor, avocatul craiovean C.M.Ciocăzan, donează construcţia în ruine Ateneului Popular B.P.Haşdeu Câmpina, care avea o filială şi la Brebu. ,,E frumos din partea câmpinenilor că s-au gândit să comemoreze pe Haşdeu’’ – spunea Iorga în discursul de la Ateneul câmpinean, la aniversarea de la 28 august 1927. Restaurat în 1964, şi apoi târziu, după cutremur, în 1994-1995, castelul poate fi admirat în toată splendoarea şi unicitatea lui şi astăzi, graţie prof. Nicolae Simache, care la 9 aprilie 1965 a inaugurat colecţia muzeală cuprinzând mobilierul şi diverse obiecte ale familiei, documente originale, ediţii princeps ale operelor sale, tablouri semnate de Grigorescu, Henţia ş.a.                         

              Cum este de notorietate, la Câmpina şi în satele din împrejurimi şi-a desfăşurat activitatea o lungă perioadă de timp cel mai mare pictor al românilor, Nicolae Grigorescu. Astăzi turiştii pot vizita Casa memorială Nicolae Grigorescu, construită chiar de artist în 1904 şi restaurată, care adăposteşte mobilierul, obiecte personale şi o parte din lucrările diferitelor perioade ale creaţiei sale: Barbizon, Războiul de Independenţă ş.a.. De asemenea, aici admirăm şi  lucrări realizate după 1887, când artistul se stabileşte ,,definitiv’’ la Câmpina, care sunt grupate în ceea ce s-a numit ,,Perioada albă’’. Aici pictorul este vizitat, printre alţii, de V.Alecsandri, I.Ghica, B.Şt. Delavrancea, C.Bolliac, G.Coşbuc, Al.Vlahuţă. Se stinge din viaţă în 1907, fiind înmormântat în cimitirul oraşului. Construit în 1929, fostul liceu Barbu Ştirbei îi poartă astăzi numele. Ar mai trebui amintită puternica industrializare pe care o cunoaşte oraşul, curentul politic socialist, iar mai târziu cel comunist, găsind în această zonă numeroşi adepţi: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Gh.M. Bujor, I.C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Gogu Rădulescu ş.a., mulţi dintre ei nefiind localnici, ba mai mult, nefiind chiar români.

              Pentru perioada 1926-1929 sunt de semnalat concertele anuale ale geniului muzicii simfonice româneşti – George Enescu, care va susţine recitaluri sporadice până prin 1936. Liceele de fete şi de băieţi se înfiinţează în anii 1923 şi respectiv, 1919, iar în 1928 Geo Bogza editează revista de avangardă  ,,Urmuz’’. Să mai adăugăm că la Câmpina au conferenţiat oameni de seamă ai vremii – V. Eftimiu, M. Eliade, M. Manoilescu, Şt. Meteş, N. Iorga ş.a. – şi vom avea o imagine aproximativă a importanţei nu numai economice, dar şi culturale a acestei aşezări.

              Anul 1964 aduce inaugurarea Casei de Cultură, iar în 1984 a Casei Tineretului. Călătorul abătut pe meleaguri câmpinene, poate admira în partea de apus a cartierului Voila, Castelul Prinţului Ştirbei, urmaş al familiei domnitoare, astăzi sediul unui sanatoriu pentru tratarea afecţiunilor neurologice. Fiu al domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1853; 1854-1856), Dimitrie devine singurul proprietar al moşiei Câmpina în 1871. Fiica sa Marta, se va căsători cu contele de Blöme, devenind Martha de Blöme  şi va moşteni castelul de la Voila, ca şi domeniile înconjurătoare până în 1925, la reforma agrară.

              În zilele de acum, călătorul abătut din DN 1 pe la Câmpina poate lesne remarca contrastul între artera principală – bd. Carol I - o adevărată ,,coloană vertebrală’’, care străbate oraşul de la nord la sud, mărginită de blocuri mici şi oarecum cochete şi vechile străduţe lăturalnice, străjuite de castani şi tei, în umbra cărora se mai zăresc frumoase vile, amintind de parfumul trecutelor vremuri.

              Primarul de azi este un inginer, Horia Tiseanu (PNL). Vorbind despre Câmpina nu poate face abstracţie de curentul  comunist, care şi-a avut printre fruntaşi pe unii câmpineni şi care a găsit aici teren propice printre numeroşii muncitori din industria locală. Dacă la începutul secolului trecut, datorită industriei extractive Câmpina era o aşezare cosmopolită, cu nemţi, austrieci, olandezi, italieni, greci, evrei, astăzi străinii au plecat, ori s-au pierdut în masa băştinaşilor. Mai găsim totuşi la studioul foto situat peste drum de policlinică pe un grec, Zisopol, pe un autor de monografie Dan Silviu Cratocvil, ori pe un Bischoff, Szrvlovits, Bentz, Griesbach, Werbic, Bruder, Theoharidis, Blechthal. Este orăşel cochet, aşezare curată, considerată de specialiştii meteo ca având cele mai multe zile însorite într-un an. Mulţi ani, în jurul aşezării au gravitat aidoma unor sateliţi numeroase alte localităţi ce-şi timiteau aici muncitorii, începând cu primii ani ai sec. al XX-lea şi până în 1989: Băneşti, Proviţa, Drăgăneasa, Brebu, Telega, Valea Doftanei, Şotrile, Măgureni, Breaza, Poiana Câmpina… Astăzi, miile de muncitori navetişti au ajuns în covârşitoare parte şomeri.

             Este oraş cu hoteluri, mari firme, cu cea mai mare şi mai modernă rafinărie din Europa anului 1897, cu primul Institut de Cercetare în Petrol şi Gaze din România şi printre singurele de pe mapamond, patru colegii naţionale, Şcoala de Agenţi de Poliţie ,,Vasile Lascăr’’. În aceeaşi măsură, la Câmpina mai ai încă privilegiul de a zări câteva sonde petroliere, amintind de vremuri apuse, când aici se găsea centrul petrolului din întrega Europă.

            Dar mai e şi oraşul cu uzine falimentate de prostia unora, interesul multora şi capitalismul de cumetrie de după 1989.

 

 COMUNA ALUNIŞ

 

Alunişul este o aşezare subcarpatică, situată în partea de sud-est a satului Pietriceaua, pe malurile pârâului cu acelaşi nume, încât ai zice că gospodăriile s-au înşirat pe firul Alunişului ca mărgelele pe o salbă.

              Comuna este formată din satele Aluniş (în est, la confluenţa pârâului Aluniş cu pârâul Bertea) şi Ostrovul. Denumirea sa vine de la cea a arbustului alun, care se găseşte foarte des pe teritoriul localităţii. În alunişuri  se crede că ar fi adăposturile preferate ale şerpilor, la fel cum se cunoaşte credinţa din mitologia populară românească, alunului atribuindu-i-se puteri miraculoase: ,,Cu alunul am descântat/ Muşcătura s-a vindecat’’.

              Toponimul ,,aluniş’’ este unul românesc şi apare în documentele slavo-române încă din sec. al XVI-lea, de unde se poate presupune că aşezarea este destul de veche, chiar dacă, documente care să o ateste sunt destul de târzii. O cercetare amănunţită va scoate la iveală hrisoave mult mai vechi, întrucât, această zonă - cuprinzând satele Pietriceaua, Bertea, Aluniş, Vărbilău şi Slănic – a constituit loc vechi de vieţuire românească.

              Astfel, printr-un zapis din 21 februarie 1687, Stoica Bora vinde lui Mihai Cluceru partea sa din moşia Alunişiu. După aceasta, întâlnim menţionate în numeroase documente moşii sau părţi de moşie din Aluniş şi Stâmbeni, după cum urmează: la 12 februarie 1712, un număr de 12 boieri întocmesc hotărnicia moşiei Strâmbeni; la 25 aprilie 1806, Vel logofătul Ianache Bărcănescu stăpânea împreună cu moşnenii strâmbenari (aceştia din urmă aveau moşia megieşească Siliştea Strâmbeni); la 1 mai 1806 stăpânea Sanda, fiica lui Stanciu, logofăt de vistierie; la 27 iunie 1813 boieri orânduiţi de domnitor dau o ,,anafora cu întărire domnească’’, pricina constituind-o o călcare a moşiilor Strâmbeni şi Aluniş; la 25 aprilie 1813 se iscă o pricină pentru 48 de stânjeni din hotarul moşiei Strâmbeni, între logofeteasa Ecaterina Bărcăneasa şi postelnicul Ştefan Ornescul; ,,alegerea hotarelor moşiei Strâmbeni şi Alunişiu’’ este realizată la 3 august 1815 de către Răducanu Fărcăşanu; proces la Judecătoria judeţului Saac în care sunt implicaţi moşneni alunişeni, la 20 septembrie 1938; printr-un zapis dat la 20 noiembrie 1840, Radu Pascu Drăgan vinde partea lui de moşie paharnicului Petrache Eliat (care, în 1845 intră în conflict cu Constantin Sterianoiu Postelnicelu, pentru o moară făcută la Ştefeşti); cartea de hotărnicie a inginerului hotarnic Em. M. Mehtupciu, din 19 august 1875 ş.a..

