TRADIŢII CARE AU STRĂBĂTUT VEACURILE
Primul document care face referire la satul PIETRICEAUA este hrisovul domnitorului Ţării Româneşti Petru cel Tânăr, din 29 mai 1561. Fireşte, aceasta nu înseamnă că acum s-a bătut primul ţăruş. Satul este aşadar vechi şi el se sprijină pe tradiţii trainice, pe chestiuni verificate de generaţii, pe ,,spuse'', pe ,,ce-am pomenit de la Moşul'', din bătrâni. Este foarte frumos să ai un trecut, să te sprijini pe ceva, să cauţi să duci mai departe ce ai moştenit, căci negreşit lumea nu începe de la tine.
Alături de celelalte evenimente ale comunităţii, satul prăznuieşte anumite sărbători, unele dintre acestea fiind cu dată fixă, altele dimpotrivă, cu dată care se schimbă.
Printre sărbătorile cu dată schimbătoare aş menţiona Floriile (sau Duminica Stâlpărilor), Sfintele Paşi (Duminica Învierii), Înălţarea (căreia i se mai zice şi Ispas), Rusaliile (Pogorârea Sfântului Duh), Sfânta Treime, când este hramul bisericii din satul nostru.
Sărbători cu dată neschimbătoare: Tăierea împrejur (sau Sf. Vasile cel Mare, 1 ianuarie), Boboteaza (Arătarea Domnului, 6 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie), Blagoveştenia (Buna-Vestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Sfintei Fecioare că va naşte prunc, 25 martie), Pobreajenul (Schimbarea la Faţă a Domnului, 6 august), Sântămăria Mare (Adormirea Maicii Domnului, 15 august), Sântămăria Mică (Naşterea Maicii Domnului, 8 septembrie), Ziua Crucii (Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie), Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Ovidenia, 21 noiembrie), Crăciunul (Naşterea Domnului, 25 decembrie).
Aş mai menţiona sărbătorile marilor sfinţi: Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile, Grigore şi Ioan, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Drăgaica (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul), Sânpietru, nume ,,pocit'' de babe, care spun ,,la Sumpietru maică...'' (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel), Sântilie (Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul), Aflarea Sf. Cruci, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Cuvioasă Parascheva (Vinerea Mare), Sânmedru (Sf. Mare Mucenic Dimitrie), Sf. Voievozi (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, hramul bisericii lui Matei Basarab de la Brebu), Sf. Ierarh Nicolae.
Boboteaza
Pentru creştini, începutul anului se socoteşte odată cu sărbătoarea aducerii în biserică a pruncului Iisus la 8 zile, tăierea împrejur şi pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată pildă de vieţuire creştină.
Acum e vestitul ,,ger al Bobotezei’’, când crapă pietrele, dar toţi credincioşii din acest sat nu se codesc, ci fac rânduială şi curăţenie în casă şi gospodărie, aşteptând venirea preotului ,,cu Botezul’’. Acesta stropeşte toate icoanele şi încăperile, folosindu-se de cruce, de un mănunchi de busuioc şi de apa sfinţită - ,,Aghiasma Mare’’. Uneori se oferă fiecărei fete de măritat câte un fir de busuioc, care să-i aducă noroc. După cântarea specifică Bobotezei, toţi membrii familiei sărută crucea. Este considerată o mare cinste ca în această zi, după osteneala drumului printre troienele satului, preotul să rămână la masa unui sătean.
Babele
Timpul ireversibil aşează o grea povară în cârca fiecăruia dintre noi. O aşează treptat – treptat, dar perseverent, pe neobservate vlăstarul tânăr ajungând scorbură găunoasă, cu ramuri plecate şi uscate. Aşadar, îmbătrânim. Străbunii au plăsmuit sinonime ale acestui urâcios apus al vieţii: baba-cloanţa, hârca, muma pădurii. Poate pentru a îndulci traiul acesta al bătrânilor, găsind soluţia ,,tinereţii fără bătrâneţe’’, strămoşii noştri au născocit ,,Babele’’. Sunt urmaşele Babei Dochia, cea cu nouă cojoace, din care lepăda în fiecare zi câte unul, până când, rămasă doar cu unul, a îngheţat, fiind transformată în statuie.
Cuvântul ,,Babă’’, cu derivatul său, ,,Babac’’, folosit astăzi cu sens peiorativ, e străvechi traco-dac, iniţial având fiind utilizat pentru ambele genuri (ex. Baba Novac). Ulterior – deşi este tot la fel de vechi – pentru masculin a s-a impus cuvântul ,,Moş’’, de la care se trag: moşnean, Moşii, moaşa, moşia, strămoş, muşuroi, numele de Moş, Moşoiu, Moşoianu, Moşneguţu ş.a.
Ritualul presupune numirea a câte o babă din sat pentru fiecare din zilele cuprinse între 1 şi 9 martie (,,babele nemţeşti’’) şi 9-17 martie (,,babele româneşti’’). În funcţie de cum este vremea în acele zile, respectivele babe sunt considerate frumoase, senine, bune la suflet, ori dimpotrivă, urâte şi urâcioase, înviforate, rele.
Cea mai mare păstrătoare a tradiţiilor, Maria Dilimoţ (Goagă) Eu, la coasă în grădina din Pietriceaua
Moşii de iarnă şi moşii de vară
Cultul strămoşilor geto-daci consta în slujbe, ceremonii şi incantaţii, respectarea normelor morale moştenite din tată în fiu. Preoţii trăiau viaţă de ascet, erau prezicători, împlineau activităţi spirituale multiple, erau apărătorii obştii în vremuri de restrişte. Etimologia ,,Moşilor’’ este traco – dacică. Este posibil ca ea să tragă şi de la Zamolxis.
Cimitirul din sat este presărat cu crucile de lemn, de piatră ori mai nou de oţel – însemnele moşilor şi strămoşilor. Alături de îngrijirea locului în care dorm, acestor suflete înaripate, creştinii ortodocşi le mai închină încă două momente: moşii de iarnă şi cei de vară.
Trăim acum într-o lume modernă, smintită, tot mai haotică şi mai sărăcită de valorile tradiţionale, tot mai lipsită de sacru, iar acest cult al moşilor nu poate fi considerat decât o vatră, focul viu al celor dinaintea noastră. Sacralitatea gestului dă adevărata măsură a unor munteni netemători de efemerul vieţii.
Pomenirea acestor trecuţi ,,în lumea de dincolo’’ este o mărturie, o legătură a unor fii, care-şi datorează existenţa rădăcinilor, este dovada de nobleţe şi de prinos. Cu acest prilej se dau lucruri de pomană celor mai nevoiaşi, în special oale, străchini, linguri, precum şi bucate bine gătite, colaci etc.
Mucenicii
Această sărbătoare creştinească, care pe aici mai poartă denumirea de ,,Măcinicii’’, prăznuieşte Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia ucişi de Irod.
De 9 martie gospodinele se întrec în a pregăti delicioşii ,,mucenici’’, iar dealurile se umplu de focuri, pentru că focul sterilizează iar fumul are virtutea feririi de rău. Aşa am deprins tămâierea butoiului, pentru ca ţuica să fie tare, iar vinul să fie limpede ca lacrima, aşa tămâiem livada, pentru a o feri de brumă.
În această perioadă prin grădini se strâng resturile vieţilor trecute resturile anului trecut, care se ard, iar fumul lor tămâiază tot ceea ce înseamnă viu. Ardem crengile şi frunzele rămase din toamnă, ardem lujerii de cartof, cocenii de porumb şi tulpinile de lobodă. Se sting vieţi individuale, dar natura merge înainte, tot aşa cum se sting specii, graiuri, credinţe, popoare, însă cele rămase îşi urmează cursul. Cine vede ,,maica bătrână, cu brâul de lână’’ cum poartă de grijă fetei sale tocmai bună de măritat, cine remarcă dragostea bunicului gârbovit de ani, pentru nepotul său care-i va duce mai departe numele, acela va înţelege ciclicitatea vieţii de la sat, al cărei spirit nu va muri în veci. Cercetaţi dragostea munteanului pentru moşia sa, pentru că el a păstrat multe din spiritul viu al moşilor noştri şi veţi înţelege de ce au rezistat atâta, sub atacuri de tot felul.
De-acum începe primăvara, iar credincioşii se pregătesc de Buna Vestire, de Florii, de Răstignire şi Înălţare. Vin marile sărbători ale satului.
Sf. Gheorghe
Sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe – 23 aprilie – este specific ţărănească, o sărbătoare a primăverii, în care se prăznuieşte luptătorul care a ucis balaurul, ocrotitorul vitelor şi al holdelor. Că-s Gheorghe, ori Gicu, Georgeta ori Gina, George, Gigi, Geta, cu toţii chefuiesc astăzi. Sf. Gheorghe este de asemenea adoptat ca protector al unor instituţii importante ale ţării. În această zi sătenii aşează la poţi crengi verzi, înmugurite sau înfrunzite de-a binelea, în vase cu apă. Iarna e de domeniul trecutului.
Floriile
În fiecare an, înaintea tainei Paştelui, între lumea veche şi cea nouă, îl întâmpinăm bucuroşi şi smeriţi pe Iisus Cristos, cu tinere ramuri înfrunzite de salcie şi cu flori. Floriile (Floralia) au constituit sărbători ,,păgâne’’, anterioare îmbrăţişării creştinismului, ia astăzi reprezintă o însemnată sărbătoare a noastră, prin care se comemorează intrarea lui Iisus Cristos în cetatea Ierusalimului, călare pe asin.
Sărbătoarea se ţine în duminica cea mai apropiată de dinaintea Paştelui şi acum sărbătorim pe toţi cei chemaţi Florin şi Florina, Floarea, Florica, Florentin şi Florentina, ori pe cei cu nume de flori. Întru slăvirea şi buna primire a lui Cristos prin aşternerea la picioarele acestuia a ramurilor de măslin, toţi sătenii care vin la biserică aduc mănunchiuri de ramuri, crenguţe de salcie abia înfrunzite. Acestea se aşează în faţa altarului, şi după ce sunt sfinţite de către preot, spre sfârşitul slujbei, sunt împărţite tuturor credincioşilor. Sunt aduse de fiecare acasă şi aşezate la icoane. Puse la icoane şi deasupra tocului uşii, ele apără casa de foc, de apă şi în general, de tot ce e rău, iar în caz de îmbolnăvire (beteşug) sunt date animalelor.
Noi nu avem măslini, dar ce mare putere de viaţă au aceste sălcii ale românilor! Aţi văzut deseori scorburi sfârtecate de trăznet, ori măcinate de putregaiul bătrâneţii, care primăvara au înfrunzit mai bogat parcă decât un tânăr vlăstar! O singură smicea dintr-o butură e îndeajuns pentru a răsări o sălcioară. Aţi văzut mugurii ţâşnind din ţambrele de gard, pe care bunicul nu a apucat încă să le cioplească şi pe care le lăsase ,,în plata Domnului’’, pe pământ.
Este uimitor şi înălţător! Este miracolul vieţii!
Deniile. Prohodul
Săptămâna mare este perioada când, cu mic cu mare, tânăr şi vârstnic, ne strângem la biserică pentru ca aceasta să capete strai de sărbătoare, iar cei care au fost prinşi cu alte treburi, îngrijesc cu pioşenie mormintele celor trecuţi la Domnul, pentru că este o mare dezonoare să te prindă Paştele fără îndeplinirea acestei străvechi tradiţii.
Dacă Paştele reprezintă a doua mare sărbătoare creştinească (după Crăciun), deniile din săptămâna mare, care preced Învierea, reprezintă tot atâtea trepte urcate pe drumul duhovnicesc spre care tindem cu toţii. Este ultima săptămână de post înainte de marele praznic.