              În anul 1831, aşezarea intra în componenţa Plaiului Teleajen din judeţul Saac şi purta denumirea de Strâmbeni (din care făcea parte satul Aluniş). Denumirea provine de la un slujbaş domnesc – Strâmbeanu, un postelnic cu acest nume fiind întâlnit în vremea lui Constantin Brâncoveanu, sau de la toponimul ,,Piatra Strâmbei’’. Mult mai spre încoace, printre cei care în 1857 posedau moşia Strâmbeni, vecină cu ,,Strâmbenii Mitropoliei’’ se număra şi moşneanul Stănică Strâmbeanu. Doi ani mai târziu, în 1833, comuna figura printre localităţile în care se organizau anual, de sărbători, târguri şi bâlciuri şi în care mergeau şi pietriceni, berteni şi brebeni. Aşa se face că, prin 1838, anual se ţineau două până la patru bâlciuri, iar uneori se organizau şi târguri. Prin desfiinţarea judeţului Saac (Săcuieni), începând cu anul 1845 localitatea aparţine judeţului Prahova.

              Cu primar inginer (Iulian Cristian Bagiu, PSD) şi o suprafaţă de 2678 hectare, Alunişul are în prezent o populaţie de 3899 locuitori, accesul în comună făcându-se pe drumurile judeţene 214 şi 101.

 

COMUNA BERTEA

 

Situată pe malul pârâului omonim, frumoasa aşezare este formată din satele Bertea (reşedinţă, amplasată în sudul comunei) şi Lutu Roşu, care este situat în apropierea pârâului Păltinoasa, afluent al Doftanei.

              Localnicii spun că Bertea îşi are originea pe la începutul mileniului II, luându-şi numele de la primul locuitor stabilit aici – un voinic, Berteluş   iar Nicolae Iorga afirmă că moşnenii locului vorbesc de căpitanul Bărtăluş, de pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ca întemeietor al satului, însă în tradiţia locală, cătunul Lutu Roşu, situat spre munte, este cunoscut cu o vechime mai mare decât Bertea.

              Afirmaţia este confirmată şi de un hrisov dat la 3 decembrie 1483, la Târgovişte, prin care domnitorul Vlad Călugărul (1481; 1482-1495) întăreşte unor boieri mai multe moşii. Printre ei se afla Jupan Bârta Pătru, care, în cuprinsul aceluiaş document, mai apare şi sub forma Berta şi Bertea, iar una dintre acestea era ,,Luturoasa cinci părţi’’. Alte hrisoave sunt cele din 1506 şi un altul din 18 februarie 1756, în care, printre martorii unei ieşiri din indiviziune se afla Stoica logofăt ot Bertea şi Coman Fălcea ot Bertea, ambii ştiutori de carte. Un alt document datează din 3 iulie 1790, prin el consfinţindu-se o vânzare de pământ, iar un altul din vremea Regulamentului Organic, constituind o plângere a unui localnic împotriva abuzurilor proprietarului moşiei.

              Dintre documentele referitoare la Bertea, păstrate în Colecţia de documente a profesorului Traian Ionescu din Sinaia, reies conflictele derulate pe o perioadă de aproape 200 de ani, dintre moşnenii Dumbrăveşti şi cei Ciobăneşti din ,,Berteşti’’. În acest sens, cel mai vechi document este zapisul din 27 mai 1646 care atestă faptul că ,,vel paharnicul a ordonat ca megieşii tocmelnici ai lui Radu Căpăţână din Berteşti’’ şi ai lui Ciobanu din Ciobăneşti să se împace.

              Sat de moşneni, în 1838 Bertea avea 234 de familii, o aşezare puternică, cu adânci rădăcini istorice. Şi astăzi mai există în sat meşteri fluierari, bine-cunoscuţi pentru măiestria lor în confecţionarea vechiului instrument ciobănesc. Renumit în rândul cunoscătorilor din satele învecinate, mare maestru în confecţionarea fluierelor din lemn de prun dulce, prun vânăt, paltin şi cireş, a fost săteanul Ion Frânculescu din Bertea, iar din Aluniş, amintim un urmaş al lui Dumitru Ciobanu, meşter în confecţionarea cimpoaielor, precum şi pe rapsodul popular Simion Stanciu. Şcoala satului se pare că a luat fiinţă la 1830, în 1838 având ca învăţător pe Ioniţă Popa Constantin.

              O vreme, Bertea a constituit trecătoare, aici existând şi un pichet de graniţă spre Transilvania, satul fiind amintit pe la 1897 cu 72 de cai, 226 vaci, 232 capre, 1826 oi, 248 porci etc.

              Monumentele din comună sunt: ,,Crucea de piatră’’ – amplasată la intrarea în localitate, dinspre oraşul Slănic şi care a fost ridicată de către localnicii berteni la 20 decembrie 1598, deci pe vremea domniei lui Mihai Viteazul şi ,,Piatra cu inscripţie’’ – care este un monument de formă piramidală neregulată, cu o inscripţie slavonă şi este înălţat în 1662, în timpul lui Grigore Ghica (1660-1664), în memoria unor localnici. Mai menţionăm ,,Monumentul eroilor’’ – ce a fost ridicat în 1925 de către obştea locală, fiind amplasat în curtea şcolii, şi care prezintă inscripţia ,,Recunoştinţă eroilor berteni morţi în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918’’ şi ,,Eroul de la Tabla Buţii’’ – reprezintând un ostaş luptând şi a fost edificat în 1925 de către învăţătorul Bănică Niţescu, sculptor local, în memoria lui Ion Belciug, mort în zona trecătorii carpatice de la Tabla Buţii, în 1916. Alături de cei 75 de ostaşi căzuţi în primul război mondial, din comuna Bertea s-au mai jertfit în al doilea război mondial 23 de săteni.

              Bertea are o suprafaţă comparabilă cu a Brebului, mai precis de 5232 ha, însă la o populaţie de doar 3504 locuitori, accesul făcându-se pe DJ 101T.

 

                  

COMUNA VALEA DOFTANEI

 

Bătrână aşezare muntenească de un deosebit pitoresc, Valea Doftanei este situată la poalele Munţilor Baiului, la limita cu cele ale Munţilor Grohotiş, pe valea râului Doftana, apă care-i treversează teritoriul în lung. Este formată din două mari sate: Teşila (reşedinţă, dispusă la sud, care în trecut dădea denumirea comunei) şi Trăisteni.

              Despre etimologia denumirii ,,Teşila’’ legenda locală spune că, pe vremuri,  haiducul Nicolae Grozea din Brebu, poposise prin aceste locuri, în vederea întâlnirii cu camarazii săi, iar într-un copac de aici îşi atârnase ,,teşila’’. ,,Teşilă’’ = pungă de piele în care se ţin banii, cuvânt care provine din germanul ,,tasche’’, devenit ,,taşă’’. Trăisteni nu poate proveni decât de la ,,purtători de traiste’’, trăistenari, cum li se mai spune.

              Pe teritoriul comunei, la hotarul cu Brebu, se află barajul şi hidrocentrala de la Paltinul, dată în exploatare în 1972, cu o putere de 10,2 MW. Relieful muntos este mai accentuat către nord, unde aşezarea – care are o suprafaţă de aprox. 28 610 ha – este limitrofă judeţului Braşov. Aflată în arealul comunei, Pădurea Glodeasa are o suprafaţă de 528 de hectare, este declarată rezervaţie forestieră (seminceră), speciile predominante fiind fagul, bradul, stejarul, alunul, socul ş.a.

              Aşezarea datează din vremea geto-dacilor, varianta existenţei unei cetăţi străvechi, situată sub muntele Gherghelău, preocupând anumiţi cercetători. Unii dintre munţii de aici sunt amintiţi în hrisoave încă de la 1441, în vremea domniei lui Vlad Dracul. Teşila, frumoasă şi bogată moşie, a fost de timpuriu înfeudată unor boieri şi apoi mănăstirii Mărgineni. Printr-un hrisov dat la Târgovişte de domnitorul Radu Paisie, la 16 iulie 1538, dăruieşte spătarului Drăghici, fratelui său, marele vistier Udrişte şi comisului Vintilă, mai multe proprietăţi, printre care ,,Mărginenii cu muntele Buceaci’’, Filipeştii, Băneşti, muntele Floreiu, sarea de la Mislea şi Breaza, Comarnicul tot, Negraşul, ,,Poiana Sării’’ (Telega), ,,Berteştii toţi şi Căscioarele’’, precum şi ,,Secăria toată cu tot hotarul şi Teşila toată cu tot hotarul’’.

              În 1574, voievodul Alexandru II Mircea (1568-1574, 1574-1577) întăreşte banului Drăghici şi ,,jupaniţei sale Vlădaia’’, sate, bălţi, mori, vii, ţigani, printre care şi satele: Mărgineni, Filipeşti, Cricoveni, Băneşti, Breaza, Comarnicul, Secăria, Bertea şi Teşila. Un alt act este dat de către Mihnea Turcitul, în cartea domnească din 1580, prin care porunceşte mănăstirii Mărgineni ,,ca să fie satul Teşilii tot, cu toţi rumânii şi cu tot hotarul, dăn câmpu, dăn apă, dăn pădure şi cu tot locul, cât se va alege, pentru că acest sat mai sus zis au dat şi au miluit dumnealui Udrişte banul pentru sufletul tătâne-său Drăghiceanu, de pomană’’.               

              Printr-un zapis dat la 10 octombrie 1834, Mânăstirea Mărgineni, stăpâna unui intins domeniu funciar pe Valea Doftanei şi proprietară a moşiei, îi acorda lui Văsii din Teşila, un loc pentru piuă şi moară, pe cursul Doftanei, iar trei ani mai târziu, la 26 octombrie 1837, acorda un loc cu embatic pentru o roată de dârstă şi una de piuă, pe aceiaşi apă, sub muntele Gâlmeiu Teşilei, sătenilor Stan Tocitu şi Manea Aleontie, pentru care aceştia trebuiau să achite în fiecare an mânăstirii 70 de lei.

              De altfel, mânăstirea avea să-şi exercite din plin rolul de mare latifundiar. În 1718, din pricina traiului greu, unii rumâni teşileni fug cu oile în Transilvania, în 1842 sătenii Radu Brânză şi ,,răspopa Vasile Şuşu’’ nu mai primesc învoirea de a locui pe pământul moşiei, motivul constituindu-l tulburările pe care aceştia le făcuseră. Pe preotul Vasile Şuşu îl găsim şi într-un document din 10 noiembrie 1837, în care Arh. Mărghinanu Ioachim, egumenul de la Mărgineni îi dă voie să facă o ,,moară cu o roată de piuă şi una de mălai pe apa Doftanei’’, pentru aceasta urmând ,,să plătească la mănăstire havaet pe fieşcare an câte un galben împărătesc olandez şi câte 50 de păstrăvi buni’’.

              Cealaltă componentă a comunei Valea Doftanei – satul Trăisteni – este amintit în cartea dată de Mihai Viteazul în 1600, lui Iane cu feciorii lui, întărindu-i stăpânirea peste moşia Trăisteni, în documentul de întărire dat de Alexandru Coconul, la 29 decembrie 1624, comisului Buzinca, în porunca lui Antonie Vodă din Popeşti către 6 boieri hotarnici de la 23 iunie 1670, ca şi cea a lui Constantin Brâncoveanu, din 1713, către Radu Piticu, om al Mânăstirii Căldăruşani, de a strânge venitul moşiei Trăisteni, şi munţilor Cucurmazu, Radoslavu şi Valea Neagră, şi cartea lui Alexandru Scarlat Ghica dată către aceeaşi mănăstire, întărindu-i stăpânirea munţilor Radoslavu şi Valea Neagră.

              De asemenea, parte din sat a mai a fost dăruit de către spătarul Mihai Cantacuzino, Mânăstirii Sinaia. Locuitorii de aici şi-au adus un important aport la construirea şi la paza cu 40 de săteni sub comanda unui vătaf, a acestui lăcaş, aşa cum reiese dintr-un hrisov al lui Constantin Brâncoveanu din 1702. În 1932, moşia Crăiţa aparţinea statului, având o suprafaţă de peste 7 ha, după ce, în 1571 aparţinuse aceleiaşi mânăstiri Mărgineni.

              Satul Trăisteni a fost pentru multă vreme al Mânăstirii Sinaia, ctitorie a spătarului Mihai Cantacuzino, care a înzestrat-o cu numeroase moşii, inclusiv acesta. La construirea frumosului edificiu clerical (1690-1695), au participat şi numeroşi săteni din Comarnic, Trăisteni şi Teşila, cu animale de tracţiune şi căruţe. Tot aceşti săteni aveau să participe – orânduiţi de Constantin Mavrocordat, printr-o poruncă dată în 1717 – la asigurarea pazei cu 40 de oameni şi vătaful lor. Lăcaşul era înconjurat de ziduri, fapt de natură să-i confere şi un important rol militar, la 1702, în deci vremea lui Constantin Brâncoveanu, corpul de pază fiind înarmat, scutit de oierit (în limita a 1000 de capete) şi de dijmărit (pentru 300 de stupi şi 400 de porci).

              În anul 1747, pentru a-şi achita unele datorii, spătăreasa Safta Cantacuzino vinde Mânăstirii Mărgineni unele moşii, printre care şi munţii Floreiul (,,Stâna Doamnei’’), Răzoarele, Unghia Mică, Faţa Găvanei cu poienile din Valea Prahovei şi a Doftanei, Susaiul şi ,,a treia parte din Poduri, ce sunt la Trestieni pe apa Doftanei’’. Muntele Susaiul va ajunge în stăpânirea familiei Dudescu, care, pe la 1800, îl ipotechează în favoarea unui anume Ştefan Băltăreţu. Trăind o vreme în Franţa, acest aventurier Dudescu nu îşi mai poate plăti datoriile şi vinde numeroşi munţi Casei Manuc Bei din Bucureşti, cei ce stăpâneau cunoscutul Han al lui Manuc, care, la 1892, le vinde la rândul ei Casei Regale. După cum se vede, în vreme ce majoritatea ţăranilor nu avea pământ, tranzacţiile cu aceste mari proprietăţi deveniseră ceva obişnuit pentru potentaţii vremii. E valabilă şi azi.

              Trăistenarii şi teşilenii sunt cunoscuţi ca unii ce au conservat foarte bine tradiţiile populare, în aceste aşezări activând Asociaţia de etnografie şi folclor ,,Crăiţele’’, cu numeroase apariţii radio-tv, iar toamna organizându-se ,,Festivalul Caşcavelei’’. De altfel, însuşi marele sociolog Dimitrie Gusti, cel care a înfiinţat şi ,,Muzeul satului’’ din Bucureşti, a efectuat unele cercetări pe Valea Doftanei.

 

 

 

 

 

AI CARTE, AI PARTE (ŞCOALA  SATULUI  PIETRICEAUA)

 

 

 

                ,,Nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor’’.

                                                                Miron COSTIN  (1633-1691)

 

ÎNVĂŢĂTURA  DE  CARTE  DE LA  ÎNCEPUTURI  ŞI PÂNĂ  LA  REFORMA  LUI  CUZA

 

              Încă din sec. al X-lea avem cea mai veche dovadă a prezenţei unor ştiutori de carte prahoveni şi anume un fragment dintr-o inscripţie cu litere chirilice, descoperită la Bucov. Propriul nostru învăţământ a fost la început în limba slavonă. Necesitatea învăţăturii slavoneşti era impusă de biserică, de instruirea unor călugări învăţaţi, caligrafi şi pictori, dieci, pisari, de iniţierea scriitorilor de documente, a domnilor şi boierilor.

             Prima şcoală prahoveană consemnată în documente este considerată a fi cea întemeiată în satul Boldeşti, la 1582, însă a vorbi despre vechile şcoli săteşti înseamnă a aminti despre biserici, schituri şi mânăstiri şi, întrucâtva, de case ale unor localnici mai luminaţi, lăcaşuri pe lângă care au funcţionat – într-o formă desigur incipientă - primele noastre şcoli.

 

              După cum este cunoscut, Mânăstirea Brebu – la fel ca şi celelalte ctitorii ale lui Matei Basarab – în afară de punct fortificat pentru apărare şi lăcaş de rugăciune, a constituit un centru de cultură care a întreţinut şi dezvoltat tradiţiile cărturăreşti ale românilor. Şi datorită învăţăturii căpătate aici, în 1720, fostul egumen de la Brebu, Daniil, este uns mitropolit al Ţării Româneşti, mult mai târziu, ,,Coloniile şcolare’’ avându-şi sediul chiar în chiliile mânăstirii (vor fi dărâmate abia la 1910).

              La Câmpina, în anul 1827, ia fiinţă o şcoală la care veneau să înveţe copii din întreg Plaiul Prahova. Aici s-au instruit şi copii din Pietriceaua şi Brebu, luând în considerare apropierea teritorială, precum şi faptul că în sat erau şi familii moşneneşti mai înstărite şi clerici. Treptat, muntenii de pe aici şi-au dat seama că învăţarea scrisului şi a cititului răspundea cerinţelor practice de zi cu zi din cadrul obştii săteşti: vânzări – cumpărări, transcrieri, redactarea documentelor, scrierea unor diverse petiţii, ţinerea de socoteli cu privire la avere, animale, produsele stânelor, dările feudale etc. Sigur, ţinând seama de condiţiile vremii, iniţial învăţătura de carte era accesibilă numai celor avuţi. După 1814, domnitorul Ion Caragea (1814-1818) dă un hrisov de organizare a şcolilor, cu toate grupate în Eforia Şcoalelor, în care se spune că ,,la sate şcoli începătoare se înfiinţează pe lângă biserici’’, dar aceasta nu va însemna decât o biată intenţie. ,,Şcoale? Ştiinţă? Puteau oare să mai aibă loc, pe cât timp nu mai avea odihnă peatră pe peatră?’’ – va constata Dr. Constantin I. Istrati, o personalitate care a locuit o vreme şi la Câmpina.