Desfăşurate la biserică în zilele de marţi, miercuri, joi şi vineri (ultima fiind Denia Prohodului), în general de la orele 18, deniile presupun şi marchează, ca de atâtea ori, unitatea obştei. Este cu adevărat înălţător şi emoţionant deopotrivă să participi la un asemenea măreţ ceremonial. Este îndeajuns să vezi în la prima strană viitorul satului – copiii de şcoală – iar la a doua, printre flăcăi înalţi ca brazii, unii cu mustaţa abia mijită, să zăreşti dalbele plete, feţele cernite şi brăzdate de adânci cute ale ,,oamenilor buni şi bătrâni’’ şi vei înţelege de ce satul nostru nu va muri niciodată. În miresme de ceară şi de tămâie vocile se unesc şi se completează reciproc, nu există poticneală şi totul se desfăşoară într-o ordine şi armonie desăvârşite.
Cu prilejul cântării Prohodului, credincioşii se împart – sub îndrumarea preotului – în mai multe grupuri: copiii de gimnaziu şi preşcolarii, flăcăii şi bătrânii satului, fetele şi femeile. Cu această ocazie se scoate din Sfântul Altar crucea mare, reprezentându-l pe Iisus Cristos răstignit, care se aşează în faţa sfeştnicelor împărăteşti. În faţa ei se aşează o masă, pe care se aduc frumoase buchete de flori de primăvară, pe sub care credincioşii trec de trei ori. Sătenii se împărtăşesc şi se spovedesc, iar la cei care sunt suferinzi, merge preotul la casa lor, la fel ca şi în zilele de peste an.
Învierea Domnului - Sfintele Paşti
Este sărbătoarea biruinţei vieţii asupra morţii, a binelui asupra răului, este sărbătoarea primăverilor fiecărui an, festinul unui nou început.
Prin suprema sa jertfă pe cruce ,,Fiul Omului’’, mielul lui Dumnezeu, ne-a făcut părtaşi la o imensă bucurie, ne-a răscumpărat păcatele, ne-a făcut nemuritori şi, într-un fel, ne-a ,,condamnat’’ să-l iubim pe Dumnezeu.
Spre ceasurile 11 din noapte, însoţiţi de dangătul clopotelor şi în lătratul câinilor stârniţi în tot satul, în straie de sărbătoare, sătenii se strâng grupuri-grupuri spre biserica satului. Este un spectacol fascinant, pentru că, pe ploaie ori cer senin, întunericul şi dealurile sunt brăzdate de făcliile credincioşilor. Îmi aduc aminte de Paştele din anul 1999, când s-a stârnit ploaia. Fulgerele luminau deseori, dând la iveală mogâldeţele înfofolite, aduse de spate, înşirate pe dealuri, ce se îndreptau la slujbă. Nimeni nu i-ar fi oprit!
Prin prezenţa lor, sătenii aduc în actualitate marele fapt al Învierii Domnului, care este ,,arvuna’’ învierii noastre, credinţă moştenită de la străbunii daci, care luptau până la pieire, având credinţa vieţii de apoi. Marea minune a învierii este precedată de altele: mântuirea Mariei Magdalena de păcatul preacurviei, învierea lui Lazăr, vindecările, rugăciunea din Grădina Ghetsimani, vânzarea lui Iuda Iscarioteanul, tripla renegare de către primul dintre ucenici.
Precum în această zi turmele de oi îşi dau jertfă primii miei fătaţi, Dumnezeu ni l-a oferit jertfă pe Iisus.
,,Veniţi de luaţi lumină!’’ – glăsuieşte preotul Petre Lungu din faţa altarului, şi chemarea aceasta ne umple sufletele de bucurie. Înaintăm rânduiţi spre Lumină, spre Dumnezeu, spre Viaţă, pentru a rodi şi în acest an ,,ca merii, ca perii, în mijlocul verii’’. Ascultăm frumoasele cântări şi în faţa bisericii. În vecinătate, luminile puse la căpătâiul celor care nu mai sunt acum cu noi, strălucesc parcă mai frumos ca niciodată. În acordurile vorbelor de jale ale celor ce-şi plâng morţii, biserica este înconjurată de tot alaiul, luminat de puzderia de lumânări, după care urmează ritualul intrării sătenilor în biserică, în care parcă preotul se transpune în însăşi mântuitorul nostru Isus Cristos.Se primeşte ,,pasca’’, Sfintele Paşti, cu care sătenii se întorc la casele lor spre a le da şi celor rămaşi, pentru că nu-i bine să mănânci nimic înainte de a lua Sf. Anafură.
Ziua se sărbătoreşte în spirit creştinesc moderat, cu friptură şi drop de miel, cu ţuică de prune şi vin, cu cozonac şi feluritele prăjituri, cu nelipsitele ouă roşii, multicolore ori încondeiate. Sfânta zi a Paştelui adună în jurul mesei pe toţi membrii familiei, chiar şi pe cei plecaţi departe, la cătănie, la muncă ori învăţătură de carte, şi prin aceasta constituie un îndoit prilej de bucurie pentru pietriceni.
Se vizitează părinţii, finii ori naşii, neamurile, se iese la Nemernicul, pe Rucăreni, Barbeş ori la Carabana. De-acum, timp de şapte zile avem ,,săptămâna luminată’’.
Se întorc rândunelele la cuiburile lăsate în toamnă. Ce frumos e satul ?
De astăzi până la înălţare ca formulă de bineţe sătenii vor rosti ,,Cristos a înviat!’’ - ,,Adevărat a înviat!’’
Naşterea Domnului (Crăciunul). Colindele din sat. Sorcova
În casele bunicilor şi părinţilor noştri serile de Crăciun îşi păstrează pentru totdeauna întreaga frumuseţe şi taină, ca nişte daruri nepreţuite, pregătite cu credinţă şi cu dragoste. Plin de cadouri şi îmbelşugat de bucate, însă fără de pregătire sufletească, Crăciunul e o petrecere oarecare. De aceea, postul ce precede marea sărbătoare presupune renunţarea la tot ceea ce-i omului pe plac, o adevărată şcoală de educare a voinţei.
Străveche sărbătoare, sinteză în vechime a ritualurilor barbare legate de sărbătorile din preajma solstiţiului de iarnă şi sărbătoarea creştină a Naşterii lui Isus, adică întruparea lui Dumnezeu ca om. Cuvântul ,,Crăciun’’ provine din lat. creatione(m), de unde mai vechea formă populară ,,creăciune’’. Se spune că Moş Crăciun este precedat de ,,fratele său’’, Moş Ajun (din lat. adjunare – a răbda de foame, a ţine post negru).
Un creştin, mai presus de orice încercare a vieţii, trebuie să fie vesel, lui îi stă rău supărat. În pacea serilor de Crăciun, ţăranul aşteaptă glasurile curate ale copiilor din sat, colindele (lat. calendae, de unde şi vorba populară ,,la calendele greceşti’’) ce vestesc naşterea pruncului Isus. Afară ciunhanul troieneşte zăpezile. E iarnă şi după truda de peste an, pietriceanul visează la un an mai bun.
Mitul coboară pe pământ. Astfel, dintre creaţiile populare specific româneşti, colindul reprezintă poate cea mai amplă, mai complexă şi mai diversificată creaţie folclorică, cea mai nuanţată expresie a geniului popular românesc etern. Încoronare a frumosului gândit şi exprimat în poezie, colindul este în acelaşi timp expresia cea mai definitorie a vieţii ţărăneşti, puternic ancorate în credinţa creştină. La nici un popor aceste cântece de sărbătoare nu presupun atâta spiritualitate ca la români.
Etimologic vorbind, colindul (colinda) derivă din latinescul ,,calendae’’, nume dat primelor zile ale lunii, motiv pentru care cei mai mulţi cercetători atribuie colindului un caracter ceremonial, evenimenţial. Trecerea de la terminologia latină la cea românească, ca şi atribuirea fondului creştin acestei creaţii populare, trebuie căutate în trecutul îndepărtat al poporului român, odată cu formarea limbii române, care a conservat termenul până în zilele noastre.
Mesajul nopţii sfinte, împărtăşit întâi oamenilor de către îngeri, capătă adevărata lui semnificaţie în ritualul colindului, în care sunt preamăriţi şi slăviţi Pruncul Sfânt şi Buna Maică, de către ,,craii vestitori’’. Toată această bucurie se vesteşte din casă în casă, în seara Ajunului (Moş Ajun), deopotrivă tinerilor şi bătrânilor, copiilor, flăcăilor de însurat şi fetelor de măritat, ciobanilor, tuturor dăruindu-le o imensă bucurie.
,,Apucai pe cale mare
Mărul cu florile dalbe
Să vedem soare-răsare
Mărul cu florile dalbe
Văzui soare-răsăritu
Mărul cu florile dalbe
Şi pruncu cum so născutu
Mărul cu florile dalbe’’.
În zona noastră, termenul folosit este colind, urare, urătură. Şi aici – ca dealtfel pe întreg cuprinsul ţării – colindatul se face în ceată, mergându-se din casă în casă, pe uliţele satului, pe ger de crapă pietrele, vifor şi troiene cât gardul, răsplata ostenelii lor constituind-o neasemuita ospitalitate românească: covrigii, merele, nucile. Cât de frumoasă este seara de Ajun!
Sus în poarta raiului,
Şade Maica Domnului
Cu un prunc micuţ în braţe
Şi copilul nu mai tace.
Taci, copile, nu mai plânge
Că m-oi duce, ţi-oi aduce
Două mere, două pere,
Cele patru aurele
Şi cheiţa de la rai,
Să fii cel mai mare crai.
Bună dimineaţa la Moş Ajun !
Înainte-vreme, pentru sorcovit, încă din ziua de Sf. Andrei, copiii satului puneau rămurele de măr în oale cu apă, pe care le îngrijeau până la Sf. Vasile, când era mai mare dragul să le priveşti, înflorite şi înverzite. Azi se sorcoveşte cu flori de hârtie şi plastic în culori ţipătoare.
Posturile
Posturile sunt perioade de curăţire, de echilibrare a organismului şi în acelaşi timp o adevărată şcoală de educare a voinţei creştinului. Am auzit bătrânii satului spunând în timpul perioadei de post : ,,Mă simt uşor ca un fulg’’. Pornind de la cura de primăvară cu urzici (se spune că cel care mănâncă urzici de şapte ori în postul mare, va fi iertat de toate păcatele), salata, ceapa, usturoiul, leuşteanul, loboda, ridichiile şi toate celelalte înseamnă înnoire, întinerire, primenire, vitalitate, viaţă lungă, ,,hrană nouă în gură veche’’ – cum spun sătenii.
Sunt patru anotimpuri, patru schimbări de ritm, marcate de două solstiţii şi tot atâtea echinocţii. Echinocţiul de primăvară este pe 21 martie şi cade în Postul Paştelui; cel de toamnă este pe 23 septembrie, după Postul Crucii (7 zile, 7-14 septembrie). Solstiţiul de vară (21 iunie, ziua cea mai lungă din an) este urmat de Postul Sf. Apostol Petru (25-28 iunie). Solstiţiul de iarnă (22 decembrie, ziua cea mai scurtă) este la sfârşitul celor 6 săptămâni ale Postului Crăciunului (15 noiembrie-24 decembrie). Postul care nu urmează îndeaproape ritmurile cosmice este cel al Sf. Mării (31 iulie-15 august).