              Începând cu 1828, în Muntenia se începe acţiunea de înfiinţare a unor şcoli elementare săteşti, pentru citit, scris, socotit şi catehism, însă în 1830 prin satele judeţului Prahova existau numai 12 şcoli, la care învăţau numai băieţii. Nu ştim dacă printre ele se aflau cele din Brebu ori Pietriceaua.       

       

              În vremea domniei lui Alexandru Ghica (1834-1842), anul 1838 rămâne ca piatră de hotar, prin legea sa oficializându-se şcolile publice săteşti din Muntenia. La 24 ianuarie 1838, vornicul D.M. Ghica se adresează Eforiei Şcoalelor, cerându-i să pună în aplicare ,,prescripţia proiectului al doilea pentru seminariu, protopopi şi preoţi’’, ,,că în fieşcare sat să se ţie, pe lângă preot, şi un cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului carte şi cântări’’. Prin urmare, după ce ,,s-au şi dat îndată circularnice porunci către tote ocolurile judeţelor’’, s-au înfiinţat şcoli pentru copiii satelor ,,urmându-se a lor învăţătură numai la vreme de iarnă, adică de la 1 noiembre şi până la sferşitul lui martie, ca în lunile alelalte să se îndeletnicească spre ajutarea părinţilor la lucrarea pământului’’.

              Dând curs solicitării, Eforia Şcoalelor trimitea o adresă către otcârmuitorii judeţelor, în care spunea: ,,Cântăreţul de la biserica satului să fie dator a ţinea şi şcolă, având drept plată câte duoe chile de bucate din magazia de reservă şi câte duoi lei de fieşcare casă pe an’’. Aşadar, în acest început, învăţământul era o sarcină care revenea micilor slujbaşi ai bisericii, pentru citit fiind folosite ceasloave, abecedare şi alte cărţi, în funcţie de înzestrarea existentă. Se făcea apel la otcârmuitorul judeţului - ,,dumneata cunoşti folosul ce va isvorî dintr-această sfântă întocmire’’ – pentru a se înţelege cu proprietarii de moşii şi a hotărî ,,casa în care are a se ţine şcola satului’’, iar în caz de neidentificare a unui asemenea imobil, ,,să chibzuiască mijloace pentru clădirea unei încăperi într-adins pentru aceasta’’. Cântăreţul – dascăl era întreţinut cu ,,doao chile de bucate’’ pe ,,fieşcare om şi câte lei doi de fieşcare enoriaş sătean, plătindu-i unul la Sf. Gheorghe şi celălalt la Sf. Dumitru’’.

 

              La 27 noiembrie 1838, un raport al Subocârmuirii Plaiului Prahova adresat Ocârmuirii judeţene, aducea la cunoştinţă că s-au luat măsuri pentru aprovizionarea şcolilor cu lemne pentru iarnă. Primele şcoli săteşti din Prahova unde s-a început şcoala au fost în număr de 14: Pietriceaua, Brebu Megieşesc, Brebu Mânăstirii, Comarnic, Breaza, Proviţa, Urleta, Telega, Slobozia, Proviţa, Poiana, Valea Lungă, Podul Vadului şi Talea. În acelaşi an, în Plaiul Teleajenului, se ridică şcoala din Strâmbeni (Aluniş).

 

              Aşadar, cinste înaintaşilor noştri! Deşi izolat şi confruntat cu mari greutăţi, satul nostru a avut şcoală instituţionalizată printre primele în judeţ, ceea ce nu-i deloc puţin lucru.

 

              Oare unde au deprins micii pietriceni buchiile, până pe la 1840, când – după cum vom vedea - se începe ridicarea unei şcoli? În lipsa unor documente, credem că şcoală s-a făcut în casa unui Paraschiv, dar, tot aşa, este posibil să fi fost un Duica, Puiu sau Oprescu, cei care şi-au avut casele în zona Plaiului, deci cam în centrul satului. Eforia Şcoalelor, în fapt Ministerul Educaţiei de la acea vreme, prin semnătura eforilor Al. Filipescu, D. Ştirbeiu, N. Picolo şi binecunoscutului Petrache Poenaru, va fi cea care întocmeşte şi ,,programa de înveţăturile şi regulele ce au a se urma prin şcolele din sate’’: cetirea (după table care vor cuprinde maxime morale şi religioase), scrierea (după ,,modeluri caligrafice’’ care urmau a se tipări), cathechismul legei creştine, aritmetica elementară, lucrarea pământului şi economia casei, ulterior fiind introduse şi ,,cântările bisericeşti’’. Pentru scriere se recomandau ,,tablele de piatră care se găsesc în munţii noştri’’. Caracterele erau bineînţeles chirilice, întrucât abia pe la 1848 începe să se pună serios problema ortografiei cu litere latine, biruinţa deplină a caracterelor latine fiind abia la reforma lui Cuza. Eforia invita în acelaşi an pe profesorii din Ploieşti ,,ca să se îngrijească a căuta tineri ţărani, feciori de popă şi alţii’’, pentru a deveni învăţători în sate.

              Începând cu anul 1838, candidaţii la funcţia de învăţător erau convocaţi în reşedinţele judeţelor, spre a li se verifica şi completa cunoştinţele pedagogice, perioada cursului fiind între 1 noiembrie şi 31 martie. După legea lui Alexandru Ghica, în timpul vacanţei, învăţătorii de la sate mergeau la ,,şcoalele de judeţe, două, trei luni’’, ca ,,să înveţe şi ei’’. ,,Profesorilor ţărani nu le era ruşine a fi ţărani şi a trăi ca ţăranii; ei nu se deosebeau de ceilalţi decât prin cultură, altfel traiul lor era ţărănesc’’. Ei erau mentorii, moralizatorii sătenilor’’, fiind ,,deprinşi cu viaţa rustică’’. Aşadar, iată ce mare şi frumoasă pildă: la fel cum sătenii aveau atunci popi-ţărani ca şi ei, dar cu carte mai multă, aveau şi învăţători ce nu se deosebeau prin straie şi mod de viaţă, ci prin gradul instrucţiei dobândite. Să nu uităm că, anterior acestor învăţători, au existat preoţii şi cântăreţul bisericesc. De aici a rămas la noi denumirea ce se păstrează până azi pentru ţârcovnic: dascăl. Câtă diferenţă faţă de noii dascăli de conjunctură, plătiţi cu salarii de mizerie de toate guvernele de după 1989, crescuţi după învăţături, legi şi mode noi, ce acompaniază prima călcătură şi prima lecţie ţinută la Pietriceaua cu o strâmbătură semnificativă a nasului!

              E noroi, nu sunt drumuri şi implicit mijloace de transport, nu e distracţie pentru aceşti dascăli de vremuri noi. Dar oamenii satului nu disperă. Ca pe vremuri, ei mai speră să plece şi din rândul lor tineri luminaţi, care, după ce şi-au făcut ucenicia într-ale învăţăturii la şcoala din sat, să ajungă la şcoli înalte, dar fără a-i da uitării, pe ei, cei rămaşi să ţină rânduiala satului, ci pentru a se întoarce la locurile de baştină, să le înveţe copiii, nepoţii şi strănepoţii, întrucât cei mai buni dascăli s-au dovedit până la urmă a fi tocmai cei proveniţi din sat. Ei sunt cei care ridică spiritual oraşul şi-l primenesc de spiritul rătăcit în dezmăţ. Astăzi tinerii capabili pleacă din sat şi din ţară şi unii nu se vor mai întoarce în vecii-vecilor. Mulţi îl părăsesc şi nu vor să mai revadă culmile şi noroaiele sale. Dar satul dăinuie şi fără ei. ,,Apa trece, pietrele rămân’’. De-a pururi se vor găsi unii să rămână.

 

              Dar să revenim la ale noastre. Pentru şcoala satului Pietriceaua – sat care avea la acea vreme 51 de gospodării – în 1838 este trimis la Ploieşti ,,Matei fiul Paraschivei’’, în vârstă de 15 ani. În stadiul actual al documentării, aceasta este cea mai veche menţiune scrisă despre existenţa unui învăţător la Pietriceaua. De remarcat că Matei era cel mai tânăr dintre toţi învăţăceii trimişi de satele prahovene, cel mai vârstnic fiind candidatul Niţă Popescu, reprezentând mahalaua Cernica din Câmpina, care avea 50 de ani. Mai târziu, pe Matei Paraschivescu îl întâlnim nominalizat ca învăţător la Cornu de Sus, în 1841, însă, în cele din urmă, el va rămâne învăţător la Pietriceaua. Tot în 1838 avem la Brebu Mânăstirii 118 familii şi reşedinţa şcolii, unde veneau şi copii celor 119 familii din Brebu Megieşesc să înveţe carte de la învăţătorul Stan Niţulescu, la Telega (587 familii!) pe Alecu Pamfilie, la Teşila (92), unde veneau şi cei din Secăria (19) şi Trăisteni (25) pe Ion Iosifescu, la Strâmbeni (208) pe Constantin Buceacu, la Şotrile Vistierului (30), unită cu Şotrile Câmpinenului (72) pe Ion Dăscălescu, la Bertea (234) pe Ioniţă Popa Constantin etc.