Iată cum se face că sătenii, ţinând posturile, nu fac decât să urmeze ritmurile naturii. Să nu uităm că, în vremurile trecute, aceşti oameni fără carte ştiau să mănânce sănătos, chiar dacă, de cele mai multe ori, sărăcăcios. Erau profund credincioşi. Îşi stăpâneau mintea şi trupul şi aşa atingeau suta de ani, dacă scăpau ravagiilor făcute de necruţătoarele epidemii.
Naşterea şi botezul
La străbunii noştri geto-daci, la naştere rudele stăteau în jurul pruncului şi-i plângeau soarta, gândind la nenorocirile pe care va trebui să le îndure. Dimpotrivă, când murea cineva, acesta era incinerat sau înhumat, iar sătenii glumeau şi se bucurau amintindu-şi de necazurile de care scapă mergând la Zalmoxe.
Nu ştim cât a dăinuit acest obicei, cert este că în prezent, apariţia unui prunc este prilej de mare bucurie în familie şi printre neamuri. Se spune că atunci când se naşte un băiat toată lumea este fericită, iar tatăl cel mai mult dintre toţi. Băieţii se cresc mai lesne decât fetele, pe ei nu-i pasc atâtea necazuri, ,,pentru că-i mai uşor să păzeşti o turmă de iepuri, decât o fată’’. La naşterea unui prunc, se înscrie în cer cartea vieţii lui, cu tot viitorul, de unde vine şi zicala populară ,,aşa mi-a fost scris’’, ,,aşa mi-a fost ursita’’. Dacă s-a născut într-un ceas bun, are să fie sănătos şi fericit; dimpotrivă, dacă s-a născut într-un ceas rău, toată viaţa are să-i meargă rău şi veşnic va fi lipsit de noroc şi nefericit. Se mai crede că la naşterea fiecărui prunc, pe cer apare o stea, iar atunci când i se curmă zilele, astrul cade pe pământ. Orice ar fi pruncul, băiat ori fată, el are în cer Cartea vieţii şi oricât s-ar zbate ,,Ce ţie scris în frunte ţi-e pus’’, vorbă populară care, la necaz, este spusă de sătean sub forma consolatoare - ,,Aşa mi-a fost scris de la Dumnezeu’’.
Moaşa este cea care îi face cruce copilului şi îl scaldă, ştiind că apa e purificatoare. Apa trebuie neapărat să fie de fântână, rece, neâncepută şi scoasă după răsăritul soarelui şi înainte de apus. Există credinţa că moaşa e tocmai reprezentarea moşilor şi strămoşilor, care asistă la naşterea pruncului, îl scaldă, se îngrijeşte de lăuză etc. La naşterea acestuia, moaşa rosteşte nou-născutului: ,,Să fie sănătos/ şi norocos/ Şi mintos/ Şi frumos/ Şi drăgăstos/ Şi-nvăţat/ Şi bogat/ Om de treabă’’.
La a treia noapte de la naştere, vin cele denumite generic Ursitoare, Urzitoare. Trei zeiţe ale destinului, trei zâne surori, care urzesc firul vieţii, reminiscenţe ale perioadei matriarhatului. Cea mai bătrână – Ursitoarea – învârte fusul, cea mijlocie – Soarta – toarce firul, iar cea mai mică – Moartea – taie din el. Sunt aşteptate de mamă cu masă rotundă de lemn, încărcată de ofrande şi obiecte purtătoare de valoare simbolică; pânză de casă, pâine şi sare, lână şi bani, apă şi untdelemn, neapărat lumânări şi busuioc). Bătrânii spun că la băiat, pe masă se pune un băţ ciobănesc, un topor şi un cuţit, ca să fie bărbat viteaz în apărarea de duşmani a satului şi a ţării, iar la fete se aşează caiere de lână şi cânepă, furcă de tors, iţe, fire, fus ş.a. Pruncului i se dă să bea apă din cioaie, să aibă voce puternică, frumoasă şi clară. Până la botez – a patruzecea zi de la naştere – lăuza nu are voie să muncească, să părăsească gospodăria. Se spune că nici streaşina casei nu poate trece. Ea doar se îngrijeşte de copil ,,pentru a nu-i fi schimbat cu unul urât’’ şi este vizitată de surate mai mari, care-i aduc daruri alimentare.
Toate dobitoacele nasc, însă numai puiul de om este botezat. La toate, de cum face ochi, puiul e în stare să exploreze împrejurimile, numai pruncul nu, pentru că, se spune că, fiind aruncat peste casă, Maica Domnului s-a aţinut cu poala, să nu cadă. De acum, când copilul este creştinat de preot şi de naşi, prin taina Sfântul Botez, unele din atribuţiile moaşei sunt preluate de naşă, care-i face prima scăldare după ce-a fost vârât în cristelniţă. Apa în care se scaldă nou-născutul este neîncepută. În ea se pun petale de flori (,,să ajungă frumos ca şi o floare’’), busuioc (,,să miroasă frumos’’), miere (,,să fie dulce ca ea’’) şi fulgi de pasăre (,,să fie uşor ca pana’’). După scăldare, apa se pune la rădăcina unui pom. Se aduc daruri pentru prunc şi se petrece la cumetrie.
La un an de la naşterea fetei, naşii rup turta finei, iar la trei ani de la cea a finului, uneori mult mai devreme, îi taie moţul, ce se va păstra lipit pe o bucată de ceară curată şi împletit cu un crâmpei de aţă. Copiii mai mici de trei ani, de ziua Sf. Vasile, dimineaţa, se dau de grinda casei. Ridicându-se de subţiori până la grinda tavanului, se spune : ,,Tâtaaaa…mareee…’’ (însemnând ,,Atâta să dea Dumnezeu să creşti de voinic’’).
În semn de respect, finii nu se înstrăinează de naşi, ci îi vizitează la anumite zile, pentru a le aduce diferite daruri alimentare, aşa-numitul plocon. De menţionat că legăturile de înrudire ce se nasc din botezul pruncului sunt considerate chiar mai puternice decât cele de sânge, iar o încălcare a lor e socotită un mare păcat.
Înmormântarea
Obiceiurile de înmormântare preced înmormântarea propriu-zisă, pentru că ele încep cu cererea iertării, cu întâmpinarea morţii, cu împărtăşirea secretelor (spovedania), cu maslul, cu schimbarea aşternuturilor şi se încheie după ceremonialul funerar, cu pomenirea morţilor şi moşilor, cu pomeni şi parastase.
Una din reprezentările mitologice care se distinge este prevestirea morţii de către ciovlică (cucuveaua, gaia), ca o zeiţă a morţii, în ipostază zoomorfă (în casa pe acoperişul căreia a cântat aceasta, va muri cineva). În caz de boală lungă, maslul şi cititul cărţilor de către preot sunt adevărate ritualuri, şi numai cine a asistat la o asemenea ceremonie a înţeles puternica, indescriptibila încărcătură pe care o provoacă un preot cu har. Este ca un descântec de babă ştiutoare. Grija mare a celor apropiaţi este ca să nu moară nespovedit, neîmpărtăşit şi făr’ de lumânare, pentru că lumina îi va călăuzi sufletul pe cărările lumii de dincolo.
Există de asemenea, practici rituale arhaice: mortul este scăldat şi gătit cu cele mai bune straie, pus pe o laviţă cu faţa spre icoane (capul spre apus, picioarele spre răsărit), priveghiul continuu al mortului, în care, rămăşiţă a ritualurilor ancestrale, se practică şi anumite jocuri, se lucrează câte ceva, sosesc sătenii ,,cu lumânare’’. Sunt serviţi cu ţuică, nu se dă ,,noroc’’, ci se spune ,,Dumnezeu să-l ierte’’. Între timp, se confecţionează sicriul şi stâlpul, se sapă mormântul, se face nunta postumă (dacă nu a fost căsătorit). În casă nu se mai aude nici o muzică, şi de acum apropiaţii nu-şi vor mai rade barba, ca şi strămoşii. Dacă mai persistă bocetul mortului (,,jelirea’’, ,,jeluirea’’), ca o exteriorizare a durerii, există şi indicii de resemnare senină, mioritică, geto-dacă, amintind şi confirmând spusele lui Herodot despre strămoşii noştri – bucuria că cel trecut în vesnicie a scăpat de nenorocirile vieţii. În unele familii, este adevărat foarte rar, există obiceiul – nepremeditat, care pur şi simplu se întâmplă – ca, în special tinerii, de supărare, să mai bea şi să se cherchelească. În cele trei zile de priveghi casa nu se mătură, pentru a nu se ,,curăţi’’ tot neamul de pe această lume.
Tot în cele trei zile de la deces la înhumare, mortul este pregătit pentru despărţirea de ,,lumea de aici’’ şi integrarea în ,,lumea de dincolo’’. În cadrul acestui adevărat ceremonial, săteanul plămădeşte o lumânare din ceară curată, precum ar trebui să fie şi sufletele fiecăruia dintre noi, numită ,,plighitoare’’. Lumânarea trebuie să fie de lungimea celui răposat şi se pune pe pieptul acestuia până la înhumare, alături de o alta în formă de cruce, pentru a se folosi apoi la toate parastasele (pomenile, pomenirile), până la 40 de zile. Lumânarea pe piept semnifică că viaţa acestui creştin a fost o lumină pentru semenii săi. (40 de zile sunt până la Înălţare; sacrificiul strămoşilor noştri geto-daci se săvârşea la 4 ani; olimpiadele Antichităţii – ca şi cele moderne – sunt la 4 ani; anul are 4 anotimpuri şi tot aşa, primii chemaţi Creştinismului au fost patru – Andrei, Petru, Ioan, Iacov). Celelalte lumânări - tot din ceară curată - de la înmormântare sunt: lumânarea-cruce, lumânările stâlpului (în număr de patru), lumânările mărului (9), lumânări coşciug (4), lumânările sfeştnicelor împărăteşti (12), lumânările policandrelor de altar (6).
La streaşina casei unde se află aşezat sicriul se pun hainele de pe patul morţii, pentru ca sufletul să se adăpostească în ele; se dau apoi de pomană unuia mai sărman.
Rămăşiţă deosebit de veche este şi ,,Stâlpul’’. În satele Pietriceaua, Brebu şi Podul Cheii, chiar dacă ceea ce este purtat în fruntea cortegiului funerar este o cruce simplă, de lemn, paradoxal ea nu poartă denumirea de cruce, ci pe aceea de ,,stâlp’’ (în Pietriceaua există şi toponimul ,,La Stâlpuleţ’’). Mircea Vulcănescu a văzut în asta reminiscenţă a ,,cultului arborilor sacri’’ şi aminteşte de ,,parul funerar’’ (pallus), ce ne apare şi pe Columna lui Traian. Pe vremuri, locurile de hotar, unde copii erau bătuţi să nu le uite, ,,se stâlpeau’’ cu pietre mai înalte, ori cu pari. Erau cioplite şi sculptate, motivele dominante fiind cele antropomorfe. Obiceiul s-a păstrat până azi, numai că pietrele nu mai sunt aşa de înalte, iar parii modelaţi au fost înlocuiţi cu cei simplii sau cu ,,ciufele’’ de care orice sătean ştie. Anterior creştinării, morţii unui neam erau îngropaţi grupat, într-un loc mai aşezat, frumos, de regulă la umbra unui mare arbore. Mormintele princiare erau denumite gorgane (vezi loc. Gorgan (jud. Prahova) şi Gorganu (Argeş), gâlme (Gâlmeia, jud. Prahova), movile, cum ne relatează şi Herodot. Nu exista cimitirul satului, după cum au remarcat unii cercetători chiar până în secolul trecut. Ei, acest stâlp, această ţăpuşă se înfigea în mormânt, la capul mortului, existând superstiţia ce a dominat trecutul (vezi şi ,,Ţepeş’’), că altfel mortul va deveni strigoi sau moroi. Acest stâlp amintea neamurilor defunctului şi trecătorilor locul unde-şi doarme somnul de veci un om. Probabil de la un asemenea frumos împodobit stâlp s-a inspirat geniul brâncuşian, când a creat Coloana fără sfârşit şi sătenii din Săpânţa (Maramureş), cu al lor vestit ,,Cimitir vesel’’. După primirea Creştinismului şi până în anii trecuţi, crucea se aşeza abia la şase săptămâni.