              Deşi se recomanda scutirea acestor învăţători de clacă şi dijmă, ca şi plata acestora, în aprilie 1842, candidaţii din Pietriceaua, Teşila şi alte localităţi se plâng la prefectul judeţului din pricina faptului că nu li se achitaseră nici drepturile cuvenite pe anul anterior. De menţionat că salarizarea acestora nu era fixă, cuantumul variind în funcţie de numărul sătenilor contribuabili. Cu doi ani înaintea revoluţiei de la 1848, situaţia se prezenta după cum urmează:

 

Nr.crt.

Numele şi prenumele

 

Satul

Numărul de contri

buabili

(familii)

Salariul

(lei)

 

(parale)

1.

Matei Paraschivescu

,,Pietricea’’

51

25

20

2.

Stan Niţulescu

’’Brebu Mănăstirei’’

,,Brebu Megieşesc’’

118

119

118

20

3.

Ioan Iosifescu

Teşila

Trăisteni

Secăria

92

25

19

 

68

 

-

4.

Alecu Pamfilie

Telega

587

293

20

 

 

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Datorită precarei situaţii materiale, mentalităţii vremii de atunci, traiului deosebit de aspru, şcolarii fiind nevoiţi să parcurgă zilnic distanţe apreciabile, pentru a ajunge la şcoală, prin noroaie, pe ger, ori expuşi de diverse pericole, frecvenţa era redusă, iar rezultatele destul de slabe. Potrivit programei de învăţământ, în şcolile satul Pietriceaua se învăţa cititul şi scrisul, iar începând cu anul 1847 se urmărea deprinderea unor cunoştinţe practice – de care copiii oricum nu erau străini - precum şi a aritmeticii.

              Manualele după care învăţau copiii la 1838 erau: Caligrafia, ,,Deprinderea’’ de Pop şi Gramatica de acelaşi autor, ,,Istoria Sfântă’’ de Aaron Florian – pe care-l găsim semnând în multe acte  legate de şcolile prahovene şi care va deveni revizor general al şcolilor comunale, Geografia mică şi Aritmetica, un Catehism şi o Evanghelie. Se mai adăugau ,,câteva cărticele de coprindere morală – religioasă şi de economia câmpului, ca să se poată cumpăra de către şcolarii ţărani cu un preţ cât se va putea mai scăzut’’. La 1875, în clasa I-a se învăţau Lectura, Scrierea, Calculul şi Rugăciunea, la care se adăuga Conduita; la clasa a II-a Lectura, Scrierea, Catehismul, Operaţiunile aritmetice, Istoria sacră şi Geografia, pentru ca la clasa a III-a să avem Lectura, Scrierea, Catehismul, Aritmetica, Gramatica, Geografia şi Istoria sacră. Notele acordate erau între 4 şi 10. Alte cărţi de învăţătură erau ,,trei trupuri de Psaltichie, adică în fiecare trup câte trei cărţi: Gramatica, Anastasimar şi Emologhion; 2 harte: America şi Valahia; 30 table lancastrice de părete, 10 catehismuri mici, 5 aritmetici, 4 geografii, 10 caligrafii de începători’’. Copiii scriau cu pana de gâscă, cuvintele fiind româneşti, iar scrierea cu litere chirilice.

 

              După 1840 asistăm la o înrăutăţire a situaţiei, existând ,,unii învăţători care nici nu păzeau şcoala, nici nu cântau la biserică şi multe şcoli, făcute în pripă, se dărăpănaseră’’. Imediat după 1840 se începuse construirea unei şcoli în satul Pietriceaua, pe care nici în vremea revoluţiei nu o găsim finisată, necesitând ,,tăvăneală pă sus şi pă jos’’. La Pietriceaua, în 1840, găsim pe acelaşi Mateiu Paraschivescu, care se va preoţi sub numele de Popa Mateiu (va fi preot în sat între 1855-1883). După el avem ca învăţător pe dascălul de atunci, Ion Pavel Puiu zis Pavelescu, care era şi la 1859. În acea vreme, când şcoala satelor era la un şovăitor început, învăţământul nu era obligatoriu, şcolile nefiind întreţinute de stat, fapt ce se va întâmpla abia în 1864, la reforma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când se instituie un învăţământ elementar obligatoriu şi gratuit, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete.

              Vremuri tulburi se vor abate peste învăţământul din principate. Cum revoluţia a presupus şi participarea unor învăţători, după instalarea la putere a vechiului regim, Ocârmuirea decide închiderea acestora. Circulara Eforiei către Ocârmuirea judeţului, din  10 ianuarie 1849, urmată de cea din 20 mai, cerea închiderea şi ,,pecetluirea şcoalelor’’. Ele vor fi practic suprimate, zăvorâte, iar elementele înaintate din rândul dascălilor, vor fi supuse persecuţiilor. Şcolile săteşti vor trebui să aştepte redeschiderea abia în 1857, pe care o va înfăptui tot întemeietorul lor din 1838, luminatul Alexandru Dimitrie Ghica (caimacam, 1856-1858).   

                            

         Tabel cu retribuirea învăţătorilor în perioada 1840-1848:

 

NR. CRT.

TRIM./

ANUL

(,,treilunul’’)

NR.

FAMI-

LII

 

SATUL

 

ÎNVĂŢĂTORUL

 

LEI

PARA-

LE

1.

III/1840

44

PIETRICEAUA

Mateiu Paraschivescu

22

-

2.

III/1840

241

BREBU

Stan Niţulescu

190

20

3.

I/1846

51

PIETRICEAUA

Mateiu Paraschivescu

25

50

4.

I/1846

237

BREBU

Stan Niţulescu

118

16

5.

I/1847

62

PIETRICEAUA

Mateiu Paraschivescu

31

-

6.

I/1847

128 +112

BREBU

Stan Niţulescu

120

-

7.

I/1848

62

PIETRICEAUA

Mateiu Paraschivescu

30

-

8.

I/1848

124+110

BREBU

Stan Niţulescu

117

-

 

              Cum era şi firesc, construite din lemn, localurile de şcoală se degradează. Conform unei liste cuprinzând costul reparaţiilor ce urmau a se executa caselor de sfat şi localurilor de şcoală, la sfârşitul anului 1851 situaţia se prezenta astfel: Brebu Mânăstirii avea în ,,cutia satului’’ 2362 lei, reparaţia fiind evaluată la 128 lei; Brebu Megieşesc avea un capital de 2402 lei, reparaţia costa 128 lei; Pietriceaua avea în cutia satului 716,15 lei, iar reparaţia costa 278,20 lei.

              În anul 1852, pentru şcoala sătească, fiecare familie achita o contribuţie de 2 lei/lună. În acel an, în Pietriceaua existau 47 de contribuabili, de unde rezultă o sumă de 94 de lei, în Brebu Mănăstirii 130 contribuabili (260 lei), în Brebu Megieşesc 117 contribuabili (234 lei), în Secăria 15, în Trăisteni 26 etc. Un tabel cuprinzând necesarul şi repartiţia sumelor de bani folosite pentru reparaţia şcolii, pentru acelaşi an, conţinea pentru satul nostru următoarele date: 36 lei, necesari pentru 24 de bucăţi geamuri pentru ferestre; 12 lei, scânduri şi feronerie pentru dulapuri şi masă; 60 lei, 20 de scânduri; 12 lei, 500 de cărămizi; 20 lei, 200 ocale de var; 6 lei, 2 ocale cuie pentru duşumeaua de pardosit; 132 lei, manopera. Totalul cheltuielilor era deci de 278 lei, iar în ,,cutia satului’’ erau disponibilă suma de 699 lei şi 13 bani.

              Dar vremurile începeau să se însenineze. În 1857, Administraţiunea Judeţului Prahova anunţă Ministerul Dinlăuntru despre ,,redeschiderea şcolilor naţionale de prin sate’’, pentru ca doi ani mai târziu, Directoratul Eforiei Instrucţiunii Publice din Principatele Unite să ceară ministrului de interne intervenţia pe lângă Administraţia judeţului, în vederea mai bunei preocupări de instrucţiunea comunală, precum şi de înfiinţarea a 60 de şcoli, în vederea completării şcolilor comunale ale districtului Prahova.

              Prin adresa nr. 6143 din 8 mai 1857, administraţia prahoveană comunică Ministerului de Interne şcolile care necesită reparaţii, fiind menţionate cele din Brebu Mânăstirii, Teşila, Trăisteni, Telega şi Secăria, cea din Pietriceaua fiind din fericire reparată. 

              Că a fost vorba de o întrerupere şi în satul nostru nu încape îndoială, în 1859, în întreg judeţul Prahova (în care, începând cu 1845, intra şi o parte din fostul judeţ  Săcuieni, apoi Saac), funcţionau doar 48 de şcoli, printre care, în Plaiul Prahova la: Pietriceaua; Brebu; Secăria cu Teşila, Trăisteni şi Măgurele Negraşului; Breaza cu Talea; Comarnic cu Podul Vadului; Proviţa de Sus cu Băneşti şi Urleta; Bobolia cu Slobozia şi Poiana. Demnă de semnalat este dorinţa pietricenilor de a avea fii învăţaţi, pentru că deşi erau situate în zone mai puţin vitrege, anumite localităţi nu aveau cu mult mai mulţi elevi decât aveau Pietriceaua ori Brebu. De exemplu, în anii 1862/1863, Poiana avea 22 de elevi, Bobolia-Slobozia – 13, Băneşti – 17, Urleta – 20. Teşila avea 16, Breaza 27, iar Telega 51. În anii şcolari 1862/1863 şi 1863/1864, şcoala pietriceană a avut 21 de elevi şi 2 eleve (pentru primul an), iar în cel de-al doilea 16 elevi; cea din Brebu a avut 20 de elevi, respectiv 52 de elevi.

              Până la reforma lui Cuza (1864), învăţătorul era ales de obştea satului şi se aproba de autorităţile judeţene ale Eforiei Şcoalelor, întocmai ca şi epitropii bisericii, fiind retribuiţi în bani şi în produse. Unui învăţător, satul trebuia să-i dea 2 kile de bucate, pentru un an şcolar. În plus, acesta beneficia de scutiri de dări. Într-un contract de angajare a învăţătorului satului de către pietriceni, în 1861, pe lângă ,,cele legiuite’’, Ion Pavelescu mai primea câte 2 lei şi 10 parale de fiecare familie. La două săptămâni după aceasta, găsim un alt contract, în care se prevedeau 3 lei, 15 parale şi câte 2 baniţe de porumb de familie.  

 

   

 ÎNVĂŢĂMÂNTUL DUPĂ ANUL 1864

 

               ,,Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi cel mai aspru’’.

                                                                     (Nicolae IORGA)

 

Promulgată de către domnitorul Unirii la 5/17 decembrie 1864, legea asupra instrucţiunii publice, prevedea următoarele trepte de învăţământ: primar (obligatoriu şi gratuit, de 4 ani), secundar (7 ani) şi universitar (3 ani).

              După câte ştim, în 1864, la Pietriceaua nu s-a construit un nou local de şcoală – cel de la 1840 era acum dărăpănat -  copiii fiind astfel nevoiţi să se deplaseze la Brebu, la fel ca şi alţii din celelalte sate. În pofida condiţiilor vitrege, carte se făcea. Dovadă  este şi Gheorghe Tudor Zidaru, ajuns dascăl la biserica satului, după ce a fost o vreme învăţător.

              Aşadar, prin legea instrucţiunii publice din 1864, salariile învăţătorilor se plăteau de la buget, urmând ca întreţinerea şcolilor să cadă în sarcina obştilor săteşti. Asistăm şi la o ieşire a şcolii de sub influenţa bisericii (înainte, de exemplu, inspecţia se făcea în prezenţa revizorului şcolar, a primarului şi a preotului satului). La Pietriceaua, din cauza probabilă a numărului mic de cursanţi, şcoala nu mai fiinţa, copiii fiind nevoiţi să meargă la Brebu. Şcoala brebeană era mai târziu singura din împrejurimi cu 6 clase. De aceea, ea purta denumirea ,,Şcoala rurală superioară’’, fiind frecventată şi de copiii din satele vecine, care doreau să continue studiul. Învăţători între anii 1864-1874 au fost: Stan Niţulescu, Dumitru Popescu (mai târziu ajuns preot la Teşila), Gheorghe Moisescu (care a parcurs treptele ierarhice, ajungând revizor şcolar al judeţului Prahova), Vasile Nicolau (o incontestabilă personalitate locală, preot în Brebu până în 1941).

              Seninul era însă ameninţat şi de nori. La 11 iunie 1874, revizorul şcolar al judeţului Prahova (I.Heliade) trimite o adresă Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, în care se prezenta starea grea a şcolilor prahovene. Printre cauzele netrimiterii copiilor la şcoli erau menţionate sărăcia şi ignoranţa oamenilor, precum şi îndărătnicia primarilor în a aplica dispoziţiile legii instrucţiunii publice.                  

              În 1897, se afirmă existenţa şcolii din Brebu (localului de şcoală, n.a.), de 40 de ani, deci din jurul anului 1857, ştiutori de carte fiind 250 de bărbaţi şi 25 de femei, ceea ce reprezenta foarte mult pentru acea vreme, raportat şi la populaţie. Tot atunci, în ,,cătunul Pietriceaua’’ şcoala era frecventată, învăţătorul fiind plătit cu 30 lei/lună.    

              De numele matematicianului Spiru C. Haret (1851-1912), se leagă o nouă impulsionare a dezvoltării învăţământului sătesc. Ca academician şi ministru al instrucţiunii, a acţionat consecvent pentru ridicarea culturală a ţărănimii, pentru ridicarea de şcoli, înfiinţarea de publicaţii, cercuri culturale şi societăţi săteşti.

              Din cauza lipsurilor materiale, pentru înfiinţarea de şcoli se dăduseră de către guvern ,,ordine circulare şi ocoluri’’, ca să se ceară şi concursul proprietarilor de clădiri, pe al căror sentimente cu privire la ,,luminarea neamului, singura fericire a unui norod’’ se conta. Era vorba de lecţii care urmau să se ţină pe timp de iarnă ,,de la 1 mai şi până la sfârşitul lui martie, ca în lunile celelalte să se îndeletnicească spre ajutorul părinţilor lor la lucrarea pământului’’.                     

              Preajma anului 1900 găsea localul de şcoală de la Pietriceaua într-o avansată stare de dărăpănare. Statistica din 1894 releva faptul că, la Pietriceaua se găsea o şcoală construită din lemn, ,,neîncăpătoare şi necorespunzătoare’’. Din relatările bătrânilor pietriceni reiese că, de voie, de nevoie, lecţiile se ţineau în casa lui Gheorghe Gh. Duica (apoi Ilie Duica, iar astăzi Florin Paraschiv), unul dintre învăţători fiind brebeanul Niţă G. Dobrescu, căruia i-a urmat consăteanul său Grigore Stănulescu. Erau vremuri când copiii învăţau pe prispa casei, ori chinuiţi la lumina lumânării din seu de oaie şi cu toate acestea au făcut carte. După 1898 a activat ca învăţător un om luminat, ridicat dintre ei, pietriceanul Constantin Oprescu (1875-1943), care rămâne până în 1932, când se pensionează.

              Din cauza stării jalnice, lecţiile se vor ţine apoi într-o cameră-anexă, pe locul unde astăzi se găseşte casa lui Nicu Oprescu – şi unde a fost şi locul de desfăşurare a nunţilor satului (Salonul) – după care s-a mutat în localul vechi al şcolii şi, în cele din urmă, cum vom vedea mai jos, în cea nouă. Depărtarea şi drumurile grele constituiau o piedică serioasă pentru cei care doreau să meargă la Brebu, aşa încât, în 1893, sătenii din Pietriceaua au primit cu bucurie vestea că şi în satul lor statul va construi o şcoală. Cu ajutorul unui împrumut contractat prin ,,Casa Şcoalelor’’, lucrările la noua şcoală, care includeau şi casa învăţătorului, vor începe în 1900, finalizându-se trei ani mai târziu. Ea a rezistat vremii până prin anii 40 şi se găsea pe micul platou existent astăzi între şcoala nouă şi drumul spre Vârf. Însă, datorită precarei întocmiri, doar şase ani mai târziu inspectorul şcolar I. Grigorescu cerea efectuarea de consolidări. După ce primarul comunei înştiinţează conducerea Plaiului Prahova despre situaţia existentă – demers rămas fără urmări – şcoala ajunge să se deterioreze grav, aşa încât, pe la 1915 – după ce sunt întrerupte în perioada războiului - cursurile se ţineau în casa învăţătorului Oprescu, situaţie perpetuată până în 1924. În acest an, prin grija învăţătorilor Constantin Oprescu şi a regretatului Andrei Lungu, cu sprijinul prefecturii şi cu osteneala sătenilor, se ridică o nouă şcoală, a treia, în ordinea pe care o cunoaştem, suficient de încăpătoare. Şcoala – cunoscută în rândul sătenilor îndeosebi ca ,,Şcoala Veche’’ – a constituit locul în care au caligrafiat primele buchii generaţii şi generaţii de copii. Existent şi astăzi, după atâta amar de ani, şcoala veche din Pietriceaua ni se înfăţişează ca o clădire frumoasă, spaţioasă, iar dacă nu ar fi atât de mare, am zice că-i bătrâna casă boierească a lui Ion Tăbăraş din Băltac. Construită solid, n-a necesitat prea multe reparaţii. Are două săli principale şi o cameră-anexă: într-una este organizată grădiniţa de copii, iar în cealaltă sala de sport, după ce aici, o vreme, a fost atelierul de lăcătuşărie al şcolii.