La românii de aici se păstrează un obicei preistoric; mortul este iniţiat să treacă ,,dintr-o lume cu dor/ intr-altă lume/ din ţara cu dor/ în tărâmul fără dor’’. Pentru a nu rătăci drumul raiului şi a ajunge pe cel al iadului, sufletul lui trebuie să parcurgă mai multe etape: se alege drumul bun prin sat şi se spune că trebuie să existe o ,,împrietenire cu un lup’’, care cunoaşte poteca spre rai şi cu un breb, care cunoaşte apele. Vămile – nimic altceva decât popasurile de la răscrucile din drum, unde preotul şi dascălul îi cântă pentru ultimele dăţi pe pământ, unde rosteşte ,,Dumnezeu să-l ierte!’’ ,,Dumnezeu să-l ierte!’’ - răspunde alaiul în cor, iar vămile ,,se plătesc’’, prin banul legat în şervet (batistă) - ,,pumnet’’, prin aruncarea banilor în urma carului mortuar, tras de un cal murg ori roib, în nici un caz sur. În biserică este întâmpinat cu ,,făclii aprinse şi cu mese întinse’’, cu slujbă specifică. În alaiul funebru se află steagul, stâlpul (crucea) şi un măr sau bradul amintit şi la naştere şi nuntă, în care se prind diverse dulciuri, fructe şi colaci, ,,câte nouă de nouă feluri’’, care sunt oferite copiilor veniţi la ceremonie.
Înmormântarea se face neapărat după-amiaza, pentru că ,,sufletul să prindă soarele de apus’’, direcţie unde se găseşte ,,lumea de dincolo’’. Lunea nu se înmormântează. Sicriul este scos din casă cu picioarele înainte, în el se pun flori şi crengi de brad, iar răposatul este aşezat pe o pânză albă, lungă cât trupul – voalul mortului. Pentru că, timp de trei zile, sufletul locuieşte pe pământ şi petrece pe lângă casă, la fereastra camerei în care este trupul se pune o strachină cu apă, în care se află o lingură, care, ulterior înmormântării, se vor da de pomană. Permanent la căpătâiul răposatului vor sta aprinse lumânări, sau cel puţin ,,lumânarea casei’’, aşezată într-un ulcior plin pe jumătate cu mălai (care, după înmormântare, se dă la păsările cerului). Se face un colac mare – simbolizând coroana de spini a Mântuitorului – şi 9 colăcei, simbolizând nouă cete îngereşti. În coşciug unii pun aţă, piepten, oglindă, foarfece, lamă de ras, bani şi în general toate obiectele folosite la pregătirea mortului, deoarece, femei cunoscătoare, pot face vrăji cu acestea. Este un obicei combătut de biserică.
După coborârea coşciugului, popa aruncă de trei ori ţărână în groapă şi face cruce cu hârleţul, pecetluind prin gestul său groapa ,,până la cea de-a doua venire a lui Isus Cristos’’.
Cultul morţilor este întreţinut şape ani consecutivi, prin pomeni, prin pomenirea numelui, prin pomelnice la biserică etc. După înhumare, timp de şase săptămâni se cară o găleată cu apă neîncepută şi trei feluri de bucate (dintre care una neapărat ,,cu aburi’’), de regulă la o familie mai nevoiaşă, toate date cu lumânare aprinsă, căutând a se da de pomană ce-i plăcea mai mult celui decedat. La un an se repetă ,,căratul apei’’. După aceasta, se zice că mortul intră în categoria moşilor şi strămoşilor. Soroacele pomenilor sunt: la 3 zile (înmormântarea), la 9, la 40, din trei în trei săptămâni, până la o jumătate de an (se dau haine de pomană), la un an (când se dă de pomană masă şi scaune) şi apoi în fiecare an, până la 7 ani.
,,Să-i fie ţărâna uşoară!’’.
Căci din pământ ai fost făcut şi în pământ te vei întoarce.
Şi să se odihnească la loc liniştit, la loc cu verdeaţă, unde orice durere a dispărut, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Îngrijirea mormintelor
Cimitirul satului. Oricum i-ai spune – vatră a celor morţi, ţintirim, groapă, grădină a morţilor – este un păcat şi o mare dezonoare să-ţi laşi mormintele familiei în paragină, nemaivorbind de a nu aprinde cât mai des lumânări la capul celor trecuţi la Domnul. Cultul morţilor este foarte puternic în rândul sătenilor pietriceni. Sătenii poartă în gând pe Dumnezeu şi amintirea celor dragi. Nu degeaba, după ce a contemplat credincioşii dintr-o biserică românească, monseniorul austriac Schubert a afirmat că a văzut feţele ,,cele mai autentic creştine de pe continent; evlavia exprimată în chipurile credincioşilor’’.
Aminteam că, pe vremuri, din pricina gospodăriilor situate la mari distanţe, existau cimitire familiale, amplasate în curtea sau grădina casei şi chiar morminte izolate. La Pietriceaua, încă din vremea bisericii construite la 1852 şi până în zilele noastre, cimitirul satului înconjoară biserica pe trei laturi. La Brebu el este aşezat un pic depărtat, din lipsa spaţiului, desigur. Îngrijirea mormintelor reprezintă un moment deosebit în viaţa sătenilor, pentru că a păstra un mormânt frumos aranjat celor dragi, trecuţi în lumea cealaltă, reprezintă o îndatorire sfântă a oricărui credincios.
Cu deosebire primăvara, după topirea zăpezii, sătenii se adună pentru a reîmprospăta ,,plapuma’’ de pământ cu care sunt acoperiţi cei care nu mai sunt. Spre deosebire de mormintele catolice, acoperite în majoritate doar cu iarbă, cele ortodoxe au cu deosebire flori. În frunte cu preotul satului, sătenii refac ,,brazda’’ de deasupra fiecărui mormânt, pun sămânţă ori răsad de gâlicei, panseluţe, garoafe, iasomie, scânteiuţe, lalele, trandafiri, gura-leului, gâlicei, garoafe, micşunele, iasomie şi liliac. Se înlocuiesc ori se întreţin crucile, se repară gardul bisericii şi se refac aleile şi potecuţele dintre morminte. Tămâierea face parte tot din acest inepuizabil arsenal străvechi – cultul focului. Se vine cu un vas cu cărbuni aprinşi, se tămâiază mormântul, după care se pun cărbunii la capul mortului, lângă stâlp (de aici străvechea vorbă populară ,,Ce-i mai trebuie? O baniţă de cărbuni la cap!’’).
Izvorul Tămăduirii. Cărpinoasa
În lucrarea sa de căpetenie, Strabon îl citează pe strălucitul poet (ce se socotea cu mândrie get) – Meneandru – care ar fi scris despre ritualurile strămoşilor noştri: ,,De cinci ori pe zi noi jertfe-aducem, şi alături/ Cele şapte slujnice-n cerc tot cântau din ţimbale/ Iar altele se văietau’’.
Ritualurile precreştine ale străbunilor se desfăşurau în altare, în sanctuare situate pe înălţimile montane. Cu privire la vechile tradiţii, Herodot ne-a lăsat o preţioasă mărturie legată de jertfa de care erau capabili strămoşii noştri geto-daci. Zile şi nopţi mulţimea cânta, juca şi scotea diverse zgomote, iar bărbatul ales pentru sacrificare era îmbrăcat în cămaşa albă a morţii, în ovaţiile mulţimii. La fiecare 5 ani ei se adunau pe un munte, obicei care s-a păstrat până în zilele noastre. Atunci, dintre cei mai voinici şi înţelepţi bărbaţi ei alegeau pe unul. În uralele mulţimii şi sunetul muzicii, ei îl aruncau în nişte pari-ţăpuşe înfipte în pământ. Dacă murea rapid, socoteau că Zamolxis a fost binevoitor şi l-a primit pe cel jertfit la el, pentru a-i transmite mesajul pământenilor de credinţă şi de supunere. Altminteri, era jale mare, pentru că se considera că alesul lor nu a fost şi al zeilor.
La o săptămână după Paşti, de prăznuirea Izvorului Tămăduirii, cu mic cu mare, sătenii merg la izvorul din Cărpinoasa (,,Pădurea de carpen’’), undeva, la limita dintre Pietriceaua, Aluniş şi Bertea. Este un moment cu semnificaţii aparte, o serbare tipic muntenească, aidoma urcării străbunilor pe munte sau cunoscutei serbări ardeleneşti de pe muntele Găina, aici venind ţărani şi din Brebu, Bertea, Aluniş. Perpetuarea şi sprijinirea – pentru a deveni oficială – a acestei adevărate serbări munteneşti ar contribui la unirea în cuget şi mai buna cunoaştere a sătenilor din satele vecine.
În legătură cu fostele surse de apă, săteanca Maria Muşat din Pietriceaua vorbeşte de izvoarele cu apă minerală şi termală: ,,Lungeanu’’ şi ,,Lungeanca’’ de la vecinii alunişeni. Se pare că actualul izvor amenajat este primul dintre ele. Având un debit de aprox. 7000 l/24 h, firul de apă izvorăşte dint-un deal împădurit, situat pe teritoriul alunişenilor, dar a fost amenajat de un grup de săteni din Pietriceaua în frunte cu preotul Petre Lungu. Crucea comemorativă se află în interiorul unei frumoase construcţii din lemn, de formă pătrată, la care au lucrat în 1995, cu deosebire, Vasile Băjenaru, Ion, Dorel şi Nicu Puiu, Ghiţă Baciu şi Aurică Chivescu. Placa crucii conţine următoarea inscripţie: ,,Astăzi 2 iulie 1995 s-a sfinţit acest izvor cu apă sulfuroasă amenajat de un grup de creştini din satul Pietriceaua. Slavă lui Dumnezeu’’.
Din analizele efectuate de doamna chimist analist dr. Eugenia Costin Deleanu, rezultă că apa este sulfuroasă, sulfatată şi bicarbonatată, fiind indicată în afecţiuni ale rinichiului, după intervenţii chirurgicale ale căilor urinare, în afecţiuni hepato-biliare (după hepatită, insuficienţă hepatică, stări alergice, congestii hepatice), după operaţii asupra căilor biliare şi tulburări funcţionale ale vezicii biliare. Dealtfel, se pare că un perimetru mult mai întins este împânzit de astfel de izvoare. Cu deosebire brebenii ce au casele în partea de răsărit, spre albia Lupei, au remarcat atunci când scot apă din fântâni, gustul şi mirosul caracteristic al acesteia, afirmând că apa din fântâni este sulfuroasă.
Sfeştania
Această sfinţire, care se mai numeşte şi sfeştanie se ţine ori de câte ori un creştin solicită preotului, motivele constituindu-le de pildă: finalizarea construirii unei case ori repararea uneia vechi, construirea unei fântâni, a unei troiţe, a unei anexe gospodăreşti etc.
Tradiţia creştină spune că este bine să se facă această slujbă de sfinţire măcar o dată pe an, precum şi după ce în casa respectivă a trecut la cele veşnice un om (Atenţie! Foarte multe persoane folosesc sintagma nefericită ,,a trecut în nefiinţă'', ceea ce este o mare eroare). Scopul sfeştaniei este acela de curăţire, de purificare de rău, de alungare a ,,necuratului’’.