 

              În 1880, doar 30 de copii din Brebu urmau cursurile şcolii (printre ei şi o fată), la 1900 avem cu zece mai mult, pentru ca în 1910, din toate satele comunei Brebu, numărul celor care frecventau şcoala să se ridice la 189, în 1915 la 242 (care reprezentau doar o treime dintre copiii comunei, cu vârsta şcolară; 20 % erau fete şi doar o parte din cei care începeau cursurile le şi terminau), iar în 1940 la peste 700. Pentru Pietriceaua, la 1892 este menţionată ,,o şcoală cu un învăţător’’, ştiutorii de carte fiind 250 bărbaţi şi 25 femei, un număr foarte mare, ceea ce atestă progresele înfăptuite şi gradul de luminare al pietricenilor.

              Pe la 1910, învăţători-diriginţi ca Stan Morărescu (1898-1900), C. Dumitrescu (1903-1909) şi Al. Alexandrescu, au depus toate eforturile, dar, până la 1910, din cauza precarei situaţii financiare a comunei, noul sediu de şcoală brebeană nu se începe. Cu efortul şi voinţa concertată a învăţătorilor, a primarului N.St. Bucşe, a Consiliului Comunal, a preoţilor şi în definitiv, a tuturor sătenilor, se hotărăşte ridicarea noului local de şcoală la Brebu. Hotărârea din 21 februarie 1910 poartă şi semnătura pietricenilor Grigore I.Stroe, Ioan I. Paraschiv, Ioan St. Piuc şi Constantin Oprescu. Se începe colectarea de fonduri de către un comitet, iar în primăvara lui 1910 încep lucrările, dar acestea se vor prelungi până aproape de venirea iernii. Oameni cuceriţi de lumina cărţii, pietricenii şi brebenii şi-au adus o substanţială contribuţie, în afară de donaţiile în bani, unii dintre ei muncind gratuit şi câte două săptămâni. Inaugurat în toamna lui 1911, în prezenţa prefectului Luca Elefterescu, pentru condiţiile concrete din acea vreme, localul de şcoală era deosebit, modern, spaţios. Din cauza faptului că locul era în fostul cimitir de lângă mânăstire, după ce s-au deshumat osemintele, fundaţia s-a săpat la aprox. 2 m, iar osemintele au fost puse într-o groapă comună, în partea de vest a zidului mânăstirii, pe locul unde a fost vechea magazie de lemne a şcolii. N-a fost în spirit creştin această strămutare, însă nu văd raţiunea pentru care am mai reproşa ceva celor de atunci.

              Între anii 1916-1918, şcoala Pietriceaua, la fel ca toate şcolile prahovene, a avut mult de suferit din cauza războiului şi ocupaţiei germane.   

              Un moment semnificativ din viaţa învăţământului brebean se petrece în anul  1920, când, prin osteneala preotului Vasile Nicolau, se înfiinţează ,,Şcoala de fete’’. La început a funcţionat în localul de la Şcoala nr. 1 Brebu, până în 1925, când este mutată în clădirea ridicată prin contribuţia substanţială a preotului Vasile Nicolau, în curtea bisericii noi. Aici, până prin 1961, va fi organizat şi un ,,Internat’’ pentru copiii care doreau să absolve şapte clase, din Pietriceaua, Lunca Mare şi Şotrile până când acolo s-au generalizat cei 8 ani de şcoală şi aici va învăţa carte, printre alţii, cel ce va ajunge în vârful ierarhiei – prof.dr. Ion Baciu. Astăzi, ne e dat să ne copleşeacă întristarea. Aşezat în prelungirea turnului bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului’’ , aflăm ce a mai rămas din frumoasa clădire ridicată prin truda aceluiaşi neostenit preot Nicolau – Muzeul, Şcoala de fete şi Grădina de copii – unde se găseau şi Şcoala de ţesătorie, precum şi vestitul şi prestigiosul Muzeu de antichităţi şi curiozităţi, Muzeul militar şi cel bisericesc. O adevărată universitate culturală brebeană a acelor vremuri, vizitată şi de Nicolae Iorga.

              După ce, în ultimii ani ai perioadei comuniste, capete întunecate au transformat clădirea în atelier de sudură, astăzi ni se înfăţişează într-o jalnică stare. Şi totuşi, putem să întrezărim o construcţie bine proporţionată, cu o arhitectură aleasă, cu ziduri puternice din piatră de râu şi pereţi de cărămidă tencuită, cu ferestre luminoase terminate în arcade. Timpul scurs până astăzi, cu ploi şi ninsori, alăturate din plin nepăsării celor care nu ar trebui să fie nepăsători, au făcut o ruină dintr-o mândră clădire brebeană. Acoperişul este spart pe mari porţiuni, zidurile sunt pe alocuri crăpate, în interior pătrunde ploaia, instalaţia electrică a fost dezafectată, mizerie, mobilier în paragină…

              Aici s-ar putea amenaja un atât de necesar şi frumos ,,Muzeu al civilizaţiei populare’’, care nu mai există, de unde exponatele să nu mai fie podoabă preţioasă altor sate, un atelier de confecţionat obiecte tradiţionale, ori s-ar primi oaspeţii satului, scriitori, artişti, pictori, sculptori, actori, arhitecţi, existând posibilitatea organizării unor tabere de creaţie, a unei universităţi de vară, care, cu timpul, ar deveni tradiţională şi ar căpăta prestigiu. Situarea în incinta lăcaşului bisericesc ar îndemna la credinţă, la pietate, ar constitui un imbold pentru tineri. Dar în mileniul care tocmai şi-a deschis poarta, doar goana nebună după înavuţire mai are preţ în mintea multora. Cu unii dintre edilii Cetăţii nu ai obişnuit ce să discuţi. Cultură străină de sufletul românesc şi obiceiuri proaste au apucat. Un mare dezechilibru a produs acest decembrie 1989 şi o cruntă delăsare domneşte în rândurile atâtora dintre noi. Desuetudinea a căzut peste multe concepte, ce ar trebui să fie sfinte : fala naţiei române, tradiţii, vechimea satului nostru, perpetuarea a ceea ce a fost semnificativ şi trainic... Satul cu obiceiuri bune şi bătrâne… Ce-s toate astea pentru ei? Nimicuri.             

              Bătrânii satului povestesc că, până spre al doilea război mondial, copiii satului participau şi la corurile bisericeşti, alături de unii săteni. Disciplina era foarte severă, iar învăţătorii nu ezitau deloc să aplice şi pedepse corporale (de ex. preoteasa  Maria Popescu) – fapt care în Pietriceaua se petrecea încă şi pe vremea localnicului Ştefan Ştefan, prin 1980-1983, dascălul căruia sătenii îi poartă desigur o vie şi frumoasă amintire, întrucât a fost poate singurul care a mai reînviat vechile tradiţii şi a instituit o aspră disciplină.

              În satul nostru, la 1961 se construieşte din cărămidă actuala ,,Şcoală Nouă’’. Are 6 săli de clasă, cancelarie, birou director, hol şi anexele gospodăreşti, care sunt situate în partea de răsărit, spre drumul principal. Fiecare clasă are parchet şi sobă de teracotă – încălzirea făcându-se cu lemne – şi mobilierul aferent, destul de vechi.

              Prima promoţie de 8 clase în Pietriceaua a fost cea din 1964, până atunci urmându-se 1-4 clase, iar mai departe, doritorii mergeau la Brebu sau la Câmpina. Sub directoratul regretatului Ion Gratie, la şcoala din centru, primii pietriceni care au absolvit şapte clase la şcoala din Brebu au fost Ion Baciu, Ion Mocanu, Petre Chiţu Şinca şi Gheorghe Goagă (,,Gilică’’). Începând cu anul 1961 se instituie şi în satul Pietriceaua şcoală de şapte clase, primii absolvenţii ieşind, cum am mai spus, în 1964. Primii profesori care au predat la gimnaziu au fost directoarea Gheorghe Vatica, Magdalena Toma, Gheorghe Negoescu, directorul Constantin Nicolescu, Aurel Covalov (a predat lb. română şi lb. rusă; director, dascăl a trei generaţii; Pavel Moş (învăţător venit din comuna arădeană Dezna, unde este stabilit), Bogdan Ionescu (Educaţia fizică), Ştefan Ştefan (lb. română şi lb. franceză); Maria Paraschiv (lb. română, directoarea de acum); Vasilica N. Goagă (matematică); Aurică Paraschiv, Ilie Creţu (Geografie), Lidia Ilioiu (chimie), Maria I. Cosmineanu (istorie); Ion Pârvulescu, Gina I. Lixandru, Crina Gr. Baciu, Mihaela I. Şinca, Maria Lungu ş.a.

              Este momentul să amintim aici pe cel ce a fost pietriceanul Andrei Lungu, care a predat şi la Brebu, fiind un adevărat autodidact. Pe când leatul lui juca ,,Purceaua’’ şi ,,Guia’’ pe Barbeş, el parcurgea cu nesaţ  paginile din ,,Ţiganiada’’ lui Ion Budai-Deleanu. Andrei Lungu a copilărit în zona cea mai înaltă a satului Pietriceaua, unde avea ,,la picioare’’ toată zona înconjurătoare, casa părintească fiind pe locul unde se găseşte astăzi cea a sătenilor Ion şi Maria Lungu, lângă Aurică Vasile. A avut preocupări pe linia studierii istoricului comunei noastre şi a avut parte de o potrivnică soartă, plecat la studii în Uniunea Sovietică, unul dintre fiii săi fiind înecat în Volga.                 

              Datorită drumurilor desfundate pe care veneau, prin anii 60 la Pietriceaua elevii intrau în sala de clasă în scarpeţi (papuci) confecţionaţi din dimie. Băncile din lemn erau pentru câte patru elevi, apoi s-a trecut la cele cu perechi, iar sălile de clasă erau frumos văruite şi împodobite cu ştergare ţărăneşti, tablouri şi flori. Exceptând desigur pe cele cu Dej şi Ana Pauker.

              Fiecare părinte de copil pietricean a contribuit cu sume de bani, cu muncă, însemnând reparaţii, curăţenie, amenajarea curţii şcolii, transportul şi tăierea lemnelor de foc. În plus, din satele noastre, până în 1989 s-au colectat cantităţi foarte mari de fructe de pădure: măceşe, coarne, cătină, păducel, fructe de tei, alte fructe (vişine, cireşe, mere), melci, care se depozitau de către ,,Nea Călin’’, într-o magazie situată pe locul unde astăzi se găseşte gospodăria lui Gheorghe şi Floruţa Pavelescu. La începerea anului şcolar, timp de două săptămâni, elevii nu frecventau cursurile şcolii, ci participau împreună cu profesorii la această adevărată campanie.

             Şi totuşi, în pofida greutăţilor, la Pietriceaua s-a învăţat carte. La nivelul anului 1899, o statistică întocmită de învăţătorul Constantin Oprescu din Pietriceaua, releva că, în medie, pe ansamblul comunei, cunoscătorii de carte erau în proporţie de 7,8 %. Detaliat pe sate, situaţia se prezenta astfel: Brebu Mânăstirii 12,5%, Pietriceaua 9%, Brebu Megieşesc 6,2 % şi Podu Cheii cu doar 3,2 %. Referitor la sexe, doar 1,5 % dintre femei ştiau carte, în timp ce bărbaţii erau în procent de 14,5%.  În Brebu Mânăstirii erau ştiutori de carte 22,6 % bărbaţi şi 3% femei, în Pietriceaua 17,2% bărbaţi şi 0,6% femei, în Brebu Megieşesc 10,9 % bărbaţi şi 1,4% femei, iar în Podu Cheii 7% bărbaţi şi 0% femei. ,,Pe fondul unei situaţii generale foarte slabe, remarcăm că deşi au avut timp de 26 de ani şcoala foarte departe, locuitorii din Pietriceaua au ocupat un loc mai bun comparativ cu celelalte sate, în ceea ce priveşte ştiinţa de carte. Nu numai facilitatea sau dificultăţile explică preocuparea sătenilor pentru învăţătură, ci există şi o motivaţie izvorâtă din tradiţii şi dorinţă de perfecţionare’’ – aprecia în monografia sa Ion Gratie.              

              La începerea cursurilor la şcoala din Pietriceaua (1924), bunicul meu învăţa în localul existent pe locul actualei şcoli ,,vechi’’, care avea două săli de clasă, cu sobe de cărămidă şi duşumea pe jos. Scrierea pe tăbliţe se făcea cu arhicunoscutul toc de lemn, prevăzut cu peniţă. Învăţător era Costică Oprescu. Cursurile se desfăşurau şi iarna, pe un ger cumplit, vara copii constituind un ajutor pentru părinţi, în gospodărie. Şcolarii mergeau îmbrăcaţi în frumoasele costume naţionale, aşa cum se vede şi dintr-o veche fotografie de dinainte de 1925, în care apar şi preoţii Ioan Petriceanu şi Vasile Nicolau. Pe vreme bună, din cauza sărăciei, cel mai adesea se mergea la şcoală desculţ. Copilul punea ceva de mâncare într-o traistă şi pleca la şcoală. În acea vreme, preotul Ştefan Trifu din Pietriceaua era şi învăţător în sat, cum au fost dealtfel şi preotul şi preoteasa Popescu, iar după 1989 preotul şi preoteasa Lungu. Ca obiecte de învăţământ pentru anul şcolar 1926-1927, la clasa a III-a, menţionăm: a) limba română (scrierea şi exerciţii gramaticale, citirea, exerciţii de memorare şi liberă reproducere, exerciţii de compunere, exerciţii de intuiţie), b) aritmetica şi geometria, c) ,,celelalte şciinţe’’ (religia, istoria, geografia), d) ,,dexterităţi’’ (caligrafia, cântul, exerciţii corporale şi militare), purtarea şi frecventarea.

 

              Avându-l ca iniţiator pe regele Carol al II-lea, după 1930 se înfiinţează ce se numea ,,Straja Ţării’’, care cuprindea pe toţi şcolarii şi în cadrul căreia se făcea şi un fel de instrucţie ,,premilitară’’, de 1-2 ori pe săptămână, de regulă seara, comanda fiind încredinţată unui gradat din sat. Astfel, la 1939, în vremea când inspector al Plăşii Câmpina era Nicolae T. Ionescu, copiii din Pietriceaua mergeau la biserică foarte des, ei fiind organizaţi în ,,cete’’, şi având ca vestimentaţie cămăşi şi centuri. Membrii Strajei erau recrutaţi şi din rândul învăţătorilor, cu scopul de a ,,educa în spirit românescu, în credinţă creştină şi respectul muncii, tot tineretul de pe cuprinsul României întregite’’.     

       

              Prezentăm în cele ce urmează un tabel cu numărul elevilor din comuna Brebu:

 

Şcoala

 

Clasa

Anul şcolar

1955/1956

Anul şcolar

1960/1961

Anul şcolar

1973/1974

Şcoala nr. 1 Brebu (10 ani)

 şi Şcoala nr. 3 Brebu (4 ani)

I-IV

V-VIII

IX-X

229

120

-

327

277

-

229

285

25

Şcoala nr. 2 Brebu

I-IV

V-VIII

102

4

119

-

101

111

Şcoala Pietriceaua

I-IV

V-VIII

115

-

172

39

120

158

Şcoala Podul Cheii

I-IV

23

18

20

TOTAL AN ŞCOLAR

 

593

952

1049

 

              În anul şcolar 2002-2003, la Şcoala Generală Pietriceaua, cifrele de şcolarizare au fost: grădiniţă – 24; clasa I – 15 elevi; clasa a II-a – 18; clasa a III-a – 21; clasa a IV-a – 20; clasa a V-a – 22; clasa a VI-a – 19, clasa a VII-a – 24 şi clasa a VIII-a – 24. Totalul este deci de 163 de elevi, cifră care, în general s-a menţinut constantă de prin anii ’80, când s-au înregistrat ,,vârfuri’’, adică două clase din doi ani diferiţi erau duble, cum a fost, de exemplu, în anul şcolar 1981-1982, când, clasele a VI-a A şi B şi respectiv a VIII-a A şi B au avut câte 20-25 elevi.

              La examenul de capacitate susţinut de absolvenţii clasei a VIII-a în luna iulie 2002, la Grupul Şcolar Energetic – Câmpina, din cei 18 elevi pietriceni, un număr de 14 au trecut examenul, ceea ce reprezintă un procent de 77%, pe care, fără teama de a greşi, îl putem considera bun, comparativ cu celelalte şcoli. 

            

             Prezentăm în continuare absolvenţii de facultate din satul Pietriceaua: Jan Tăbăraş (Silvicultură, Braşov), Ioan Pantazi (Petrol şi Mine) – ei au fost primii absolvenţi de facultate din sat, Vasilica N. Goagă (Matematică), Dorin Goagă (Institutul Politehnic Bucureşti), Petre Goagă, Zina Goagă, Ion V. Baciu (Chimie, primul sătean cu titlul ştiinţific de ,,doctor’’), Dumitru V. Baciu (fratele lui Ion Baciu, doctor în chimie, Breaza), Maria I. Cosmineanu (fostă Lixandru, istorie), Petre Goagă, preotul Petre Lungu (Institutul Teologic), Gheorghe N. Tăbăraş, Constantin Gr. Bucura, Vasile Paraschiv, Dan Gr. Tăbăraş, Ion Mocanu, Gheorghe Gh. Cosmineanu (Academia Militară), Vasile Gh. Cosmineanu (Institutul Politehnic Bucureşti), Ion Gh. Cosmineanu,  dr. Ştefan Ştefan (doctor în Filologie), Popa (Palada), Petre Paraschiv (Silvicultură), Florica Gurscă (fostă Paraschiv, Academia de Studii Economice), Ion N. Şinca (Institutul Politehnic Bucureşti – Facultatea de Automatică), Ion I. Chivu (Industrializarea Lemnului – Braşov), Gelu Gr. Baciu (Universitatea din Bucureşti - Facultatea de chimie), Florin N. Şinca (Facultatea de Drept, Bucureşti), fraţii Pavelescu (Studii Economice, Management, Bucureşti), Florentina Petre (Academia de Muzică din Bucureşti).